ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2680/2022

Ședința publică din data de 13 decembrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29.07.2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., în calitate de beneficiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 332.981,08 RON, compusă din: 28.899,43 RON, reprezentând rest de plată (inclusiv T.V.A.) a lucrărilor, pentru care a fost emisă factura proformă nr. x din 15 martie 2013; 71.595,05 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor (inclusiv T.V.A.), pentru care a fost emisă factura proformă nr. x din 8 noiembrie 2013; 107.928,71 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor (inclusiv T.V.A.), pentru care a fost emisă factura proformă nr. x din 8 noiembrie 2013; 58.379,88 RON, reprezentând jumătate din sumele reținute de beneficiar cu titlu de garanție; 66.178,01 RON, reprezentând penalități de întârziere la plată, limitate la 2,5% din prețul contractului de construire încheiat la 21 mai 2010.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969, art. 970 și art. 1073 din C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare, pârâta B. a invocat excepția de neexecutare a "ofertei" la "cheie", nefinalizarea unor lucrări și neefectuarea remedierilor/completărilor prevăzute în Procesul-verbal de recepție nr. x/20.08.2012 și în lista de lucrări neexecutate, consemnate sistematizat și în notificarea trimisă reclamantei, după această recepție de etapă.

La 02.02.2015, reclamanta și-a modificat cererea introductivă, solicitând, suplimentar, suma de 58.379,88 RON, reprezentând a doua jumătate din sumele reținute de Beneficiar cu titlu de garanție.

Prin sentința civilă nr. 2043/09.07.2019, a fost respinsă cererea formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului și a cererii astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea din 30 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, instanța de apel a reținut că, din modul de exprimare din cuprinsul căii de atac, rezultă că apelanta a solicitat devoluțiunea integrală cu privire la aspectele invocate în fața instanței de fond și la probele administrate la acel moment, în sensul de apel nemotivat.

Totodată, instanța de apel, din oficiu, a pus în discuție necesitatea completării raportului de expertiză administrat în faza fondului cu privire la sumele de bani solicitate, aferente facturilor nr. x, nr. 1003 și nr. 1004, pentru ca expertul să stabilească dacă lucrările apreciate de expert ca fiind neexecutate sau necorespunzătoare se regăsesc sau nu în cuprinsul acestor facturi. Totodată, instanța de apel a pus în discuție, din oficiu, efectuarea suplimentului la raportul de expertiză efectuat la instanța de fond și a dispus emiterea unei adrese către doamna expert C., care a întocmit raportul de expertiză la instanța de fond, pentru a efectua suplimentul la raportul de expertiză, având următoarele obiective:

"Să se stabilească dacă lucrările neexecutate și neconforme care au fost indicate în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în faza fondului se regăsesc în facturile nr. x/15.03.2013; nr. 1003/08.11.2013 și 1004/08.11.2013, care sunt acestea, valoarea indicată în facturi, dacă este cazul".

Prin decizia nr. 1174 din 18 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul reclamantei A. S.R.L., fiind schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că: a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 188.370,8 RON, reprezentând lucrări neachitate și la plata sumei de 64.932,04 RON, penalități de întârziere.

Împotriva încheierii din 30 octombrie 2020 și deciziei civile nr. 1174 din 18 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pârâta B. a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârilor atacate și menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (cu privire la încheierea din 30 octombrie 2020), recurenta a învederat că, împotriva voinței părților exprimată în ședința de judecată din 30 octombrie 2020 și cu încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., instanța a concluzionat în sensul că apelul este nemotivat prin raportare la modul de exprimare din cuprinsul căii de atac, reținând că apelanta a solicitat o devoluțiune integrală cu privire la aspectele invocate în fața instanței de fond și la probele administrate la acel moment; or, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Totodată, recurenta a arătat că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, sens în care judecătorul este în drept să ceară părților să prezinte explicații, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Cu toate acestea, recurenta arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța a primit lămuririle părților cu privire la limitele apelului, în sensul că ambele părți au precizat că apelul formulat este unul motivat, însă nu a ținut cont de ele. Or, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Așadar, recurenta susține că instanța de apel, concluzionând în sensul că apelul este nemotivat, a încălcat principiul disponibilității și a făcut o devoluțiune integrală cu privire la toate aspectele invocate în fața instanței de fond în loc să se raporteze strict la criticile formulate de apelantă în cererea de apel.

În altă ordine de idei, recurenta învederează că, în cuprinsul deciziei atacate, instanța de apel a subliniat că cererea introductivă a fost analizată ținând cont de principiul neagravării situației în propria cale de atac, aceasta pentru că actul de sesizare al instanței era inform în ce privește situația de fapt pretinsă, aspect despre care a precizat că nu a fost reținut de judecătorul fondului, situația de fapt fiind stabilită pe baza susținerilor ulterioare (întâmpinare/răspuns la întâmpinare).

