ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 644/2015

Decizia nr. 644/2015

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin Sentința civilă nr. 17091 din 3 octombrie 2011 a admis acțiunea formulată de reclamantul A. și a obligat pârâta B. la plata sumei de 44.333 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând penalități de întârziere.

A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. în contradictoriu cu Consiliul Local al Sectorului 1 București prin Primar, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, C. și D.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin încheierea de ședință din data de 8 noiembrie 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. întrucât penalitățile solicitate au ca temei juridic contractul de construire încheiat de reclamant cu pârâta B., mandatul dat ANL vizând reprezentarea beneficiarului cu privire la lucrările de construcție, iar nu referitor la consecințele patrimoniale suportate de mandant ca urmare a neexecutării sau executării cu întârziere a obligațiilor asumate de constructor; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. având în vedere că pretențiile reclamantului derivă din contractul de construire, că prin art. 6 alin. (2) din contractul de cesiune s-a stipulat că cedentul rămâne obligat pentru neexecutarea obligațiilor ce decurg din contractul de antrepriză generală până la data cesiunii, iar reclamantul invocă tocmai o astfel de încălcare a contractului, respectiv nerespectarea termenului de predare care este anterior perfectării contractului de cesiune în raport de care pârâta argumentează excepția; de asemenea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chemaților în garanție Consiliul Județean Ilfov și C. față de obligațiile asumate de aceștia în temeiul Convenției nr. MM 1909 din 6 mai 2004, apreciind că întinderea și executarea obligațiilor reprezintă aspecte care vor fi lămurite pe fondul cauzei.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale pentru Locuințe București, având în vedere că prin Contractul de mandat nr. HC 0850 din 30 iulie 2004 nu a fost inserată o clauză referitoare la plata penalităților în situația întârzierii în predarea locuinței, respingând cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva acesteia.

Pentru a pronunța Sentința civilă nr. 17091 din 3 octombrie 2011 instanța de fond a reținut că între Ministerul Transporturilor Construcțiilor și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliului Local al Comunei Voluntari, C., D. și E. a fost încheiată Convenția privind realizarea ansamblului de locuințe G. nr. MM 1909 din 6 mai 2004 prin care au fost stabilite obligațiile specifice și necesare pentru realizarea acestuia pe o suprafață de 115,6889 ha teren, aflat pe teritoriul Sectorului 1 al Municipiului București și al comunei Voluntari, jud. Ilfov.

În exercitarea obligațiilor asumate prin art. 2 lit. b) din actul menționat, Agenția Națională pentru Locuințe a încheiat cu F. Contractul de antrepriză generală nr. 3418 din 6 aprilie 2004, prin care aceasta din urmă în calitate de antreprenor general și-a luat obligația realizării construcțiilor de locuințe (42 de unități locative, iar potrivit Actului adițional nr. 1/2006, 69 unități locative) la cheie, singulare, cuplate și înșiruite în amplasamentul G., București-Băneasa, Zona F.

Prin contractul de mandat nr. HC 0850 din 30 iulie 2004, în îndeplinirea prevederilor contractului de antrepriză generală, Agenția Națională pentru Locuințe s-a obligat față de reclamantul A. la a-l reprezenta în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construire, la a încheia în numele și pe seama reclamantului contractul de construire cu antreprenorul general, precum și alte acte juridice necesare construirii unei case de tipul S6, situată pe lotul 351 în cartierul G., sector 1, București.

În baza prevederilor art. 17 din contractul de antrepriză generală, cu acordul ANL antreprenorul general a cesionat către B. contractul de antrepriză generală, precum și drepturile și obligațiile ce decurg din acesta, încheind în acest sens Contractul de cesiune nr. 1162/2006.

La data de 2 martie 2006 reclamantul a încheiat cu pârâta B. contractul de construire autentificat sub nr. 197 din 2 martie 2006 de BNP H., completat cu Actul adițional nr. 1693 din 11 mai 2006 autentificat de BNP I., prin care s-a convenit modificarea prețului total al locuinței, respectiv de 53.062 euro - inclusiv TVA, acest contract având ca obiect construirea locuinței menționate, potrivit schițelor și documentației anexe.

Părțile au stabilit la art. 10 că în cazul neîndeplinirii de către antreprenorul general a obligației de predare a locuinței la termenul stabilit (24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, art. 8), acesta va plăti reclamantului penalități de 0,15% pe fiecare zi de întârziere, calculate asupra valorii contractului.

În baza Autorizației de construire nr. 919/58/D/30325 din 12 octombrie 2005 eliberată de Primăria Sectorului 1 București, a fost emis ordinul de începere a execuției lucrărilor din 15 mai 2006 pentru imobilul casă de tipul S6, situat pe lotul 351 în cartierul G., sector 1, București. Raportat la data emiterii ordinului, lucrările de construire trebuiau a fi încheiate, iar casa predată reclamantului cel mai târziu la data de 22 mai 2008.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară J., a rezultat că la data expertizării, 8 martie 2011, clădirea situată pe lotul 351 se afla încă în curs de finalizare, lucrările de construire fiind situate la stadiul finisajelor și de completare a tuturor instalațiilor interioare, fiind detaliate lucrările rămase de executat în interiorul, respectiv exteriorul casei.

Față de concluziile raportului de expertiză, coroborate cu celelalte mijloace de probă, instanța a reținut că pârâta B. nu și-a executat principala obligație, respectiv cea de finalizare și predare a locuinței către reclamant până la data de 22 mai 2008, aspect necontestat de acesta.

