ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1547/2021

Ședința publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 1.430.214,36 RON sumă ce reprezintă contravaloarea unor servicii de proiectare în domeniul arhitecturii, precum și daune moratorii aferente; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B.Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 367 din 14 februarie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Lefter D. (cesionar al reclamantei inițiale A. SRL); a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 542.450,46 RON reprezentând contravaloare facturi fiscale nr. x din 5 aprilie 2015 (parțial), nr. 88 din 5 octombrie 2015, nr. 89 din 8 decembrie 2015, la care se adaugă penalități de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de întârziere ce se vor calcula de la data scadenței fiecărei facturi până la data de 17 mai 2017; a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 26.810,44 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe, precum și a încheierilor din 21 septembrie 2018 și 15 ianuarie 2019 a declarat apel pârâta B. S.R.L. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a încheierii din data de 21 septembrie 2018, în sensul admiterii în tot a excepției prescripției dreptului material la acțiune iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.

Intimata reclamantă A. S.R.L. a formulat apel incident împotriva încheierii din data de 21 septembrie 2018, a încheierii din 15 ianuarie 2019 și a sentinței nr. 367 din 14 februarie 2019, față de admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru creanțele solicitate la plată prin facturile emise de A. S.R.L. cu nr. x, toate din 5 martie 2015, al căror debit principal este în valoare cumulată de 353.024,79 RON solicitând admiterea apelului incident și schimbarea încheierii din data de 21 septembrie 2018, a încheierii din 15 ianuarie 2015 și a sentinței nr. 367 din 14 februarie 2019, în sensul considerării cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă în termenul de prescripție pentru toate creanțele invocate de reclamantă, inclusiv pentru cele în sumă de 353.024,79 RON constatate prin facturile nr. x din 5 martie 2015, dar respinse ca creanțe prescrise.

D.Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr. 593 din 15 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate; a respins ca nefundat apelul principal formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu intimatul intervenient LEFTER D. și A. S.R.L.; a admis apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierilor din 21 septembrie 2018, 15 ianuarie 2019 și a sentinței civile nr. 367 din 14 februarie 2019; a schimbat în parte atât încheierea din 21 septembrie 2018 și sentința civilă în sensul că a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis în tot cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta la plata către reclamant LEFTER D. și a sumei de 353.024,79 RON reprezentând contravaloare servicii proiectare, precum și penalități de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de întârziere care se vor calcula de la data scadenței fiecărei facturi până la data de 17 mai 2017; a menținut celelalte dispoziții; a obligat apelanta B. la plata către intimat LEFTER D. a sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată reduse, iar față de apelantul incident a sumei de 3568 RON taxă judiciară de timbru.

E.Considerentele instanței de apel

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Între apelanta-reclamantă A. S.R.L. în calitate de prestator și apelanta-pârâtă B. în calitate de beneficiar au fost încheiate trei contracte de proiectare - B 5 din 30 octombrie 2013, B 7 din 21 mai 2014 și B 8 din iunie 2014, în baza cărora prestatorul urma să elaboreze câte un proiect de arhitectură reprezentând o clădire urbană comercială (mall) în schimbul unei remunerații datorate de pârâtă.

În baza contractului nr. B 5 din 30 octombrie 2013, apelanta-reclamantă s-a angajat să predea pârâtei proiectul de arhitectură având ca obiect centrul comercial E. și a emis factura fiscală seria x nr. x în valoare de 122.808,35 RON, cu scadență la 15 martie 2015, precum și factura x în valoare de 27.339,88 RON cu scadență la aceeași dată, ambele facturi acceptate la plată și semnate de reprezentantul apelantei-pârâte.

Din motive fiscale, înainte de a primi plata acestor facturi, reclamanta le-a stornat și le-a emis pe data de 5 aprilie 2015, cu scadența la 15 aprilie 2015.