Față de acest aspect, recurenta susține că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a principiului non reformatio in peius, prevăzut de art. 481 C. proc. civ., întrucât instanța avea de stabilit limitele proprii de învestire cu cererea de apel, strict referitor la motivarea în fapt și în drept a apelului formulat, în funcție de care urma a stabili limitele devolutive ale căii de atac.

Mai mult decât atât, recurenta afirmă că principiul neagravării situației în apel nu își găsește aplicare întrucât, în absența unei cereri reconvenționale, apelantul reclamant a cărui acțiune a fost respinsă pe fond nu își poate agrava situația prin declanșarea apelului.

Dimpotrivă, recurenta arată că instanța avea obligația aplicării prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., urmând a soluționa apelul strict în limitele stabilite de apelantul reclamant.

Cu privire la administrarea probatoriului, recurenta arată că, din oficiu, instanța de apel a dispus completarea cu un supliment a probei cu expertiză tehnică administrată la fondul cauzei, cu toate că apelanta nu a solicitat această probă în cererea de apel, iar în fața instanței s-a opus la administrarea acesteia.

Susține, așadar, că, prin raportare la prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., apelanta era decăzută din dreptul de a propune această probă. Prin urmare, apreciază că instanța de apel a încălcat limitele devolutive ale apelului dar și prevederile art. 254 C. proc. civ., având în vedere că apelanta-reclamantă s-a și opus administrării probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcții la soluționarea fondului cauzei.

Așadar, recurenta consideră că litigiul nu se afla în ipoteza prevăzută de art. 479 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la refacerea sau completarea probatoriului administrat la fondul cauzei.

A mai arătat că, prin suplimentarea raportului de expertiză cu obiectivul stabilit de instanță, în realitate, aceasta s-a antepronunțat cu privire la soluția dată cererii de apel, aceea de anulare a hotărârii de fond în baza prevederilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentei, numai în cazul în care instanța ar fi pronunțat o hotărâre intermediară (premergătoare soluționării fondului cauzei) cu privire la admiterea apelului, atunci ar fi avut posibilitatea ca, la rejudecarea fondului cauzei, să administreze din oficiu completarea raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcții.

Așadar, consideră că, prevalându-se în mod nelegal de principiul non reformatio in peius, instanța și-a creat, nelegal, premisele procedurale ale administrării din oficiu a unor probe în sprijinul unei soluții favorabile apelantei reclamante.

Pentru aceste motive, recurenta solicită casarea deciziei civile nr. 1174/08.06.2021 și a încheierii atacate.

Cu referire la decizia atacată, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat această decizie atât cu încălcarea normelor de drept material, cât și cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta precizează următoarele:

a) Cu privire la situațiile de lucrări aferente facturilor proforme nr. 1004 și 1001, recurenta susține că, ignorând dispozițiile contractului de antrepriză, instanța de apel a stabilit că, pentru aceste facturi, părțile ar fi înțeles să modifice contractul într-o formă simplificată, nemaifiind necesară aplicarea clauzei contractuale (36.2) și a definițiilor stabilite prin contract (la Secțiunea 2 din contract, paragraful 1) la variații, adică încuviințarea prealabilă a Beneficiarului și semnarea unui act adițional.

Stabilind acest aspect, recurenta afirmă că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864. În plus, arată că, potrivit art. 969 alin. (2) C. civ. de la 1864, excepțiile de la principiul pacta sunt servanda sunt strict prevăzute de lege, motiv pentru care, o modificare a contractului nu poate interveni decât în situații autorizate de lege, nu prin interpretarea instanței.

Mai mult decât atât, recurenta susține că, deși la soluționarea fondului cauzei, părțile au afirmat că facturile respective nu au ca izvor contractul din 21.05.2010, instanța de apel a stabilit o altă situație de fapt și de drept decât cea susținută de părți în mod expres cu privire la voința lor contractuală și alta decât cea care rezultă chiar din actele cauzei, apreciind în mod eronat că toată corespondența electronică invocată reprezintă o formă simplificată a actului adițional modificator al contractului din 21.05.2010, cu toate că aceasta, în fapt, reprezintă o formă simplificată a unui alt contract între aceleași părți (oferta acceptată urmată de executare).

Prin urmare, recurenta afirmă că, din documentele cauzei, se poate constata cu ușurință că regulile aplicate facturilor proforme nr. 1001 și nr. 1004 (cu privire la avans, termene de plată, lipsa reținerii garanției de bună execuție, sancțiuni, legea aplicabilă acestor înțelegeri care s-au încheiat după intrarea în vigoare a noului C. civ.) sunt cu totul diferite de cele ale contractului din 21.05.2010.