Instanța a respins apărările pârâtei, privitoare la transferul obligațiilor sale către K. prin Contractul de cesiune nr. 25478 din 25 septembrie 2008, reținând că această cesiune a intervenit la o dată ulterioară celei la care obligația sa principală devenise scadentă, de mai bine de 4 luni și că apărarea pârâtei nu rezistă unei analize asupra naturii juridice a operațiunii desfășurate sub denumirea de cesiune, întrucât în legislația juridică română nu există instituția cesiunii datoriilor, ci doar cea a novației cu schimbare de debitor, pentru care însă ar fi fost necesar acordul explicit al creditorului, în cazul de față al reclamantei. Cum acest acord nu a fost dat, instanța nu a putut să rețină că în cauză a operat vreo novație, pentru a reține că obligațiile născute în sarcina pârâtei ar fi trecut asupra K. Notificarea cesiunii contractului de construire către reclamantă nu echivalează unui acord al acesteia asupra modificării raportului juridic obligațional, ea rămânând o simplă înștiințare a reclamantei asupra actului juridic încheiat de cele două societăți comerciale.

Potrivit art. 969 C. civ. convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, pârâta B., fiind ținută să respecte obligațiile pe care și le-a asumat, inclusiv cele născute în legătură cu finalizarea lucrărilor de construire și predarea casei către reclamant, respectiv de plată a sumelor convenite cu titlu de clauză penală potrivit celor de mai sus, în cazul depășirii termenului limită de predare a bunurilor.

În raport de dispozițiile art. 379 alin. (3) și (4) din C. proc. civ. și art. 1073 și 1075 din C. civ., instanța a reținut că pârâta B. datorează reclamantului penalități de întârziere în sumă de 44.333 euro, calculate prin aplicarea cotei de 0,15% asupra valorii contractului (imobilului) pentru fiecare zi de întârziere, începând din 22 mai 2008.

În ceea ce privește cererile de chemare în garanție formulate de pârâta B., instanța a constatat că acestea sunt neîntemeiate.

Analizând excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta B., invocată de Consiliul Local al Sectorului 1 București, instanța a constatat că în cauză nu este vorba de o excepție și că aspectele de netemeinicie invocate se vor analiza pe fondul cauzei.

Legat de cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, s-a apreciat că pentru soluționarea acesteia se impune a fi analizat modul în care persoanele de drept public, sau de drept privat și-au îndeplinit obligațiile privind realizarea lucrărilor de utilități sau de infrastructură rutieră ori de amenajare a ansamblului de locuințe menționat.

În acest sens s-a reținut că, nu există un act juridic încheiat de pârâtă cu vreunul dintre chemații în garanție, care să constituie temei pentru a se reține răspunderea civilă contractuală a acestora față de pârâtă, deși aceasta susține că cei chemați în garanție sunt obligați să garanteze antreprenorul general pentru nerespectarea obligațiilor asumate, în solidar, dar fără să arate de unde rezultă o asemenea obligație de garanție, fie ea și solidară, în condițiile în care principiul relativității efectelor actelor juridice împiedică pârâta să își întemeieze pretențiile sau să formuleze apărări prin invocarea unor acte juridice în care nu este parte.

Se arată că singurul act juridic care întrunește formal cerința menționată este contractul de antrepriză generală nr. 3418 din 6 aprilie 2004 încheiat de F. cu Agenția Națională pentru Locuințe, dar că ulterior raportul juridic a fost modificat prin preluarea de către pârâtă a drepturilor și obligațiilor F., astfel că nu există o încălcare a obligațiilor stipulate în contract a chematei în garanție Agenția Națională pentru Locuințe față de pârâtă, care să ducă la nefinalizarea lucrărilor de construire în beneficiul reclamantului.

Astfel ANL și-a îndeplinit atât obligația obținerii avizelor și aprobărilor necesare începerii lucrărilor, fiind emis ordinul de începere a acestora, cât și celelalte obligații asumate potrivit art. 31 alin. (1) și art. 70 alin. (1) din contract.

Pe de altă parte, chiar dacă ar exista în sarcina chemaților în garanție obligațiile pe care pârâta le amintește în cererea sa, acestea nu au nicio legătură cu obligația sa de finalizare a lucrărilor de construire.

Pârâta fiind parte căzută în pretenții, a fost obligată potrivit art. 274 C. proc. civ. să plătească reclamantului suma de 3.505 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a admis apelul declarat de pârâta B. împotriva încheierii de ședință din data de 31 ianuarie 2011 și împotriva Sentinței civile nr. 17091 din 3 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. și intimații chemați în garanție Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al comunei Voluntari, C., D. și Agenția Națională pentru Locuințe București.

A schimbat în tot încheierea de ședință din 31 ianuarie 2011 în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale pentru Locuințe București.

A schimbat în parte Sentința nr. 17091 din 3 octombrie 2011 în sensul că a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. împotriva chemaților în garanție: ANL, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Orașului Voluntari și C.

A obligat chemații în garanție Agenția Națională pentru Locuințe București, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Orașului Voluntari și C. la plata către pârâta B., în solidar, a sumei de 44.333 euro, reprezentând despăgubiri pentru neîndeplinirea obligațiilor legale și convenționale privind lucrările la ansamblul G. din București, sector 1 și Voluntari, județ Ilfov.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate privind admiterea cererii principale și cele privind respingerea celorlalte cereri de chemare în garanție.

A obligat intimații chemați în garanție menționați mai sus la plata, în solidar, către pârâtă a sumei de 3.505 lei cheltuieli de judecată în fond.

A respins ca nefondat apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 8 noiembrie 2010.

A obligat pârâta la plata către intimatul reclamant a sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, în apel.

