ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7915/2009

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 11 februarie 2004, reclamantele B.E., S.M. și C.E. au contestat în instanță dispoziția nr. 300 din 22 decembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Tulcea – în soluționarea notificării înregistrată sub nr. 252/2001 prin care solicitaseră restituirea în natură a terenului în suprafață de 3600 mp, situat în Municipiul Tulcea, cerând ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună anularea dispoziției atacate și obligarea pârâtului să le restituie în natură terenul sus-menționat. În motivarea contestației, reclamantele au arătat că au moștenit de la bunicul lor, T.D.H.S., 8500 mp teren intravilan, preluat abuziv, că în prezent o parte din acesta este ocupat de blocuri de locuințe, iar o suprafață de 3600 mp este liberă și poate fi restituită în natură.

La 25 ianuarie 2006, reclamantele și-au precizat acțiunea, arătând că solicită restituirea în natură a suprafeței de 2526,25 mp, teren identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Prin sentința nr. 161 din 26 ianuarie 2006, Tribunalul Tulcea, secția civilă, a admis contestația, a anulat dispoziția contestată și a dispus restituirea în natură reclamantelor a terenului în suprafață de 586,44 mp situat în municipiul Tulcea, (identificat prin expertiza întocmită de expert C.S.) astfel: 172,51 mp, 216,79 mp, 83,90 mp și 34,58 mp și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 1904,81 mp teren. Prin aceeași sentință pârâtul a fost obligat să emită oferta de restituire în echivalent reclamantelor pentru suprafața de 1940,81 mp teren, corespunzător valorii imobilului.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut, pe baza probelor administrate în cauză, că terenul a aparținut bunicului reclamantelor, T.D.H.S. care, la 22 iunie 1937, l-a donat soției, fiilor și fiicelor sale. Sentința cuprinde și alte considerente după cum urmează: Din încheierea pronunțată în dosarul nr. 155/1953 la 28 septembrie 1953 de Notariatul de Stat al Raionului Tulcea, rezultă că la decesul lui T.D.H.S. a rămas suprafața de 2236 mp. teren, situată în Tulcea, iar certificatul fiscal nr. 6248 din 10 iunie 1971 atestă că în evidențele fiscale figurează moștenitorii lui T.D.H.S. cu un imobil în valoare de 17.900 lei și teren aferent în suprafață de 1787 mp. În adresa nr. 5615 din 26 mai 1995 a Primăriei Municipiului Tulcea se menționează că terenul ce a aparținut bunicilor reclamantelor este de 3600 mp și a fost situat în Tulcea.

Instanța a constatat că s-a făcut dovada circulației juridice a terenului și a suprafeței de teren deținută la o dată apropiată de cea a preluării de către stat (1965-1966) aspect rezultat și din expertiza inițială întocmită de expert C.S., care a identificat o suprafață de 1820 mp. Urmare a obiecțiunilor formulate de reclamante și a susținerilor martorului audiat în cauză, expertul a mai identificat o suprafață de teren de 705,22 mp. Cu probele administrate în cauză s-a dovedit că cea mai mare parte din teren este domeniu public de interes local și că poate fi restituit în natură doar terenul neafectat de utilități și construcții. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamantele, care au solicitat modificarea hotărârii și, pe fond, admiterea acțiunii și obligarea intimatului la restituirea în natură a suprafeței de 2527,25 mp liberă la data formulării notificării, construcțiile edificate ulterior încălcând prevederile Legii nr. 10/2001, republicată.

Prin decizia nr. 113 din 14 iunie 2006, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul, reținând, în esență, că terenul solicitat de reclamante a fi restituit în natură se află în domeniul public și privat al Municipiului Tulcea și este ocupat de construcții autorizate, de spațiu de joacă pentru copii, de o piață și de o parcare auto. Recursul declarat de către reclamante a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care, prin decizia nr. 2186 din 8 martie 2007, a casat decizia atacată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

Înalta Curte a reținut că situația de fapt a terenului în litigiu la data notificării nu a fost pe deplin stabilită și că se impune efectuarea unei noi expertize care să stabilească dacă terenul era sau nu afectat de utilități publice, când a fost construit imobilul și dacă edificarea sa a fost autorizată iar investițiile de interes public au fost aprobate. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familii, litigii de muncă și asigurări sociale, rejudecând cauza prin prisma indicațiilor din decizia de casare, pe baza suplimentului de expertiză întocmit de M.R., prin decizia nr. 212/C din 26 septembrie 2008, a admis apelul reclamantelor, a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că a dispus restituirea în natură și a suprafețelor de 279,12 mp, având destinația teren joacă și de 911,60 mp cu destinația platformă betonată.

Prin aceeași decizie, instanța de apel a menținut dispozițiile sentinței referitoare la restituirea în natură a suprafețelor de teren de 172,51 mp; 216,79 mp și 83,90 mp și a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri, în temeiul legii speciale, pentru suprafața de teren de 826,33 mp, ce nu poate fi restituită în natură.