Referitor la aceste aspecte, recurenta conchide în sensul că instanța a încălcat normele de drept material care reglementează legea părților, respectiv art. 969 C. civ. din 1864, întrucât lucrările ofertate separat de contract, cuprinse în facturile proforme nr. 1004 și nr. 1001, sunt lucrări distincte, fiind înțelegeri separate, cărora nu li se aplică dispozițiile contractului din 21.05.2010 și nici dispozițiile vechiul C. civ.

b) Cu privire la excepția de neexecutare, recurenta a arătat că aceasta constă în dreptul pe care îl are fiecare parte contractantă de a refuza executarea obligației sale atât timp cât cealaltă parte nu a executat propria sa obligație. Totodată, a subliniat că acesta este un mijloc de apărare pe care îl are partea căreia i se cere, în mod direct sau prin acțiune judecătorească, executarea obligației ce-i revine, fără ca cealaltă parte să-și execute propria obligație, efectul invocării excepției constând în suspendarea sau înlăturarea executării obligației părții care invocă excepția de neexecutare până când cealaltă parte o va executa pe a sa.

În speță, recurenta arată că excepția de neexecutare, ca mijloc de apărare, a fost invocată în raport de prevederile art. 40 din contractul din 21.05.2010. Astfel, recurenta, în calitate de beneficiar, datora plata reprezentând prețul fix al contractului numai în situația în care imobilul se predă "la cheie", conform definiției din Preambul.

În cazul neîndeplinirii obligației, plata urma a se face procentual, în raport cu lucrările executate (art. 40.4).

Mai arată că, deși a recunoscut neexecutarea în mod integral și corespunzător a obligațiilor sale, reclamanta dorește să încaseze integral "prețul fix" al contractului (conform devizului cu liste de cantități estimate și a tuturor costurilor pentru execuția lucrării) prin solicitarea la plată a unor sume derivate din alte raporturi contractuale.

Drept urmare, recurenta consideră că instanța de apel se află într-o totală eroare cu privire la ineficiența invocării excepției de neexecutare a contractului în lipsa unei cereri reconvenționale sau a invocării compensației legale, aceasta deoarece, pe de o parte, nu a pretins contravaloarea cheltuielilor pe care le-a efectuat pentru remedierile lucrărilor necorespunzătoare, ci doar a arătat instanței că a fost nevoită a finaliza lucrările necorespunzătoare sau nefinalizate cu alți operatori economici, iar, pe de altă parte, invocarea excepției de neexecutare a obligațiilor contractuale este în strânsă legătură și permite aplicarea directă a prevederilor contractului de lucrări din 21.05.2010, referitoare la sancțiunea aplicată Contractorului în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, adică pierderea dreptului Contractorului la încasarea prețului integral al contractului ("Prețul fix").

Totodată, recurenta susține că, și în ceea ce privește livrările și lucrările care exced contractului din 21.05.2010, a invocat excepția de neexecutare, prin raportare la condițiile ofertei pe care a acceptat-o (lipsa montării, montare necorespunzătoare etc.).

Așadar, arată că a invocat excepția de neexecutare cu privire la lucrările vizând toate cele trei facturi.

Cu privire la factura proforma nr. x din 15.03.2013, recurenta arată că aceasta cuprinde contravaloarea unor obiecte sanitare și montajul acestora, așa cum rezultă din devizul de lucrări aferente, pretins la plată de intimata-reclamantă, care menționează valoarea lucrărilor executate, și nu contravaloarea mărfii.

Or, astfel cum rezultă din documentele cauzei, lucrările de montaj nu au fost executate corespunzător, în opinia recurentei, fiind corectă soluția primei instanțe de judecată care a respins acțiunea intimatei-reclamante, observând neexecutarea corespunzătoare a lucrărilor de montaj, dar și faptul că multe lucrări din oferta de obiecte sanitare din 2012, inclusiv montajul la obiectele sanitare solicitate la plată prin factura proformă nr. x au fost remediate și finalizate cu alte firme.

În aceste condiții, apreciază că, nefiind executate în mod corespunzător lucrările menționate în factura proforma nr. x emisă de intimata-reclamantă, prin raportare la oferta acceptată din 12 martie 2012 și la sumele deja încasate de aceasta, recurenta nu datorează contravaloarea acestor lucrări.

Cu privire la situația de lucrări nr. x, aferentă facturii proforme nr. x din 08.11.2013, recurenta susține că, și în acest caz, trebuie admisă excepția de neexecutare, existând lucrări neconforme, lucrări neexecutate din Anexa B la contractul încheiat la 21.05.2010, nefiind predată nici Cartea Tehnică (cartea construcției), așa cum prevede contractul (conform clauzelor 13.3 și 50.2), aceste aspecte fiind reținute inclusiv în expertiza efectuată în prima instanță.

Așadar, recurenta susține că premisa angajării răspunderii civile contractuale este îndeplinirea propriilor obligații, motiv pentru care, în condițiile în care intimata nu și-a executat propriile obligații contractuale, nu poate solicita obligarea sa la plata prețului fix/integral al contractului.

Cu privire la factura proformă nr. x din 08.11.2013, arată că aceasta cuprinde contravaloarea unor lucrări suplimentare ofertate separat de contract.