A obligat intimații chemați în garanție menționați mai sus, la plata în solidar către pârâtă a sumei de 16.712 lei cheltuieli de judecată, precum și la plata sumei de 2480 lei, cheltuieli de judecată în apel la care a fost obligată apelanta către intimatul reclamant.

Curtea a apreciat că apelul este fondat, doar în ce privește criticile care se referă la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a ANL și de respingere a cererilor de chemare în garanției, nu și cele referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a B. și excepția lipsei calității procesuale pasive a chemaților în garanție Consiliul Județean Ilfov și C. precum cele cu privire la admiterea cererii de chemare în judecată, acesta urmând a fi admis, cu consecința schimbării în tot a încheierii din 31 ianuarie 2011 și în parte a sentinței, pentru următoarele considerente:

I. Prima critică referitoare la nesoluționarea cauzei și în contradictoriu cu K. a fost respinsă deoarece prin încheierea de ședință din 8 noiembrie 2010, cererea completatoare prin care reclamantul A. a înțeles să cheme în judecată și pe K. a fost respinsă ca tardiv formulată, motiv pentru care K. nu a dobândit calitate procesuală pasivă în cauză astfel că în mod corect aceasta nu figurează în dispozitivul sentinței atacate.

Este adevărat că apelanta a declarat apel și împotriva acestei încheieri de ședință însă numai cu privire la soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a B. și a chemaților în garanție Consiliul Județean Ilfov și C. nu și cu privire la soluționarea cererii completatoare a cererii principale.

II. Cea de-a doua critică, referitoare la greșita interpretare a clauzelor contractuale, în special a art. 10 din contractul de construire, sub aspectul caracterului imputabil al neexecutării obligațiilor, la termen, este întemeiată numai în parte, în sensul că și atunci când cauzele neexecutării la termen se completează cu fapta altor persoane, răspunderea contractuală continuă să subziste.

Astfel, curtea a reținut că nefiind o cauză de forță majoră care ar fi exclus răspunderea contractuală în condițiile contractului de antrepriză generală, contract cu care se completează contractul de construire, orice alte elemente care au contribuit la întârzierea în executarea obligațiilor pârâtei, nu au efect exonerator. S-a apreciat că împrejurarea dovedită a faptului că întârzierea în executarea obligațiilor s-a datorat și altor fapte ale unor terțe persoane în raport cu contractul de construire și cu contractul de antrepriză generală nu va avea un efect exonerator de răspundere contractuală în ce privește incidența clauzei penale cuprinse în art. 10 din contractul de construire, însă va produce consecințe juridice asupra modului de soluționare a cererilor de chemare în garanție formulate de pârâtă împotriva altor persoane.

III. Criticile apelantei referitoare la modalitatea de interpretare a probatoriului, precum și a dispozițiilor legale și convenționale aplicabile în cauză, cu referire la soluția dată de prima instanță, cererilor de chemare în garanție, au fost apreciate ca întemeiate în parte.

În primul rând, așa cum a susținut pârâta, potrivit raportului de expertiză tehnică în construcții efectuat în cauză clădirea situată pe lotul 351 este în curs de finalizare, iar lucrările menționate în raportul de expertiză nu pot fi de principiu realizate până nu sunt realizate toate branșamentele la utilități, până când toate rețelele interioare nu sunt completate, să devină funcționale și până când la acestea nu sunt efectuate probe și încercări de funcționare la parametrii proiectați.

În același raport de expertiză s-a constatat că la data de 22 mai 2008 în ansamblul de locuințe G., din care face parte și locuința reclamantului, nu erau realizate: rețelele de drumuri care să facă în vreun fel posibil accesul la toate unitățile locative ale ansamblului de locuințe G. din acest cartier și implicit la imobilul în cauză lotul 351; rețelele de alimentare cu apă potabilă; rețelele de canalizare pentru evacuarea apelor menajere; rețele de alimentare cu energie electrică; rețele de alimentare cu gaze naturale, la care să poată să fie branșată construcția de la lotul 351, înainte de a fi predată reclamantului, conform contractului, la cheie.

Aceleași lucrări lipseau atât la data cesiunii contractului de antrepriză, respectiv 28 octombrie 2008 cât și la data de 8 martie 2011 dată la care au fost efectuate măsurătorile, observările directe și fotografierea la fața locului de către expert și reprezentanții părților.

De aceea, s-a apreciat că în raport cu caracterul tehnic al probei cu expertiza în construcții, aspectul cauzelor care au condus la întârzierea în activitatea pârâtei de finalizare a construcției a fost dovedit, în sensul că neîndeplinirea obligațiilor derivând din convenția privind realizarea ansamblului de locuințe G. nr. MM 1909 din 6 mai 2004, de către entitățile implicate în acest proiect a fost unul dintre elementele esențiale care a cauzat întârzierea.

Curtea a apreciat că în mod greșit tribunalul a considerat că nu există un act juridic încheiat între pârâtă și chemații în garanție, părți în Convenția nr. MM 1909, deoarece în realitate, în raport cu numeroasele acte juridice încheiate între părțile din prezenta cauză, există legături atât convenționale cât și legale care conturează nașterea unor drepturi și obligații reciproce, respectiv obligații față de pârâtă și față de reclamantă, după cum urmează:

- în ce privește ANL, există contractul de antrepriză generală nr. 3418 din 06 aprilie 2004, încheiat cu cedenta F., ale cărei drepturi și obligații au fost preluate de cesionara pârâtă B., prin contractul de cesiune a contractului de antrepriză generală nr. 1162 din 31 ianuarie 2006, care, completat cu Contractul de mandat nr. HC 0850 din 30 iulie 2004 și cu Convenția nr. MM 1909 din 6 mai 2004 nu numai că îmbracă un caracter de acte juridice formale opozabile chematei în garanție ANL, dar acestea creează chiar obligații a căror executare se află într-o legătură de cauzalitate cu obligațiile pârâtei de a finaliza construcția, în strânsă legătură de asemenea cu dispozițiile legale aplicabile activității ANL.