În considerentele deciziei, instanța de apel a făcut referire la expertiza efectuată menționată mai sus, arătând că aceasta a pus în evidență: - că terenul solicitat de reclamante este afectat de construcția unui bloc de locuințe, de o construcție P+2 cu destinația de complex comercial edificată de Primăria Municipiului Tulcea pe o suprafață de 219,53 mp, de o platformă betonată în suprafață de 1092,35 mp, un spațiu în suprafață de 279,12 mp cu destinația de loc de joacă, un spațiu de 40,92 mp ocupat de stația de autobuz și de garaje particulare pe o suprafață de 83,90 mp - că, la data formulării notificării respectiv 01 noiembrie 2001, pe terenul solicitat de către reclamante era edificat blocul de locuințe, o construcție cu destinația de service auto, locul de joacă și stația de autobuz.

Instanța a mai reținut că edificiul cu destinația de service auto a fost ridicat, potrivit înscrisurilor depuse de către pârâta Primăria Municipiului Tulcea, în anul 1991, în baza autorizației pentru executare de lucrări nr. 5425 din 13 august 1991, că această construcție, proprietatea SC C. SRL Tulcea, a fost achiziționată de către Consiliul Local al Municipiului Tulcea prin Hotărârea nr. 12 din 31 ianuarie 2003, fiind ulterior modernizată în vederea transformării în spațiu comercial în baza autorizației de construire nr. 367/33.068 din 16 decembrie 2003. Constatând că terenul pe care se află complexul comercial, la care se adaugă trotuarul înconjurător și scările de acces, este afectat de o construcție autorizată conform legii, instanța a reținut că acest teren nu poate fi restituit în natură, reclamantele fiind îndreptățite să primească despăgubiri în condițiile legii speciale.

În privința spațiului cu destinația de loc de joacă, instanța a reținut că, deși a fost inventariată în anul 1999 o suprafață de 600 mp. ce aparține domeniului public al Municipiului Tulcea, numai o suprafață de 279,12 mp a fost afectată acestei destinații, pe care sunt amplasate, conform raportului de expertiză, 4-5 leagăne pentru copii împrejmuite cu plasă de sârmă. Reținând că pentru aceste bunuri pârâta nu a prezentat o autorizație de amplasare și că aceste construcții metalice sunt ușoare, demontabile, instanța a constatat că acest teren este liber în senul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și poate fi restituit în natură.

În sfârșit, instanța de apel a reținut că stația de oprire a mijloacelor de transport, cuprinsă de asemenea în categoria bunurilor aflate în domeniul public de interes local constituie o amenajare de utilitate publică a localității destinată să servească nevoile comunității exclusă de la restituire în natură conform pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2001și că, pentru terenul afectat acestei destinații de utilitate publică, în suprafață de 40,92 mp, conform măsurătorilor expertului, reclamantelor li se cuvin despăgubiri.

Apreciind că platforma betonată (din care se deduce terenul afectat stației bus - 40,92 mp, la care se adaugă trotuarul înconjurător și scările de acces ale complexului comercial - 39,83 mp) și terenul amenajat ca loc de joacă nu au o destinație de utilitate publică, ori că ar fi afectate de construcții definitive autorizate, instanța a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, acestea pot fi restituite în natură reclamantelor. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs atât de reclamante cât și de pârâtă. În cele ce urmează, vor fi prezentate, mai întâi, criticile aduse de reclamante deciziei atacate și considerentele pentru care acest recurs va fi respins apoi motivele recursului pârâtei declarat împotriva aceleiași decizii și considerentele care justifică soluția de admitere a acestuia.

În ce privește recursul reclamantelor B.E.G., S.M. și C.E. Prin criticile formulate, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele reclamante susțin că în mod greșit instanței de apel nu a dispus restituirea în natură și a terenului în suprafață de 276,95 mp. Motivează că, potrivit suplimentului la raportul de expertiză, acest teren este ocupat în prezent de complexul comercial care este o construcție neautorizată, edificată pe vechea construcție abandonată și că, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acesta trebuia restituit în natură. Totodată, recurentele susțin că dacă se dispune restituirea în natură a terenului ocupat nelegal de complexul comercial trebuie avut în vedere, spre adăugire, și terenul în suprafață de 39,83 mp ocupat de trotuare și căi de acces la menționatul complex comercial.

Recurentele mai arată că și terenul ocupat de stația de autobuz poate fi restituit în natură întrucât pe acesta se află de fapt un refugiu care poate fi mutat în alt loc, chiar dacă această suprafață de teren a fost inventariată în domeniul public. Recursul reclamantelor este nefondat. Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, in procedura acestei legi, se restituie in natura terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate precum și construcții ușoare sau demontabile. Daca construcțiile deținute de pârâtă sunt sau nu autorizate, daca reprezintă construcții ușoare sau demontabile, reprezintă o situație de fapt stabilită de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate.