În baza contractului nr. B 7 din 21 mai 2014, prestatorul (apelanta-reclamantă) s-a angajat să predea beneficiarului proiectul de arhitectură având ca obiect extinderea și recompartimentarea centrului comercial F. și a emis factura fiscală seria x nr. x în valoare de 193.312,28 RON cu scadență de plată la 15 martie 2015, factură acceptată la plată și semnată de reprezentantul pârâtei beneficiare. Din motive de optimizare fiscală, înainte de a primi plata acestei facturi, reclamanta a stornat-o și a reemis-o pe data de 5 aprilie 2015, cu scadența în data de 15 aprilie 2015.

La 15 octombrie 2015 reclamanta a emis factura pro-forma nr. 88 în valoare de 278.167,46 RON cu termen de plată la data de 15 octombrie 2015.

În baza contractului nr. B 8 din iunie 2014 reclamanta s-a angajat să predea pârâtei proiectul de arhitectură având ca obiect centrul comercial sematina (G.) și a emis la 5 martie 2015 factura fiscală seria x nr. x, în valoare de 207.120,30 RON cu scadența la 15 martie 2015, factură acceptată la plată fiind semnată de reprezentantul pârâtei. Din motive de optimizare fiscală, înainte de a primi plata acestei facturi, reclamanta a stornat-o și a reemis-o pe data de 5 aprilie 2015, cu scadență în data de 15 aprilie 2015.

La data de 8 decembrie 2015 reclamanta a emis factura pro-forma nr. 89 în valoare de 222.312,16 RON cu termen de plată la 23 decembrie 2015.

A. S.R.L., în calitate de reclamant a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă contractuală prin care a solicitat obligarea pârâtei B. în calitate de beneficiar la plata facturilor emise în executarea celor trei contracte.

Lefter D. a învestit instanța cu o cerere de intervenție întemeiată pe dispozițiile art. 39 C. proc. civ., în motivarea căreia a arătat că este cesionar al drepturilor litigioase deduse judecății.

Prin încheierea din data de 15 ianuarie 2019, instanța de fond a dispus introducerea în cauză în calitate de reclamant a lui lefter D. în condițiile existenței unui contract de cesiune de drepturi litigioase, statuând că A. S.R.L. să rămână în cauză în calitate de reclamant, în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu nici o solicitare de scoatere din cauză a acestei părți.

În fața instanței de fond, apelanta-pârâtă reprezentată de avocat nu s-a opus la introducerea în cauză în calitate de reclamant a lui Lefter D., poziția sa procesuală fiind de a lăsa la aprecierea instanței de judecată, nesolicitând nici scoaterea din cauză a reclamantului A. S.R.L..

Raportând împrejurările concrete ale cauzei la dispozițiile legale incidente, Curtea a reținut că soluția instanței de fond nu comportă nici o critică de nelegalitate sau netemeinicie din perspectiva soluției pronunțate cu privire la cererea de introducere în cauză a reclamantului Lefter D.. Calitatea procesuală activă a reclamantului Lefter D. nu poate fi contestată în faza procesuală a apelului la nici una dintre părți, de vreme ce raționamentul instanței nu este afectat de nici o eroare.

Curtea a apreciat că nu poate da eficiență rezoluțiunii unilaterale a cesiunii de drepturi litigioase din data de 4 decembrie 2019, întrucât așa cum rezultă din poziția exprimată de cesionar, acesta nu este de acord cu rezoluțiunea.

În faza procesuală a apelului deducând judecății și admițând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Lefter D., în contextul unui litigiu declanșat între cedent și cesionar, ulterior pronunțării sentinței de fond, s-ar ajunge la nesocotirea dispozițiilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., întrucât cadrul procesual ar fi modificat, prin schimbarea calității părților și a obiectului, Curtea fiind chemată să dezlege, pentru prima dată în apel, un litigiu apărut între reclamanți cu privire la temeinicia transmiterii drepturilor litigioase.