Astfel, coroborând textele de lege [Legea nr. 152/1998, art. 2 alin. (7), art. 3 alin. (3), art. 3 alin. (4) și Normele de aplicare a sa, aprobate prin H.G. nr. 592/1996, art. 19 alin. (3), art. 10, art. 3 alin. (4)] cu clauzele convențiilor evocate, ANL avea obligații proprii de a sprijini finalizarea construcțiilor în cauză, de a încheia convenții cu autoritățile locale pentru viabilizarea terenurilor pe care se construia, pentru asigurarea dotărilor tehnico-edilitare aferente construcțiilor de locuințe, de a asigura realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului "Locuințe pentru tineri, destinate închirierii" etc. În acest context, s-a reținut că deși obligațiile ce reveneau ANL, atât cele legale cât și cele convenționale, aveau mai degrabă natura unor obligații de diligentă, iar nu de rezultat, în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii unei atare diligente de către aceasta, necesară pentru îndeplinirea a însuși obiectului său de activitate, relativ la ansamblul de locuințe G., astfel că în mod greșit prima instanță a apreciat că ANL nu are calitate procesuală pasivă și mai mult aceste rețineri conduc la aprecierea ca întemeiată a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva ANL. În caz contrar, proiectul edilitar de anvergură în care au fost implicate toate autoritățile private sau publice prevăzute de lege sau de convențiile încheiate ar fi sortit eșecului, fără responsabilizarea uneia sau alteia dintre acestea. Prin urmare apelul declarat împotriva încheierii din 31 ianuarie 2011 apare ca fondat, ANL având calitate procesuală pasivă în cauză.

- Referitor la obligațiile chematului în garanție Consiliul Local al Sectorului 1 București, acestea sunt cele asumate prin art. 2 lit. d) din Convenția nr. MM 1909 din 6 mai 2004, respectiv: "Să asigure proiectarea, finanțarea și execuția potrivit Planurilor de Urbanism aprobate și etapizat în funcție de graficele de lucrări, următoarele investiții: - rețea de canalizare pentru ape menajere pe toată suprafața ansamblului; rețea de canalizare pentru ape pluviale pe toată suprafața ansamblului; rețea de alimentare cu apă pe toată suprafața ansamblului; (...)" iar neîndeplinirea acestora a împiedicat parțial pe pârâtă să finalizeze construcția al cărei beneficiar era reclamanta, așa cum se reține în raportul de expertiză.

- De asemenea, chematul în garanție Consiliul Județean Ilfov și-a asumat prin aceeași convenție nr. MM 1909 din 6 mai 2004, art. 2 pct. e, obligații precum: "Să asigure proiectarea, finanțarea și execuția potrivit Planurilor de Urbanism aprobate și etapizat în funcție de graficele de lucrări, următoarele investiții: - rețea de drumuri interioare pe toată suprafața ansamblului; (...)", obligație pe care nu a executat-o și care a contribuit la întârzierea de către pârâtă a finalizării construcției al cărei beneficiar este reclamanta, așa cum se retine de către expertul tehnic;

- Chematul în garanție Consiliul Local al Orașului Voluntari și-a asumat prin aceeași convenție nr. MM 1909 din 6 mai 2004, art. 2 pct. f, obligații precum: "Să asigure proiectarea, finanțarea și execuția potrivit Planurilor de Urbanism aprobate și etapizat în funcție de graficele de lucrări, următoarele investiții: (...) instalație de iluminat public pe terenul aflat în administrare din ansamblu, dotări urbane (...), să solicite și să obțină, în calitate de investitor, certificat de urbanism pentru lucrările de viabilizare și pentru locuințele pentru tineri, destinate închirierii (...)", obligații pe care nu le-a executat și care au contribuit la întârzierea de către pârâtă a finalizării construcției al cărei beneficiar este reclamanta, așa cum se reține de către expertul tehnic;

- Chemata în garanție C., prin aceeași convenție nr. MM 1909 din 6 mai 2004, art. 2 pct. g, și-a asumat obligații precum: "să asigure proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de alimentare cu energie electrică, etapizat în funcție de graficul de lucrări", părțile făcând aici trimitere și la Convenția nr. 517/194 din 09 ianuarie 2004 între ANL și C., obligații pe care, de asemenea aceasta nu și le-a îndeplinit și în lipsa cărora pârâte nu a putut finaliza construcția;

- În ceea ce o privește pe chemata în garanție D., s-a reținut prin aceeași convenție nr. MM 1909 din 6 mai 2004, art. 2 pct. h, D. s-a obligat "să asigure proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de alimentare cu gaz metan, etapizat în funcție de graficul de lucrări", părțile făcând aici trimitere și la Convenția nr. 15580/108442 din 22 decembrie 2003 încheiată între ANL și D., obligație pe care nu a îndeplinit-o, cu consecințe păgubitoare față de pârâtă, în cauza de față. Însă D. s-a divizat în două societăți respectiv L. cu obiect de activitate distribuția de gaze naturale prin conducte și D. cu obiect principal de activitate comercializare de gaze naturale prin conducte. Prin urmare obligațiile asumate prin convenția mai sus amintită nu incumbă chematei în garanție din cauza de față D., ci L. care nu este parte în cauză.

Contrar celor reținute de către tribunal, că și chematele în garanție (cu excepția D.) și-au asumat obligații în cadrul îndeplinirii proiectului G., obligații precise, cu privire la care în cauza de față nu s-au făcut dovezi în sensul îndeplinirii lor.

