ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1811/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții C.A., C.F., C.V., M.L.M.și O.G.împotriva deciziei nr.44/C din 18 martie 2002 a Curții de Apel Constanța, Secția civilă. La apelul nominal s-au prezentat: recurenții-reclamanți: C.A., C.F., C.V., M.L.M., O.G., prin avocat V.O., intimații-pârâți Consiliul Județean Tulcea, Municipiul Tulcea, prin Primar, reprezentat de consilier juridic D.S., care răspunde și pentru Institutul de Cercetări Eco Muzeale Tulcea. Procedura completă. Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului solicitând părților să facă referire la împrejurarea că, în apel, deși instanța a constatat că reclamanții, în lipsa titlului de proprietate, nu se legitimează procesual activ, a respins totuși acțiunea ca nefondată.

Avocat O.V. susține recursul declarat de reclamanți solicitând, în principal, casarea deciziei pronunțată de Curtea de Apel Constanța, respingerea apelului declarat de pârâtul Consiliul Județean Tulcea și menținerea sentinței dată de Tribunalul Constanța. În subsidiar, a cerut admiterea recursului, casarea deciziei pronunțată în apel și, prin aplicarea art.313 C.proc.civ., trimiterea cauzei pentru rejudecare la o instanță egală în grad. Consilier juridic D.S.pentru pârâtul Consiliul Județean Tulcea solicită respingerea recursului ca nefondat.

C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 5 octombrie 1998 reclamanții C.A., C.F., C.V., M.L.M.și O.G.au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Tulcea și Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați să le restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Tulcea, str.9 Mai, nr.4. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul revendicat a aparținut autorului lor – C.A. care în timpul vieții l-a donat, prin înscris autentic intitulat “Act de partaj de ascendent” tuturor fiilor săi. Imobilul se compune din parter, etaj, anexe și curte împrejmuitoare și este în administrarea Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, folosit de Muzeul Etnografic Tulcea.

Bunul a fost preluat abuziv de către stat în anul 1958, fără titlu, nemișcătorul nefiind naționalizat sau expropriat. Pretind reclamanții că prin abuz au fost deposedați de singurul lor imobil ce avea destinația de locuință, astfel că au fost încălcate prevederile art.8 și 10 din Constituția adoptată în anul 1948, precum și art.480-481 C.civ. Investită inițial cu soluționarea cauzei, Judecătoria Tulcea, prin încheierea din 20 ianuarie 1999, s-a desesizat și a trimis dosarul la Judecătoria Constanța, urmare a strămutării cauzei dispusă de Curtea Supremă de Justiție – Secția civilă prin încheierea nr.4421 din 11 decembrie 1998. La rândul său, Judecătoria Constanța, prin sentința civilă nr.10455 din 17 iunie 1999, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Constanța, motivând că bunul revendicat de reclamanți are o valoare mai mare de 150.000.000 lei.

Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr.48 din 27 ianuarie 2000 a admis acțiunea form ulată de reclamanții C.A., C.F., C.V., M.L.M.și O.G.și a obligat pe pârâții Consiliul județean Tulcea, Consiliul Local Tulcea, Municipiul Tulcea prin Primar și Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Municipiul Tulcea, str.9 Mai, nr.4. Prin aceeași sentință au fost respinse ca nefondate excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a Consiliul Local al Municipiului Tulcea și ca fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Tulcea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut și motivat că prin actul de partaj de ascendent autentificat prin procesul-verbal nr.2572/31 decembrie 1947 de Tribunalul Tulcea și transcris sub nr.4889 din 31 decembrie 1947 la același tribunal, A.C.a împărțit averea imobiliară către copii săi: E.C., I.C., N.C., F.C.și A. C., toți majori. La pct.VI din actul de partaj de ascendent este menționat imobilul din Tulcea, str.Paul Stătescu nr.4, compus din casă și curte, iar din adresa nr.12403/27 ianuarie 1995 eliberată de Primarul municipiului Tulcea rezultă că fosta stradă Paul Stătescu poartă în prezent denumirea de str.9 Mai și că imobilul revendicat de reclamant se află în administrarea pârâtului Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea.

Din certificatul de moștenitor nr.2238/6 octombrie 1994 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București rezultă că defunctul C.E.a fost succedat de reclamanta O.G.; cu certificatul de moștenitor nr.913 din 7 iulie 1997 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București s-a dovedit că defunctul C. a fost moștenit de reclamanta M.L.M.; din certificatul de moștenitor nr.1833 din 7 octombrie 1992 al Notariatului de Stat Local sector 4-București rezultă că de pe urma defunctului C.I. a rămas ca moștenitoare reclamanta C.V.. Tribunalul a conchis că toți reclamanții se legitimează procesual activ.