Prin menținerea în cauză și a reclamantului inițial, pârâta nu suferă nici o vătămare. Dacă s-ar aprecia că apelantul-reclamant A. S.R.L. nu are interes în exercitarea prezentei căi de atac, iar dreptul său ar fi recunoscut ulterior, acesta nu ar mai avea posibilitatea de a critica sentința instanței de fond sub aspectul modalității de soluționare a excepției prescripției și nu și-ar mai putea apăra drepturile.

În ceea ce privește soluția instanței de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune s-a reținut că ceea ce trebuie dezlegat prin prisma motivelor de apel vizează incidența sau nu în cauză a termenului special de prescripție a dreptului la acțiune reglementat de dispozițiile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. în condițiile în care contractele ce reprezintă cauza juridică a pretențiilor formulate au fost încheiate între profesioniști, în formă scrisă.

Curtea de Apel a reținut că în cauză, între părți au fost încheiate contracte în formă, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 2517 C. civ., conform cărora termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede alt termen. Potrivit dispozițiilor art. 2524 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face, prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia, astfel, să o execute.

În aceste împrejurări, în mod nelegal a apreciat instanța de fond ca fiind prescris dreptul la acțiune pentru facturile nr. x din 5 aprilie 2015, nr. 82 din 5 aprilie 2015 și nr. 83 din 5 aprilie 2015.

Cum în cauză, facturile au fost stornate și reemise, termenul de prescripție se calculează de la data scadenței noilor facturi, fie că sunt facturi fiscale, fie proforme.

Așa fiind, în mod nelegal s-a apreciat că dreptul la acțiune ar fi fost prescris.

Cu privire la soluționarea excepției de neexecutare a contractului, Curtea a reținut că în nici un moment, în derularea raporturilor contractuale, apelanta pârâtă nu s-a prevalat de neexecutarea de către cocontractant a obligațiilor corelative, dimpotrivă din faptul plății parțiale și cu întârziere a facturilor, rezultă că acesta a recunoscut executarea obligațiilor corelative ale cocontractantului.

De esența contractului este ca prestatorul să realizeze și să remită proiectele, adică actul său de creație să parvină beneficiarului. Faptul că acestea au fost remise electronic și nu scriptic nu reprezintă o neexecutare contractuală, de vreme ce beneficiarul a intrat în posesia acestora.

Dacă reclamanta nu și-ar fi îndeplinit obligația de a realiza proiectul tehnic nu ar fi fost posibilă revizuirea unor părți dina cest proiect. Excepția de neexecutare trebuie să rezulte dintr-o manifestare expresă de voință adusă la cunoștința cocontractantului, întrucât părțile sunt ținute numai de acele drepturi și obligații pe care le-au cunoscut, așa încât neexecutarea trebuia să fie învederată cocontractantului pentru ca acesta să poată executa.

Legea instituie o prezumție de vinovăție în sarcina debitorului din simplul fapt la neexecutării, prezumție care nu a fost răsturnată în cauză, apelantul-pârât nu a reușit să dovedească încălcarea de către apelantul-reclamant a obligațiilor contractuale, nerespectarea invocată nefiind aptă de a da eficiență excepției de neexecutare de vreme ce apelanta pârâtă nu a suferit nici o vătămare.

După reemiterea, apelanta-pârâtă a înțeles să achite cu întârziere facturile nr. x, nr. 83 parțial, neoperând nici o plată pentru factura nr. x, deși toate facturile fuseseră acceptate inițial la plată.

Cu toate că apelanta-pârâtă susține că neexecutarea culpabilă din partea apelantei reclamante constă în aceea că nu a predat proiectele pe format hârtie așa cum prevede contractul, Curtea a reținut că a fost încheiat un proces-verbal de predare-primire la 31 martie 2015 semnat de ambele părți contractante cu privire la primele două contracte, care atestă predarea electronică a documentațiilor.