De aceea, curtea a reținut în ansamblu criticile apelantei pe aspectul neîndeplinirii unor obligații, a căror contribuție la neîndeplinirea obligației de către pârâtă, în raport cu reclamanta, apare ca fiind solidară, indivizibilă, în temeiul art. 296 din C. proc. civ.,. rap. la art. 969 din vechiul C. civ. (în vigoare pe parcursul derulării raporturilor convenționale sau legale, dintre părțile din cauza de față) și la Legea nr. 152/1998, la H.G. nr. 592/2006, dar și la H.G. nr. 241/2007.

Referitor însă la criticile apelantei privind lipsa calității sale procesuale pasive, curtea a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, deoarece considerentele reținute sub acest aspect de către tribunal sunt temeinice și legale, astfel că din motivele de apel formulate nu rezultă necesitatea reformării încheierii din 8 noiembrie 2010 în acest sens, soluția privind admiterea cererii principale fiind menținută, reținând și limitele în care instanța de apel judecă apelul, doar asupra a ceea ce s-a criticat.

Astfel, în mod corect a reținut tribunalul că pretențiile reclamantului derivă din contractul de construire, iar prin art. 6 alin. (2) din contractul de cesiune s-a stipulat că cedentul, apelata de față, rămâne obligat pentru neexecutarea obligațiilor ce decurg din contractul de antrepriză generală până la data cesiunii. Or, cesiunea a avut loc după data la care trebuiau finalizate lucrările la imobilul reclamantului.

În ceea ce privește criticile aduse încheierii din 8 noiembrie 2010 referitoare la soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Ilfov și C., curtea a constatat că sunt nefondate, deoarece soluția pronunțată de prima instanță cu privire la aceste excepții, respectiv de respingere a excepțiilor este favorabilă apelantei.

În raport cu soluția dată apelului și cu împrejurarea că pârâta a efectuat cheltuieli de judecată în fond, iar culpa procesuală conturată în urma soluției pronunțate, apare ca fiind a chematelor în garanție cu privire la care a apreciat că se impune admiterea cererii pârâtei, în temeiul art. 274 din C. proc. civ. a obligat chematele în garanție ANL, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Orașului Voluntari și C., care au căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă în fond în cuantum de 3.505 lei.

În ceea ce-l privește pe intimatul reclamant A., având în vedere că soluția în cerea ce-l privește a rămas neschimbată, apelul vizând soluția pe cererea principală fiind considerat nefondat, curtea a obligat pârâta la plata către intimatul reclamant a sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată în apel, conform dovezilor din dosar.

Având în vedere soluția pronunțată, chematele în garanție ANL, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Orașului Voluntari și C., care au căzut în pretenții au fost obligate și la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelantă în apel, respectiv a sumei de 16.712 lei cheltuieli de judecată, precum și la plata sumei de 2.480 lei, cheltuieli de judecată în apel la care a fost obligată apelanta către intimatul reclamant.

Împotriva Deciziei civile nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au declarat recurs chemații în garanție Agenția Națională pentru Locuințe București, Județul Ilfov - Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Al Orașului Voluntari, Consiliul Local Al Sectorului 1 București, D. și C., considerând-o nelegală, solicitând admiterea recursurilor, modificarea deciziei, iar pe fond respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâta B. împotriva lor.

I. Recurenta chemată în garanție Agenția Națională pentru Locuințe București și-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând în esență următoarele:

- în mod greșit a reținut instanța de apel că instituția sa nu a depus toate diligentele pe lângă autoritățile competente pentru realizarea utilităților, pe care le enumera în amănunțime, întrucât programul G. a avut la bază Convenția nr. MM 1909 din 6 mai 2004, în care Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe București, Consiliul Local Sector 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Orașului Voluntari, C. și D., s-au obligat fiecare pe domeniul său de activitate, să asigure proiectarea, finanțarea și execuția tuturor componentelor sistemului.

Arată că de la începutul programului a efectuat toate demersurile necesare pe lângă autoritățile competente semnatare ale convenției, deși instituția sa avea doar obligația de monitorizare a acestuia, dar că obligația de viabilizare a terenurilor, de finanțare și executare a utilităților, a dotărilor tehnico-edilitare era în sarcina autorităților locale, respectiv a Primăriei Municipiului București și Primăriei Orașului Voluntari.

Recurenta redând pe larg demersurile efectuate în realizarea obligațiilor contractuale, aspecte ce țin de situația de fapt, consideră abuzivă decizia instanței de apel privind obligarea sa în solidar cu chematele în garanție la plata unor despăgubiri.

Menționează faptul că reclamantul are o relație contractuală directă cu constructorul, convenție în care sunt stipulate în mod expres obligațiile constructorului, făcând trimitere la art. 10 din contratul de construire, care prevede că pentru nepredarea la termenul stabilit prin contract pentru cauze imputabile antreprenorului general, în cazul depășirii termenului de finalizare a locuinței, constructorul va plăti penalități de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă, precum și la dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ.

A precizat că, întrucât prin contractul de cesiune, cesionarul a preluat toate drepturile și obligațiile din contractul de antrepriză nr. 3418 din 6 aprilie 2004 și contractul de construire încheiat cu beneficiarul A., pârâta B. este singura răspunzătoare pentru neîndeplinirea acestor obligații, astfel că motivarea instanței de apel pe acest aspect este sumară și face dovada înțelegerii greșite a raporturilor juridice dintre părți, favorizând-o pe pârâtă, care avea obligația de a executa lucrările și utilitățile necesare.