Cu referire la preluarea de către stat a bunului nemișcător instanța de fond a reținut din probele administrate că imobilul nu a format obiectul exproprierii sau naționalizării, iar apărarea pârâților conform căreia titlul statului a fost constituit legal în baza art.III din Decretul nr.218/1960 și a Decretului nr.712/1966, a fost înlăturată ca neavenită, preluarea bunului fiind calificată ca abuzivă în raport de prevederile Constituției din 1948 și art.480 C.civ. Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de pârâtul Consiliul județean Tulcea a fost admis de Curtea de Apel Constanța, care, prin decizia civilă nr.44/C din 18 martie 2002, a schimbat în tot sentința Tribunalului Constanța în sensul că a respins ca nefondată acțiunea reclamanților.

Pentru a decide astfel instanța de apel a motivat că cel ce revendică trebuie să aibă, în afara capacității și calității procesuale, un titlu legal care să-l îndreptățească să stea în proces.În speță, actul de partaj depus la dosar nu reprezintă titlu de proprietate. El consființește voința autorului, C.A., în legătură cu împărțirea averii sale, către fiecare copil. A mai reținut instanța de apel că reclamanților li s-a pus în vedere la mai multe termene de judecată să prezinte actele de proprietate pentru imobilul revendicat, însă nu au putut să facă această dovadă. Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a schimbat în tot sentința tribunalului, în termen legal au declarat recurs reclamanții C.A., O.G., C.F., C.V.

și M.L. (ultimii trei recurenți atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitori ai reclamantului C.N. – decedat la 26 iulie 2000) care au criticat soluția Curții de Apel Constanța ca fiind nelegală și netemeinică. În dezvoltarea recursului au fost invocate următoarele motive de casare: instanța de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art.795 alin.1 C. civ.

deoarece împărțeala de ascendent între vii este un act juridic solemn, care, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să îmbrace formele prevăzute pentru donații și trebuie acceptată expres, în aceeași formă, de toți donatarii; actul de partaj de ascendent depus la dosar face dovada proprietății asupra bunului cât timp el a fost transcris în registrul de transcripțiuni, iar pârâții nu au invocat vreuna din cauzele de ineficacitate ale actului; reclamanții invocă în recurs certificatul nr.3721/24 martie 1928, emis de fostul Minister al Instrucțiunii prin care se atestă că imobilul a fost proprietatea autorului lor, este liber de ipotecă și că “titlurile de proprietate ce le-a depus la Casa de Credit și Ajutor nu se pot restitui, fiind trimise la Moscova cu tezaurul Statului, conform Încheierii Consiliului de Miniștrii din 1918”; recurenții critică omisiunea instanței de apel de a pune în discuție excepția lipsei calității procesuale active, pentru lipsa unui titlu legal, excepție reținută fără dezbateri, direct în considerentele deciziei, astfel că reclamanții au fost lipsiți de orice mijloc de apărare; recurenții-reclamanți au susținut că în apel au fost “șicanați”, pornind de la repunerea pe rol de două ori a cauzei, continuând cu suspendarea nelegală a judecății și culminând cu soluția de respingere a acțiunii pentru un motiv ce nu a constituit motiv de dezbateri.

Recursul este fondat în sensul considerentelor care succed: Prin înscrisul intitulat “Act de partaj de ascendent” autentificat sub nr.2572 din 31 decembrie 1947 de Tribunalul județului Tulcea – Secția I a și transcris sub nr.4889 din 31 decembrie 1947 la același tribunal (filele 6-9 dosar Judecătoria Tulcea) autorul recurenților-reclamanți – A.C.– a dispus împărțirea averii sale către toți descendenții săi – fii, majori la data întocmirii actului, care au acceptat donația tatălui lor, așa cum rezultă din semnăturile depuse pe act, precum și din consemnările judecătorului de ședință a tribunalului care a autentificat înscrisul. În actul solemn analizat, la pct.VI, A.C.a donat fiilor săi “una casă situată în orașul Tulcea, str.Paul Stătescu, nr.4, construită din piatră și cărămidă, acoperită cu țiglă, cu canalizare, lumină electrică, cu curte împrejmuitoare”.