Mai mult, susține că expertiza de la prima instanță nu a stabilit o valoare de execuție a lucrărilor suplimentare în afara contractului semnat la 21.05.2010.

În schimb, referitor la lucrările aferente facturii proforme nr. x/08.11.2013, recurenta arată că suplimentul de expertiză din apel reține ca fiind executate lucrări care în expertiza întocmită în fața primei instanțe sunt reținute ca neexecutate sau neconforme sau neanalizate de expert.

Însă, având în vedere că, în faza procesuală a apelului, expertul a depășit limitele învestirii stabilite prin obiectivele solicitate de instanța de apel, fără a informa părțile, fără a le convoca la fața locului și fără a solicita spre analiză ofertele agreate de părți privind aceste lucrări suplimentare, iar instanța de apel a respins obiecțiunile la raportul de expertiză, recurenta apreciază că suplimentul de expertiză de la apel a fost realizat cu încălcarea regulilor de procedură, motiv pentru care solicită invalidarea concluziilor raportului de expertiză din apel privind execuția lucrărilor suplimentare aferente facturii proforma nr. 1004.

În concluzie, recurenta arată că excepția de neexecutare este un mijloc de apărare care nu trebuie formulat expres printr-o cerere reconvențională distinctă, așa cum a susținut instanța de apel, astfel încât instanța trebuia să o analizeze temeinic.

c) Cu privire la penalitățile de întârziere, autoarea recursului susține că, în ceea ce privește modul de calcul al penalităților, instanța a încălcat și de această dată dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, întrucât nu a ținut cont de dispozițiile contractuale.

Totodată, a precizat că partea care invocă excepția de neexecutare a contractului nu poate fi obligată la plata de daune interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea prestației sale, întrucât această excepție suspendă obligația corelativă a părții prin raportare la obligația neîndeplinită de partea care pretinde plata sumei de bani.

Mai mult, arată că aceste penalități nu sunt datorate întrucât plata a fost făcută conform dispozițiilor contractuale.

În acest sens, evocă următoarele clauze din contract: 39.2, 40.1, 43.

Recurenta arată că, în speță, factura fiscală nr. x din 15 martie 2013, emisă pentru situația 15 de lucrări la contract, a fost solicitată la plată în avans de execuție, și nu conform clauzei 39.2, fiind plătită prin decontare bancară chiar în ziua emiterii acestei facturi fiscale. Prin urmare, în opinia recurentei, nu se poate reține plata cu întârziere și nici nu se pot calcula penalități de întârziere.

Mai arată că obligația de plată devine exigibilă după emiterea facturii fiscale care determină cuantumul obligației de plată în RON prin raportarea la un curs valutar acceptat de părți, corespunzător zilei în care reclamantul a emis factura fiscală.

Așadar, recurenta apreciază că, dată fiind omisiunea intimatei de a emite factura fiscală, ca document justificativ al plății (sumele confirmate în euro prin acceptarea situației de lucrări nr. x în avans de execuție neavând relevanță în acest context) nu se poate aprecia caracterul exigibil al obligației și, implicit, existența unei întârzieri, pentru a discuta despre penalități de întârziere. De altfel, arată că, între obligațiile părților, contractul prevede expres obligația de a onora facturile fiscale emise.

Mai mult, recurenta arată că, din expertiza de la fond, reiese că lucrările aferente situației de lucrări nr. x (privind diferite echipamente de instalații) au fost realizate conform grilei de execuție a intimatei în lunile martie- aprilie 2013 și certificate de reprezentanții Beneficiarului, prin dirigintele de șantier, la data de 28 iunie 2013. Prin urmare, recurenta apreciază ca obligația de plată conform contractului (clauzelor 39.2, 40.1 și 43) nu poate fi angajată decât la data emiterii unei facturi fiscale, după o dată ulterioară lunii în care s-au executat lucrările, respectiv luna iunie 2013, și la cursul de schimb de la data emiterii facturii fiscale.

Cu toate acestea, instanța a calculat penalități de întârziere la cursul BNR de la data introducerii acțiunii și nu a reținut toate prevederile contractului enunțate mai sus, pentru a stabili îndeplinirea condițiilor contractuale pentru plata penalităților de întârziere.

În concluzie, recurenta solicită a se observa că, pentru situația de lucrări nr. x, reclamanta a emis în 15.03.2013 factura fiscală nr. x, ce a fost achitată prin virament bancar în aceeași zi, motiv pentru care pretenția privind penalitățile nu poate fi susținută legal.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut:

a) Încălcarea principiului contradictorialității în privința efectuării suplimentului raportului de expertiză.

În subsidiarul celor menționate cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitor la probatoriul administrat de către instanța de apel din oficiu, recurenta a arătat că, față de obiectivul stabilit de instanța de apel în suplimentarea raportului de expertiză, expertul avea obligația strictă de a analiza raportul de expertiză întocmit la soluționarea fondului cauzei și a facturilor indicate de instanță în obiectivul stabilit.