- A mai arătat că, chemații în garanție nu pot fi obligați în solidar la plata despăgubirilor solicitate, în raport de art. 1041 C. civ. care nu stipulează expres o solidaritate pasivă născută dintr-o obligație solidară și nici în raport de dispozițiile art. 3 din Convenția nr. MM 1909 din 6 mai 2004, conform cărora, fiecare titular este răspunzător de lucrările angajate, fiind obligat să respecte graficul de eșalonare a lucrărilor, or agenția nu poate fi ținută să răspundă împreună cu cei care s-au obligat prin convenția încheiată la realizarea utilităților, această obligație nefiind stabilită în sarcina sa.

- Consideră că nici măsura obligării sale în solidar cu ceilalți chemați în garanție la plata cheltuielilor de judecată în apel, reprezentând cheltuieli de judecată la fond și apel, nu este legală în raport de prevederile art. 277 C. proc. civ., care instituie o astfel de obligație a pârâților în solidar, dar ținând cont de felul raporturilor juridice de drept dintre ei, întrucât în cauză solidaritatea nu operează.

II. Chematul în garanție Județul Ilfov - Consiliul Județean Ilfov, în susținerea recursului formulat a invocat art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., arătând următoarele:

- Decizia din apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 60 C. proc. civ., apreciind existența unor obligații față de pârâtă avându-se în vedere lipsa unui astfel de act juridic încheiat cu B., cu reclamantul sau cu ceilalți chemați în garanție, care să genereze drepturi și obligații reciproce sau să constituie temei pentru reținerea răspunderii sale contractuale și nici a unei obligații de garanție, fie și solidară, prevăzută de lege sau de contract, cu atât mai mult cu cât nu a cunoscut și nu a fost informat despre contractele încheiate de/cu antreprenorul general, de/cu beneficiarii locuințelor, despre clauzele acestora, despre penalitățile aplicabile în caz de nerespectare a termenelor stipulate în cuprinsul actelor juridice încheiate în speță.

A susținut că nu este corectă reținerea instanței că, obligația de garanție își are temeiul în Convenția nr. MM 1909 din 6 mai 2004, privind realizarea ansamblului de locuințe G., pentru neîndeplinirea obligațiilor izvorâte din aceasta, în lipsa unui raport juridic contractual.

- S-a mai arătat că nu contestă faptul că dreptul la acțiune al pârâtei împotriva chematului în garanție poate să izvorască nu doar dintr-un raport contractual, ci și direct din lege, dar că în raport de acest aspect instanța de apel deși a apreciat că temeiul acțiunii pârâtei împotriva sa este de natură contractuală, constând în încălcarea obligațiilor derivând din Convenția nr. MM 1909 din 6 mai 2004, nu a indicat în mod concret eventualul act normativ ce i-ar conferi pârâtei un drept la acțiune împotriva sa, astfel că decizia a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 969 C. civ. și a principiului relativității efectelor actelor juridice, aspect nemotivat în raport de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

- În cauză au fost aplicate greșit și dispozițiile art. 60 C. proc. civ., avându-se în vedere că cererea de chemare în garanție, în raport de art. 41 C. proc. civ. și art. 21 din Legea nr. 215/2001, republicată, a fost îndreptată greșit împotriva Consiliului Județean Ilfov, care este autoritate deliberativă a administrației publice locale, fără capacitate procesuală de folosință și de reprezentare.

Susținerea recurentului pe acest aspect pleacă de la premisa că Consiliu județean nu are aptitudinea de a-și asuma obligații și de a exercita drepturi pe plan procesual întrucât, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, numai unitățile administrativ teritoriale au capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, în speță județul, care este persoană juridică de drept public.

Astfel, deși Consiliul Județean Ilfov este parte a convenției menționate, nu această calitate îi conferă drepturi și obligații pe planul dreptului substanțial și calitatea de parte în proces, pe planul dreptului procesual, aceste atribute aparțin unității administrativ-teritoriale, respectiv județului.

III. Chematul în garanție Consiliul Local al Orașului Voluntari și-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele:

- Greșit a fost admisă cererea de chemare în garanție împotriva sa, în condițiile în care prin Convenția nr. MM 1909 din 6 mai 2004, Consiliul Local al Orașului Voluntari și-a asumat obligația realizării rețelei de comunicații, instalației de iluminat public, a altor dotări urbane și eliberarea autorizației de construire pentru locuințele din ansamblul G., dar numai pentru cele de pe terenul aflat în administrarea sa, dar lotul nr. 351 se află în administrarea Primăriei Sectorului 1 București.

Având în vedere această situație, recurentul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Orașului Voluntari, considerând că obligațiile pe care și le-a asumat nu au legătură cu construcția reclamantului, neexistând o legătură de cauzalitate între acestea și întârzierea predării imobilului, ceea ce implică respingerea cererii de chemare în garanție, neputându-se reține vreo culpă în sarcina sa.

IV. Recursul declarat de Consiliul Local al Sectorului 1 București a fost întemeiat pe art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., fiind argumentat astfel:

- Decizia din apel a fost dată cu nerespectarea art. 261 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta necuprinzând motivele de fapt și de drept care au stat la baza soluției, a căror lipsă atrage nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) teza 1 C. proc. civ., arătând în acest sens că a invocat apărări și excepții ce nu au fost analizate în integralitatea lor, cererea de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București, excepția inadmisibilității cererii de chemare a sa în garanție în raport de art. 60 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Mai mult, deși instanța de apel a reținut lipsa culpei pârâtei în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia, astfel că și acest aspect atrage nulitatea deciziei față de nerespectarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ.

- Recurentul a invocat și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, dar și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

În privința primei excepții s-au invocat dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., apreciindu-se că instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire, iar autoritatea deliberativă de la nivelul Sectorului 1 ar trebui chemată în garanție în momentul în care, în sarcina acesteia s-ar fi reținut o obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.