Prin intermediul clauzei penale părțile au determinat anticipat cuantumul prejudiciilor suferite de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligațiilor de către debitor. Astfel, prin dispozițiile art. 5.5 din contracte s-a stabilit că, în cazul neachitării în termen a facturilor, beneficiarul va datora daune moratorii în valoare de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma restantă.

F.Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei Curții de Apel au declarat recurs A. S.R.L. și B. S.R.L..

A. S.R.L. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate, cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale active invocată față de intervenientul Lefter D..

În condițiile refuzului de a suporta cheltuielile de judecată de la procesele de ordonanțe de plată, ca obligații aferente cesiunii de creanțe, recurentul a comunicat cesionarului Lefter D. declarația de rezoluțiune unilaterală a acordului dintre asociați.

În răspunsul "de respingere" a acestei declarații, cesionarul Lefter D. a invocat motive care nu are nicio legătură cu rezoluțiunea unilaterală.

Deși a fost admis apelul incident declarat de A. S.R.L., instanța a obligat debitoarea B. S.R.L. la plata respectivei sume de bani către intervenientul Lefter D. și nu către recurent.

Motivarea instanței de apel în ce privește respingerea excepției privind lipsa calității procesuale active a intervenientului Lefter D. este eronată și încalcă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Apelul nu este doar o critică a hotărârii primei instanțe și nu are doar rolul de corectare a erorilor de raționament sau de interpretare ale judecătorului fondului, ci reprezintă "o continuare a judecății petrecute înaintea instanței de fond".

Instanța de apel a motivat respingerea excepției prin faptul că cesionarul nu a fost de acord cu rezoluțiunea unilaterală a contractului, ceea ce reprezintă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material, ceea ce constituie motiv de recurs potrivit art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ.

Câtă vreme recurenta a fost păstrată ca parte a procesului, este evident că nu are loc nici o schimbare a cadrului procesual, ci suntem tot într-o aplicare prin analogie a dispozițiilor art. 39 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Art. 39 alin. (2) C. proc. civ. se aplică și în apel, dar trebuie interpretat, prin analogie, astfel: odată ce permite introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular, tor așa trebuie să permită și scoaterea acestuia din urmă, atunci când pierde titlu asupra dreptului litigios.

Dacă cesionarul intervenient Lefter D. voia să oprească efectul rezolutoriu al declarației unilaterale, putea să conteste rezoluțiunea, chiar și în fața instanței de apel. Curtea se putea autosesiza dar nu a procedat legal, ci a greșit grav atunci când a considerat simplul refuz al cesionarului de a accepta declarația unilaterală ca fiind suficient pentru a înlătura efectul rezolutoriu.

Numai destinatarul declarației unilaterale de rezoluțiune, cedentul intervenient Lefter D. avea interes să ceară Curții să cenzureze rezoluțiunea.

Se solicită casarea în parte a deciziei recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea excepției lipsei calității procesuale active a intervenientului Lefter D.. Ca urmare a admiterii excepției, pe fondul cauzei se solicită obligarea intimatei B. S.R.L. la plata către recurenta a sumei de 895.475,25 RON reprezentând capital, plus penalități de 0,15% pe zi de întârziere calculate până la data de 17 mai 2017.

Pârâta B. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 593 din 15 iunie 2020 și a încheierii din 25 mai 2020 solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt următoarele:

Prin hotărârea dată au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Au fost încălcate dispozițiile art. 9 C. proc. civ. care consfințește principiul disponibilității și ale art. 33 C. proc. civ. care prevede că orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul justifică un interes direct și personal.

Recurenta-pârâtă a fost obligată față de o parte care nu a formulat apel incident, iar reclamantul care a formulat acest apel incident nu avea interes în declararea acestei căi de atac.

Au fost încălcate dispozițiile art. 39, art. 60, art. 61 alin. (2) și ale art. 62 C. proc. civ.

Problema stabilirii calității procesuale active reprezintă un aspect esențial al soluționării litigiului și trebuie să facă obiectul analizei în calea devolutivă a apelului.