Drept urmare, în opinia recurentei, expertiza administrată în apel nu avea cum să ajungă la concluzii contrare expertizei administrate la fondul cauzei, ci trebuia doar să stabilească un raport direct între lucrările menționate ca neefectuate sau neconforme de expertul fondului și elementele facturilor în discuție, dacă acest raport exista.

Recurenta a susținut, așadar, că, în fapt, expertul a ajuns la concluzii contrare primei expertize, cu depășirea limitelor învestirii stabilite prin obiectivul fixat de instanță și fără a avea ca bază înscrisuri sau constatări de la fața locului, acesta realizând, în realitate, o nouă expertiză, în care a stabilit o valoare de execuție a lucrărilor aferente acestor facturi.

Deși era nevoie de lămuriri din partea părților pentru a răspunde la această nouă expertiză, recurenta arată că doamna expert nu a mai convocat părțile la fața locului, formulând concluzii privind valoarea executată cu încălcarea principiului contradictorialității.

În schimb, la expertiza de la fond, când s-a pus aceeași problemă prin obiecțiunile la expertiză formulate de reclamant, expertul a răspuns la obiecțiuni în sensul că nu poate confirma executarea anumitor lucrări întrucât nu a existat o analiză a lucrărilor la fața locului.

Cu toate acestea, însă, în suplimentul de expertiză din apel, d-na expert intră în contradicție cu cele expuse în răspunsul la obiecțiunile formulate în fond, ceea ce, în opinia recurentei, excede obiectivului stabilit de instanță.

Mai mult, recurenta menționează că, în fapt, concluziile expertizei administrate în apel nu sunt de natură a reprezenta un supliment la raportul de expertiză, ci o nouă expertiză, fără ca instanța să o invalideze pe cea administrată deja.

De asemenea, recurenta susține că, în afara faptului că lucrările indicate de expertiza din apel nu puteau fi identificate decât prin verificări la fața locului, expertul stabilește valori ale unor lucrări fără a deține documente justificative ale prețurilor indicate.

Cu toate că a formulat obiecțiuni la suplimentul de expertiză, prin care a arătat neregularitățile/contrazicerile expuse de expert și încălcarea normelor de procedură, recurenta subliniază că instanța de apel, deși a observat aceste contradicții, a respins obiecțiunile ca neîntemeiate, pronunțând o soluție nelegală și netemeinică, bazată în totalitate pe acest supliment de expertiză realizat cu încălcarea principiului contradictorialității.

Evocând, totodată, și dispozițiile art. 335 alin. (1) C. proc. civ., recurenta solicită anularea acestui supliment la expertiză și readministrarea probei, cu respectarea dispozițiilor legale, cu mențiunea că suplimentul la expertiză, astfel întocmit, este de natură să producă o vătămare în sensul încălcării art. 14 din C. proc. civ., vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii din apel.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, printr-o altă critică, recurenta a susținut:

b) încălcarea dreptului la apărare.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar a arătat că, după susținerile părților pe fondul cauzei, instanța i-a respins în mod abuziv solicitarea de a amâna pronunțarea pentru a depune concluzii scrise, încălcându-i, astfel, dreptul la apărare.

Evocând dispozițiile art. 13 alin. (1) - (3) din C. proc. civ., recurenta a susținut că, dată fiind complexitatea dosarului, poziția vădit favorabilă a instanței cu privirea la partea potrivnică, catalogarea apelului (cu încălcarea principiului disponibilității) drept un apel nemotivat, cu antamarea tuturor motivelor de fond în ciuda existenței unor motive de apel succinte, dar bine precizate, se impunea respectarea dreptului său la apărare prin acordarea posibilității de a prezenta concluziile și în scris.

A mai arătat că, în decizia atacată, instanța a precizat doar că s-au depus concluzii scrise. În realitate, concluzii scrise s-au depus doar de către intimata-apelantă la termenul de judecată.

Pentru a proba cele susținute, solicită ascultarea ședinței de judecată și compararea cu notele de ședință.

Față de motivele de casare invocate, în încheiere, recurenta a reiterat solicitarea de admitere a recursului, casarea în tot a hotărârilor atacate și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță de judecată ca legală și temeinică.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La 30 august 2021, astfel cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar, cererea de recurs, împreună cu actele anexate, a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.R.L.

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

În schimb, la 2 iunie 2022, intimata-reclamantă, prin avocat, a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor expuse în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sens în care a solicitat anularea recursului. Pentru situația în care instanța va respinge excepția nulității recursului, intimata-reclamantă a formulat și apărări pe fondul cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 7 iunie 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu posibilitatea de a depune un punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare.

Doar recurenta-pârâtă a formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 25 octombrie 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 30 octombrie 2020 și deciziei civile nr. 1174 din 18 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014 și a stabilit termen pentru soluționarea recursului în ședință publică.