În cauză, Consiliul General al Municipiului București a preluat, încă din anul 2006, obligația de a finanța și demara realizarea rețelelor publice de alimentare cu apă și canalizare în cartierul G., precum și a drumurilor aferente.

Cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive apreciază că aceasta se impune a fi admisă, arătând lipsa identității între Consiliul Local al Sectorului 1 și cel despre care se pretinde a fi obligat în raportul juridic dedus judecății, respectiv Consiliul General al Municipiului București, cu atât mai mult cu cât instituția sa nu are raporturi contractuale nici cu reclamantul, astfel că au fost încălcate și dispozițiile art. 969 C. civ.

- Pe fondul litigiului s-a invocat nesocotirea prevederilor art. 81 alin. (2) lit. f) și art. 85 din Legea nr. 215/2001, precum și art. 969 C. civ., în sensul că pârâta B. nu putea să aibă o relație contractuală cu Consiliul Local al Sectorului 1, aceasta fiind obligată să-și îndeplinească obligațiile pe care și le-a asumat în legătură cu finalizarea lucrărilor de construire și de predare a locuinței la cheie.

V. Recursul declarat de chemata în garanție C., a fost întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele:

- Instanța a ignorat în analiza problematicii speței dispozițiile legale din materia electricității, Legea energiei electrice nr. 318/2003, reținută ca temei al admiterii cererii de chemare în garanție, pe baza și în executarea căreia s-au adoptat o serie de acte normative secundare, H.G. nr. 867/2003, Anexa 2 la Regulament care statuează și principiile pentru realizarea racordării la rețeaua de distribuție a locuințelor individuale, a blocurilor de locuințe, precum și a ansamblurilor rezidențiale, cu detalierea modului de suportare a costurilor pentru fiecare din aceste situații. Or, în cauză, utilizatorii solicită racordarea la rețele electrice de interes public, iar nu extinderea instalațiilor de distribuție, care reprezintă un atribut al operatorului de distribuție, în condițiile reglementate de lege.

În sprijinul acestor susțineri se invocă Regulamentul de racordare aprobat prin H.G. nr. 90/2008 potrivit cu care, în vederea racordării la rețeaua electrică, utilizatorul are obligația de a solicita operatorului de rețea emiterea avizului tehnic de racordare.

Redând dispozițiile art. 4 și art. 7 din H.G. nr. 90/2008, recurenta concluzionează că și-a îndeplinit toate obligațiile asumate prin Convenția nr. MM 1909 din 6 mai 2004, în sensul montării posturilor de transformare și că, în lipsa unei solicitări exprese din partea proprietarului imobilului de racordare la rețeaua electrică nu putea să se procedeze la racordarea la rețeaua de distribuție pentru că solicitantul nu depusese nici un act din cele reglementate de lege.

Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv Convenția nr. MM 1909 din 6 septembrie 2004, în sensul că antecesoarea sa și-a asumat obligația de a asigura proiectarea, finanțarea și execuția rețelei de energie electrică funcție de graficul de lucrări, nu și pe cea de utilizare, fiind evident că instanța a făcut confuzie între instalația de racordare și cea de utilizare.

Drept urmare se solicită a se constata că reclamantul și pârâta își invocă propria culpă, în condițiile în care nu au demonstrat că ar fi solicitat operatorului de distribuție racordarea imobilelor la rețeaua electrică.

VI. Chemata în garanție D., prin recursul întemeiat pe art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a criticat Decizia civilă nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a apreciat-o ca nelegală, precizând în mod expres, că ceea ce înțelege să atace sunt considerentele acesteia referitoare la presupusa existență a unei obligații solidare, indivizibile și la reținerea unei obligații față de pârâta B., solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul înlăturării considerentelor anterior menționate.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susținut în esență următoarele:

- Că soluția instanței de apel este legală numai în ceea ce privește reținerea că societatea sa nu are calitate procesual pasivă în cauză neavând calitatea de distribuitor de gaze naturale, nu și referitor la presupusa existență a unei obligației solidare, indivizibile și la reținerea unei obligații față de pârâta B.

Din această perspectivă, a aspectului considerentelor instanței de apel menționate, apreciază că decizia recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea legii și a principiilor de drept aplicabile, întrucât actele juridice deduse judecății au fost interpretate greșit în condițiile în care nu există nici un contract încheiat de pârâtă cu societatea sa, care să justifice reținerea răspunderii contractuale, astfel că nu se poate pretinde antrenarea răspunderii solidare a chemaților în garanție în raport de prevederile art. 969 C. civ. și de principiul relativității efectelor actelor juridice prevăzut de art. 973 C. civ., în condițiile în care nu este parte în contract.

Se arată că deși se reține pretinsa obligație solidară, nu există o motivație în acest sens, în condițiile în care la art. 3 din Convenția nr. MM 1909 din 6 mai 2004, se prevede expres lipsa solidarității, fiecare titular de investiție fiind răspunzător de lucrările angajate, iar Legea nr. 152/1998 privind înființarea ANL nu prevede o solidaritate de drept, cu atât mai mult una solidară.

În privința noțiunii de viabilizare a arătat că o locuință la cheie nu presupune neapărat o alimentare cu gaze, în condițiile în care reclamantul în cererea sa nu se plânge de inexistența gazelor, ci spune că nu are o construcție finalizată.