Situația de fapt stabilita in fazele procesuale anterioare, rezultată din dovezile administrate, nu mai poate fi reapreciată in calea de atac a recursului deoarece, in condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul in care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat in cauză, au fost in mod expres abrogate prin art. I pct. 1 12 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, Înalta Curte poate verifica numai modul in care, la situația de fapt stabilita, instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile legale incidente.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată ca, atâta timp cat, prin interpretarea materialului probator administrat, instanța de apel a concluzionat că terenul în suprafață de 276,95 mp, ocupat în prezent de complexul comercial, la care se adaugă trotuarul înconjurător și scările de acces, este afectat de o construcție autorizată conform legii, aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea in natura numai a terenurilor pe care se află construcții neautorizate, a fost corect realizată de Curtea de Apel, critica din recurs, sub acest aspect, fiind nefondată. Prin motivele de recurs, recurentele reclamante contestă legalitatea hotărârii si sub aspectul nerestituirii in natura a suprafeței de teren ocupată de stația de autobuz, susținând că și dacă acest teren a fost inventariat în domeniul public al municipiului, acesta este în realitate un refugiu care poate fi mutat în alt loc de pe aceeași stradă.

Pentru considerentele anterior expuse, situația de fapt stabilita de instanța de apel nu mai poate fi cenzurata in calea de atac a recursului. Existenta unor utilități publice constituie o împrejurare de fapt, apreciata ca atare de instanța de apel pe baza probatoriului administrat si care nu mai poate fi reanalizată in faza procesuală a recursului, ea neputându-se constitui intr-o critica de nelegalitate a deciziei recurate. Constatând că suprafețele de teren solicitate de reclamante nu pot fi restituite în natură întrucât sunt grevate de existenta unor amenajări de utilitate publica, in mod corect instanța de apel a făcut aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, pentru amenajările de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel încât, și sub acest aspect, hotărârea recurată este legala.

Din considerentele prezentate, rezultă, așadar, că recursul reclamantelor este nefondat. În ce privește recursul pârâtei Primăria Municipiului Tulcea. Prin motivele de recurs încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta reproșează instanței de apel că a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 și a art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007. Arată că locurile de joacă fac parte din structura edilitar urbană conform H.G. nr. 955 și sunt domeniu public de interes local conform Legii nr. 213/1998. În ce privește suprafața de teren ocupată de platforma betonată, arată că aceasta face parte din investiția autorității locale de amenajare a unei piețe agroindustriale care servește comunității locale.

Mai arată că potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.1 din H.G. nr. 250/2007 restituirea în natură trebuia limitată numai la acele suprafețe de teren care nu sunt afectate de construcții noi ori care nu sunt afectate servituților legale sau altor amenajări de utilitate publică ale construcțiilor urbane și rurale. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamanților, menținând, ca temeinică și legală, sentința tribunalului. Recursul pârâtei este fondat în sensul considerentelor ce urmează. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin teren liber, restituibil în natură, se înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existența sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apăr, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).

Dispozițiile art. 10 alin. (2) din legea sus menționată prevăd că „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent." Totodată, așa cum rezultă din pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinația și suprafața acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea, ori amenajările de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, reprezentând acele suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele, în determinarea terenului liber avându-se în vedere atât servituțile legale cât și documentațiile de amenajarea teritoriului și urbanism.

Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, ceea ce ar împiedica restituirea în natură a terenului către reclamante este existența unor „amenajări de utilitate publică”. Instanța de apel a procedat la o greșită interpretare și aplicare a prevederilor legale menționate, considerând astfel în mod eronat că terenul în suprafață de 279,12 mp (loc de joacă) și terenul de 911,60 mp (platformă betonată) constituie teren „liber de construcții și detalii de sistematizare”, restituibil în natură. Criticile recurenților sub acest aspect sunt fondate. În mod corect prima instanță a apreciat că, din analiza probelor administrate în cauză, inclusiv din raportul de expertiză tehnică a rezultat, fără dubiu, că cea mai mare parte din teren este de domeniul public de interes local, putând fi restituit în natură doar terenul neafectat de utilități și construcții.

În speță, este incident motivul de modificare a deciziei atacate, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, considerând că terenul de 279,12 mp având destinație de loc de joacă și 911,60 mp platformă betonată constituie „teren liber de construcții și detalii de sistematizare” și, ca atare, poate fi restituit în natură reclamantelor. Dispozițiile sus-menționate trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică” are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafața de teren supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

În speță, conform raportului de expertiză efectuat, suprafața de 911,60 mp teren este afectată de platforma betonată iar suprafața de 279,12 mp are destinație de loc de joacă. Or, aceste amenajări sunt de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece deservesc nevoile comunității și împiedică restituirea în natură, iar măsurile reparatorii nu pot fi acordate decât prin echivalent. În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus recursul reclamantelor va fi respins iar cel al pârâtei va fi admis astfel: se va modifica decizia instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantelor și menținerii sentinței tribunalului prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamante a 585 mp teren situat în Municipiul Tulcea, și restituirea prin echivalent pentru suprafața de teren de 1940,81 mp.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B.E.G., S.M. și C.E. împotriva deciziei nr. 212/C din 26 septembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Admite recursul pârâtei Primăria Municipiului Tulcea declarat împotriva aceleiași decizii. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamante împotriva sentinței nr. 161 din 26 ianuarie 2006 a Tribunalului Tulcea, pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2009.