Analizând recursul declarat în cauză, în temeiul motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., autoarea prezentei căi de atac învederează că, instanța de apel ar fi încălcat principiul disponibilității, respectiv art. 9 alin. (2) Cod procedură, precum și limitele efectului devolutiv ale apelului, anume dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., prin faptul că a reținut, în încheierea de ședință din 30.10.2020, că apelul exercitat de intimata-reclamantă este nemotivat.

Critica este nefondată.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 208.423,19 RON, înscrisă în trei facturi proformă emise la 15.03.2013 și la 08.11.2013, a sumei de 116.759,76 RON cu titlu de garanție de bună execuție reținută și a sumei de 66.178,01 RON, precum și a penalităților de 2,5%/zi de întârziere, în total 391.360,90 RON.

Prin sentința primei instanțe, acțiunea reclamantei a fost respinsă, în tot, ca nefondată.

Prin apelul declarat în cauză, intimata-reclamantă a solicitat rejudecarea fondului întregii cauze, pe baza celor invocate la prima instanță, prin cererea de chemare în judecată și prin răspunsul la întâmpinare, precizând că înțelege să critice hotărârea primei instanțe din perspectiva faptului că nu este fundamentată pe ansamblul probatoriu, așa cum a fost administrat în cauză, prima instanță interpretând greșit atât probele cât și raportul obligațional sinalagmatic dintre antreprenor și beneficiar.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Totodată, conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. Cu toate acestea, art. 477 alin. (1) din același cod stabilește că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului doar în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că apelul este devolutiv indiferent dacă este motivat sau nu. Însă, în situația în care apelul nu este motivat, devoluțiunea este totală, dar instanța de apel se va pronunța numai pe baza a ceea ce s-a invocat la prima instanță de către toate părțile, cum rezultă din art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Raportând aceste considerente teoretice la situația de fapt, Înalta Curte constată că instanța de judecată a respectat dispozițiile legale atunci când, în lipsa unor critici concrete ale apelantei, care să vizeze doar în parte soluția primei instanțe, a reținut că apelul este nemotivat și a procedat la o devoluțiune totală a cauzei.

Dintr-o altă perspectivă, cu referire la decizia atacată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel s-a pronunțat asupra unor chestiuni pe care prima instanță nu le-a reținut, respectiv asupra faptului că cererea introductivă a fost analizată ținând cont de principiul neagravării situației în propria calea de atac, aceasta pentru că actul de sesizare al instanței era inform în ce privește situația de fapt pretinsă. Prin urmare, recurenta-pârâtă a pretins încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellantum, cât și a dispozițiilor art. 481 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel avea de stabilit limitele proprii de învestire cu cererea de apel, strict referitor la motivarea în fapt și în drept a apelului formulat, în funcție de care urma a stabili limitele devolutive ale căii de atac.

Principiul non reformatio in pejus concentrează, în substanța sa, interdicția de creare a unei situații procesuale în defavoarea titularului căii de atac exercitate în mod exclusiv, prin raportare la situația deja stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului jurisdicțional. Acest principiu nu intră în contradicție cu obligația instituită de prevederile art. 477 din C. proc. civ.. Dimpotrivă, judecarea cauzei de către instanța de apel se desfășoară în limitele trasate prin cererea de apel, și nu prin analiza pretențiilor părții adverse exprimate în întâmpinare sau alt act de procedură.

De asemenea, conform art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță".

Înalta Curte reține că, instanța de apel, analizând temeinicia pretențiilor deduse judecății în limitele determinate pe baza principiului tantum devolutum quantum apellantum, respectiv, în speță, printr-o judecată completă a cauzei, a constatat că cererea de chemare în judecată este informă în ceea ce privește situația pretinsă, reținând că situația de fapt a fost stabilită de prima instanță pe baza susținerilor ulterioare (întâmpinare/răspuns la întâmpinare). Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut că, deși prima instanță nu a observat acest aspect, actul de sesizare a instanței era susceptibil de a fi anulat, în temeiul art. 200 C. proc. civ.

În raport de această situație, cum potrivit art. 481 din C. proc. civ., "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege", în mod judicios instanța de apel a analizat criticile apelantei care priveau soluția asupra fondului cererii de chemare în judecată în raport de cadrul procesual stabilit de instanța de fond, critica recurentei-pârâte fiind nefondată din acest punct de vedere.

Cu privire la probatoriul administrat în apel, recurenta-pârâtă înțelege să critice faptul că, prima instanță de control judiciar a dispus, din oficiu, completarea probatoriului cu un supliment la proba cu expertiză tehnică, administrată în prima instanță, deși apelanta nu numai că nu solicitase această probă, dar, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., era și decăzută din dreptul de a propune probe.

Critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc", iar potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Totodată, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel va putea încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri", iar prevederile art. 482 C. proc. civ. dispun în sensul că, "dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol".