În același înscris donatorul a menționat că “toate imobilele descrise în act sunt proprietatea mea absolută prin acte de vânzare autentificate și transcrise pe numele meu, atât la Tribunalul Tulcea, cât și Tribunalul Constanța. Asupra acestei averi imobiliare nu am nici o datorie către vreo instituție de credit, bancară sau de stat...”. Soluția dată de Curtea de Apel Constanța în apelul pârâtului Consiliul Județean Tulcea este greșită și constituie rodul unei duble erori.

Prima, constă în aceea că instanța a pus în discuția părților numai aspectul privind elementele de identificare numerică ale imobilului (str.Paul Stătescu nr.2 ori str.Paul Stătescu nr.4 – încheierea din 25 februarie 2002 – fila 97), nu și forța probantă a actului exibat de reclamanți și cu care ei își justifică calitatea procesuală activă dedusă din dreptul de proprietate asupra imobilului, chestiune care nu a format obiectul unei dezbateri judiciare și asupra căreia instanța de apel a hotărât fară a o pune în discuția părților.

De altfel, deși instanța de apel a soluționat litigiul în temeiul unei excepții procedurale, constatând că, în lipsa titlului de proprietate, reclamanții nu își justifică calitatea procesuală activă, a respins totuși acțiunea în revendicare ca nefondată, obstaculând accesul reclamanților la o nouă judecată în cazul existenței titlului, așa încât, și sub acest aspect, decizia pronunțată este greșită cel puțin pentru contradicția dintre considerente și soluție (dispozitiv). A doua eroare de judecată săvârșită în apel constă în confuzia pe care instanța a făcut-o între actul de partaj voluntar și partajul de ascendent. Împărțeala de ascendent este actul juridic, între vii sau din cauză de moarte, prin care un ascendent divide, în tot sau în parte, bun urile sale între eventualii săi moștenitori din clasa descendenților, creînd între ei, prin acel act, raporturi de împărțeală.

Împărțeala (partajul) de ascendent este un act juridic solemn și face parte din categoria actelor care, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să îmbrace formele stabilite de lege. Din acest punct de vedere C.civ. deosebește între împărțeala testamen tară și împărțeala prin act între vii. În speța dedusă judecății se constată că prin “actul de partaj de ascendent” din 31 decembrie 1947 autorul A.C. a respectat prevederile art.795 alin.1 și art.813 din C.civ., deoarece, făcând o împărțeală prin act între vii, ea a fost realizată în forma autentică prevăzută pentru donații și a fost acceptată, în aceeași formă și prin același act, de toți donatarii descendenți. Partajul de ascendent încheiat la 31 decembrie 1947 reprezintă un act juridic mixt, întrucât el cuprinde atât o donație, cât și o împărțeală.

În cauză, instanța nu putea refuza forța probantă pe care o are actul prezentat de reclamanți. Întrucât titlul inițial de proprietate asupra nemișcătorului pe care l-a avut donatorul A.C.nu se mai află în țară (dovada de la fila 21 recurs) și cum pârâții nu au contestat calitatea de proprietar a donatorului ori nu au invocat în tot cursul procesului nici una din cauzele de ineficacitate a împărțelii de ascendent, înscrisul exibat de reclamanți face dovada deplină a dreptului de proprietate asupra imobilului.

Totodată, se constată că partajul de ascendent realizat de A. C., fiind făcut prin act autentic între vii și transcris, are un dublu efect: unul translativ de proprietate întrucât prin intermediul actului bunul imobil a ieșit irevocabil din patrimoniul lui A.C.și s-a transmis reclamanților descendenți, ce se legitimează în proces în calitatea lor de don atari și nu de moștenitori; prin transcriere, actul devine opozabil față de terți, inclusiv față de pârâții în cauză. Față de cele ce preced, recursul reclamanților se privește ca fondat și urmare a admiterii lui, va fi casată decizia dată de Curtea de Apel Constanța, iar conform art.313 C.proc.civ., pentru o mai bună administrare a justiției, cauza va fi trimisă pentru rejudecare unei instanțe de același grad – Curtea de Apel Brașov, care se va preocupa de soluționarea motivelor de apel formulate de pârâtul Consiliul Județean Tulcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții C.A., C.F., C.V., M.L.M.și O.G.împotriva deciziei nr.44/C din 18 martie 2002 a Curții de Apel Constanța, Secția civilă. Casează decizia recurată și, în temeiul art.313 din C.proc.civ., trimite cauza Curții de Apel Brașov pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2003.