În continuare s-a învederat că, din probele administrate, nu rezultă că societatea sa ar avea vreo culpă pentru neexecutarea obligațiilor contractuale ale pârâtei față de reclamant, că alimentarea cu gaze naturale nu intră în categoria utilităților publice, în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, în condițiile în care nu și-a asumat obligația de a executa instalațiile de utilizare prin care urma să se facă alimentarea individuală a imobilelor, în acest sens fiind instituită o anumită procedură de urmat. Pe același aspect, a arătat că pentru racordarea la sistemul de distribuție al gazelor naturale, proprietarii imobilelor sunt obligați să respecte dispozițiile H.G. nr. 1043/2004, privind aprobarea Regulamentului de acces la sistemele de distribuție a gazelor naturale, care stabilește modalitatea în care persoanele ce doresc să consume gaze naturale trebuie să se adreseze titularului de licență pe unitatea administrativ teritorială în vederea obținerii acordului de acces la sistemul de distribuție, în baza căruia se execută instalația de utilizare proprie.

Reluând aspecte ce țin de situația de fapt, recurenta arată că tot ceea ce s-a imputat pârâtei prin acțiunea introductivă, nu au legătură cu eventualele obligații pe care recurenta și le-a asumat prin contract și că, totodată, nu au fost dovedite condițiile cumulative pentru atragerea răspunderii sale contractuale.

În plus, recurenta arată că este terț față de contractul de construire în temeiul căruia reclamantul și-a formulat pretențiile împotriva pârâtei, iar o pretinsă răspundere nu ar putea fi atrasă în condițiile în care, nici reclamantul și nici pârâta nu au optat pentru îndeplinirea obligațiilor legale ori convenționale referitoare la alimentarea cu gaze și nu s-a plâns în cererea sa de inexistența utilităților, ci vorbește de construcția nefinalizată.

- Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar sub acest aspect, instanța avea obligația legală de a arăta în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile ori susținerile părților, nici cu privire la fond, nici cu privire la cheltuielile de judecată, iar actul dedus judecății a fost interpretat greșit, schimbându-i-se înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic.

În concret, se susține că instanța de apel nu a argumentat în clar și precis decizia luată, temeiul de drept, ci s-a mărginit la a face câteva aprecieri simple și generale ceea ce atrage nesocotirea art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

- Decizia a fost luată cu încălcarea art. 274 - 277 C. proc. civ., fiind nemotivată și pe acest aspect, arătând că în materia acordării cheltuielilor de judecată, instanța trebuie să țină seama de culpa procesuală și acoperirea prejudiciului cauzat părții care a câștigat procesul, ori în cauză, nu poate fi reținută culpa exclusivă a chematelor în garanție de natură a atrage plata cheltuielilor, în condițiile în care, în urma judecării cauzei pe fond - cea care a căzut în pretenții este pârâta, iar în apel, sentința a fost modificată în parte, doar în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Analizând recursurile declarate de chemații în garanție Agenția Națională pentru Locuințe București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Orașului Voluntari, Consiliul Local al Sectorului 1 București și C. împotriva Deciziei civile nr. 428/2012 din 25 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, avându-se în vedere următoarele considerente:

I. Recursul formulat de chemata în garanție Agenția Națională pentru Locuințe București, întemeiat pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția Curții de Apel București de admitere a apelului pârâtei B. declarat împotriva încheierii de ședință din 31 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale pentru Locuințe București, se apreciază că aceasta este legală.

Astfel, se constată că în cauză există contractul de antrepriză generală nr. 3418 din 06 aprilie 2004, încheiat cu cedenta F., ale cărei drepturi și obligații au fost preluate de cesionara pârâtă B., prin contractul de cesiune a contractului de antrepriză generală nr. 1162 din 31 ianuarie 2006, care, completat cu contractul de mandat nr. HC 0850 din 30 iulie 2004 și cu Convenția nr. MM 1909 din 6 mai 2004, contracte care îi sunt opozabile chematei în garanție ANL, dar care creează și obligații a căror executare se află într-o legătură de cauzalitate cu obligațiile pârâtei de a finaliza construcția, în strânsă legătură de asemenea cu dispozițiile legale aplicabile activității ANL.

Coroborând textele de lege din Legea nr. 152/1998, art. 2 alin. (7), art. 3 alin. (3), art. 3 alin. (4) și Normele de aplicare a sa, aprobate prin H.G. nr. 592/1996, art. 19 alin. (3), art. 10, art. 3 alin. (4), cu clauzele convențiilor evocate, se reține că ANL avea obligații proprii de a sprijini finalizarea construcțiilor în cauză, de a încheia convenții cu autoritățile locale pentru viabilizarea terenurilor pe care se construia, pentru asigurarea dotărilor tehnico-edilitare aferente construcțiilor de locuințe, de a asigura realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului locuințe pentru tineri, destinate închirierii, situație în raport de care se apreciază că aceasta are și calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cererii, se constată că recursul ANL este fondat, urmând ca, criticile ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie analizate în partea finală a considerentelor, împreună cu cele invocate de ceilalți recurenți.

Se apreciază că, obligațiile legale cât și cele convenționale ce reveneau ANL, care au fost îndeplinite și descrise în amănunțime, ce aveau natura unor obligații de diligentă, iar nu de rezultat, țin de stabilirea situației de fapt și nu pot face obiectul recursului, știut fiind că în această etapă procesuală, analiza este limitată numai la cercetarea motivelor de nelegalitate reglementate strict de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Deși, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., privind interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, se constată că această critică a vizat, cum de altfel Agenția Națională pentru Locuințe București a și precizat, greșita interpretare a dispozițiilor contractelor care au stat la baza raporturilor dintre părți, aceste critici putând fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 din același cod.

II. Și recursul declarat de chematul în garanție Județul Ilfov - Consiliul Județean Ilfov prin președinte, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., este fondat în ceea ce pr