În raport de prevederile legale mai sus enunțate, reiese că este obligația instanței de apel de a administra probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecății, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, această interpretare și aplicare a legii asigurând valorificarea drepturilor consacrate de art. 21 și art. 24 din Legea fundamentală și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, instanța de apel, în virtutea rolului activ conferit, prin art. 22 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., poate să dispună administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, astfel cum rezultă din art. 478 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Cu atât mai mult acest drept al instanței nu este afectat de decăderea părților din dreptul de a propune probe, cât timp art. 479 din C. proc. civ. acordă posibilitatea instanței, ca, în mod necondiționat, să refacă și să completeze probe administrate la prima instanță, dar și să administreze probe noi.

Prin urmare, ordonarea de către instanța de apel, din oficiu, a unei probe pe care o consideră necesară soluționării cauzei nu reprezintă o antepronunțare asupra apelului exercitat în cauză, ci reprezintă îndeplinirea obligației instituite de lege în sarcina judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În plus, instanța supremă notează că, la termenul din 30.04.2020, la care a fost propusă suplimentarea probatoriului prin efectuarea unui supliment la raportul de expertiză administrat în primă instanță, recurenta-pârâtă a menționat că această probă este utilă cauzei și că își asumă plata onorariului expertului. Prin urmare, recurenta-pârâtă nici nu ar putea invoca o veritabilă vătămare cauzată de această suplimentare a probatoriului.

Înalta Curte reține că, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Ca atare, evaluările instanței de apel care privesc utilitatea probelor țin de resortul instanței care are o marjă de apreciere privind cercetarea în fapt a cauzei, astfel că prin intermediul recursului nu poate fi cenzurată aprecierea instanței de apel cu privire la probatoriul administrat, acestea fiind aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

O altă critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează întocmirea suplimentului la expertiză cu încălcarea principiului contradictorialității, recurenta susținând faptul că nu a fost convocată de expert la fața locului pentru a analiza execuția și suprafețele efectiv existente în teren, aspect care a împiedicat-o să formuleze apărări cu privire la situațiile de lucrări prezentate în expertiză.

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă, invocând prin motivele de recurs o serie de nemulțumiri privind efectuarea raportului de expertiză, a nesocotit dispozițiile art. 338 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, după depunerea expertizei nu a formulat obiecțiuni în fața instanței de apel prin care să invoce aceste pretinse neregularități, deși a depus obiecțiuni față de constatările expertului desemnat în cauză; ca atare, împotriva recurentei-pârâte a operat sancțiunea decăderii din dreptul de a formula obiecțiuni împotriva modului de convocare la efectuarea expertizei la față locului, obiecțiuni care nu puteau fi susținute decât în fața instanței care a administrat proba, iar nu în fața instanței de recurs.

Pe de altă parte, recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, prin intermediul căreia se declanșează exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate pentru oricare dintre motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în funcție de motivele de recurs concepute de titularul căii de atac.

Așadar, stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond, iar potrivit dispozițiilor legale, instanței de recurs nu îi este permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situației de fapt și nici reaprecierea probatoriului cauzei.

Prin urmare, nu pot fi primite criticile recurentei privind modul de apreciere de către instanța de apel a probei cu suplimentul de expertiză efectuat în cauză, prin care se pretinde faptul că există o contradicție între concluziile raportului de expertiză din apel și răspunsul expertului la obiecțiunile depuse față de expertiza efectuată în primă instanță cu privire la lucrările efectiv executate de intimata-reclamantă, întrucât, în realitate, recurenta-pârâtă tinde a demonstra netemeinicia concluziilor raportului de expertiză efectuat în apel, iar instanța de recurs nu are atributul evaluării unor obiecțiuni la raportul de expertiză.

Este nefondată și critica privind încălcarea dreptului la apărare al recurentei-pârâte prin respingerea de către instanța de apel a solicitării de amânare a cauzei în vederea depunerii de concluzii scrise.

Principiul dreptului la apărare are o valoare constituțională, iar necesitatea promovării sale în practică decurge și din declarațiile și pactele adoptate de state în materia drepturilor fundamentale ale omului. De aceea, art. 24 alin. (1) din Constituția României dispune că "dreptul la apărare" este garantat.

Potrivit art. 13 C. proc. civ., "(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii. (3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege".

Dreptul de a lua cunoștință trebuie să asigure informarea completă a celui interesat asupra tuturor pieselor cauzei sale și să-i asigure posibilitatea efectivă de a le discuta, ceea ce presupune ca regulă dreptul de a fi citat și de a fi prezent în instanță, direct sau prin reprezentant, și dreptul de a fi ascultat.

Dreptul părții de a-și face propriile observații, pe care le consideră pertinente în cauză, nu este efectiv dacă aceste observații nu sunt cu adevărat ascultate și examinate de către instanță, ele îndeplinind de altfel și o funcție euristică în proces. Părții trebuie să i se asigure posibilitatea de a se exprima, iar instanța are obligația de a o asculta.

Pornind de la aceste considerații teoretice, instanța supremă reține că, în apel, recurenta-pârâtă a beneficiat de apărare calificată printr-un avocat ales, care a fost prezent la temenele de judecată acordate în cauză și, în special la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile pe fondul apelului, instanța acordându-i cuvântul atât asupra probelor administrate în cauză cât și în combaterea motivelor de apel susținute de intimata-reclamantă.

În ce privește depunerea de concluzii scrise la dosarul cauzei, instanța supremă reține că, potrivit dispozițiilor art. 394 C. proc. civ., "(1) Când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, președintele închide dezbaterile. (2) Dacă va considera necesar, instanța poate cere părților, la închiderea dezbaterilor, să depună completări la notele întocmite potrivit art. 244. Părțile pot depune aceste completări și în cazul în care acestea nu au fost cerute de instanță".

Raportat la aceste dispoziții legale, instanța de recurs reține, în primul rând, faptul că solicitarea adresată părților de a depune concluzii scrise nu este o obligație ci este o vocație a instanței, lipită de sancțiune și lăsată de lege la latitudinea instanței.

În al doilea rând, reține că, deși susținerile părților se pot concretiza și în concluzii scrise depuse la dosar, la cererea instanței sau chiar fără a fi obligate, acestea nu sunt destinate să suplinească concluziile orale ale părților. Altminteri s-ar încălca, în mod inadmisibil, principiul oralității și al contradictorialității dezbaterilor. De altfel, dispozițiile art. 394 C. proc. civ. sunt clare în această privință, de vreme ce textul se referă la depunerea concluziilor scrise "la închiderea dezbaterilor".

Raportând aceste considerații la datele speței, instanța supremă constată că recurenta-pârâtă nu poate invoca o vătămare produsă prin nesolicitarea de către instanța de apel de a se depune concluzii scrise, cât timp partea are dreptul conferit de lege de a le depune și în cazul în care acestea nu au fost cerute de instanță. Așadar, faptul că doar intimata-reclamantă a înțeles să se prevaleze de acest drept, nu îi poate fi imputat instanței de apel.

Totodată, reținând că avocatul ales al recurentei-pârâte a fost prezent la termenul la care apelul a fost dezbătut în fond și a putut formula concluzii orale, Înalta Curte constată că autoarea căii de atac nu se poate prevala nici de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ. în susținerea obligației instanței de a amâna pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise, nefiind îndeplinite premisele incidenței acestui text legal.

În aceste condiții nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare nici prin prisma dreptului național și nici prin prisma art. 6 din CEDO.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, sub un prim aspect, faptul că decizia atacată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 969 din C. civ. de 1864, deoarece instanța de apel nu a dat eficiență clauzelor contractuale care impuneau încheierea unui act adițional pentru modificările și completările solicitate de Contractor, respectiv pentru lucrările aferente facturilor proformă nr. 1004 și nr. 1001.

Instanța de recurs constată că recurenta invocă prevederile art. 969 C. civ. de la 1864 prin raportare la probatoriul administrat în cauză, anume corespondența electronică dintre părți, căreia instanța de apel i-ar fi dat o relevanță greșită în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării deciziei recurate.

Această argumentație nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța supremă reține că argumentele recurentei-pârâte nu relevă o critică de nelegalitate ci, în realitate, pun în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză și a decelat voința reală a părților pe parcursul relației contractuale, reținând intervenirea unei înțelegeri a părților, care au înțeles să modifice contractul într-o formă simplificată.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Tot aspecte de netemeinicie sunt puse în discuție și cu privire la posibilitatea invocării excepției de neexecutare a contractului în lipsa unei cereri reconvenționale sau a invocării compensației legale. Instanța supremă reține că recurenta-pârâtă urmărește, în realitate, stabilirea unei alte situații de fapt, la care să se aplice dispozițiile legale privind excepția de neexecutare a contractului.

Astfel, recurenta-pârâtă susține, în esență, că, nu a pretins contravaloarea cheltuielilor efectuate de aceasta pentru remedierea lucrărilor necorespunzătoare, ci doar a arătat instanței că a fost nevoită a finaliza cu alți agenți economici lucrările nefinalizate sau executate necorespunzător de către intimata-reclamantă, precum și faptul că, potrivit contractului, în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, Contractorul pierde dreptul la încasarea prețului integral al contractului ("prețul fix").

Recurenta nu ține seama de considerentele deciziei recurate, prin care instanța de apel a reținut, pe de o parte, că intimata-reclamantă a solicitat plata lucrărilor executate, în conformitate cu dispozițiile art. 40.4 din convenția părților, iar pe de altă parte, că executarea necorespunzătoare sau cu întârziere, invocată de pârâtă sub forma excepției de neexecutare a contractului, deschide dreptul la despăgubiri, dar această susținere nu este un simplu mijloc de apărare, ci presupune o atitudine activă. A mai reținut instanța de apel că, fiind nevoie, în mod evident, de o determinare judiciară a contravalorii viciilor și a materialelor suplimentare folosite, este necesar ca aceste susțineri să îmbrace forma unei cereri care învestește instanța ș