Au fost încălcate dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că "Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept".

Calitatea părților nu este un aspect nou invocat în apel. Fondul raporturilor juridice nu poate fi dezlegat fără a se stabili cine este titularul pretinsului drept dedus judecății. Dacă instanța a apreciat că acest aspect depinde de dezlegarea unor probleme ce fac obiectul unei alte judecăți ar fi trebuit să dispună suspendarea cauzei.

Hotărârea atacată a fost dată cu răsturnarea sarcinii probei.

Instanța nu a analizat dacă plata solicitată de reclamant pentru anumite etape de proiect se referă la prestații efectiv executate de pretinsul creditor. Față de aceste aspecte, reclamantul ar fi avut obligația de a dovedi punctual că a executat obligațiile aferente fiecărei faze de proiect și că le-a executat conform contractului.

Instanța a procedat la a verifica în ce măsură a fost dovedită excepția de neexecutare, dar a respins probele prin care pârâta tindea la dovedirea acestor aspecte.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, prevăzute de art. 1516 C. civ. care stabilește:

"creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației". Pârâta a fost obligată la plata unor prestații neexecutate.

Reclamantul a refuzat executarea lucrărilor conform cerințelor beneficiarului și, în al doilea rând, a pretins că a executat anumite proiecte, dar nu le-a predat conform acordului părților.

Proiectantul și-a asumat obligația predării într-un format care să permită asumarea răspunderii sub-proiectantului și verificarea lucrărilor.

Hotărârea atacată încalcă și normele de drept material prevăzute de art. 1243 din C. civ. conform cărora "dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa". Recurenta-pârâtă a fost obligată la plata unor prestații pretins a fi fost executate într-o formă pe care nu a agreat-o niciodată, neexistând nicio modificare a contractelor dintre părți care să fie în conformitate cu exigențele menționate.

Prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prevăzute de art. 282 și 272 C. proc. civ.

În dovedirea pretențiilor deduse judecății au fost folosite e-mail-uri care emană exclusiv de la partea adversă și pretinse comunicări prin site-uri de transfer on-line de date care sunt limitate în timp, nu au caracter inteligibil și nu oferă garanții serioase pentru a face deplină credința în privința conținutului lor.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., care stabilește că se prescrie în termen de un an dreptul la acțiune în cazul arhitecților și stabilește momentul de la care curge termenul.

În zilele noastre, având în vedere exigențele de ordin fiscal, profesioniștii care respectă exigențele legale nu pot presta servicii fără contract în formă scrisă.

Art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. prevede că termenul de prescripție se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 8 C. proc. civ., reclamantul și intervenientul au avut o poziție procesuală lipsită de claritate și consecvență.

În apel, reclamantul și intervenientul au atestat existența unui litigiu între ei având ca obiect tocmai transmisiunea drepturilor ce face obiectul acestui dosar, părțile având poziții antagonice.

După ce instanța a admis cererea de intervenție, pârâta a lăsat într-adevăr la aprecierea instanței, rămânerea sau scoaterea din cauză a reclamantei A. S.R.L..

Împrejurarea dacă B. s-a opus sau nu admiterii în principiu a cererii de intervenție nu atrage nici un fel de decădere în ceea ce privește invocarea neregulilor ce țin de lipsa calității procesuale active a persoanei față de care a fost obligată care poate fi invocată în orice stare a procesului.

Încălcarea dispozițiilor art. 8 C. proc. civ. a cauzat pârâtei o vătămare, căci orice apărare a formulat a fost interpretată ca fiind o dovadă de rea-credință.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Cu prilejul administrării probelor instanța s-a declarat lămurită, în timp ce cu prilejul dezlegării fondului aceasta a arătat că nu este lămurită cu privire la anumite aspecte.

Se solicită casarea hotărârii cu trimiterea spre rejudecare pentru a se putea administra proba cu expertiză și martori având ca teză probatorie excepția de neexecutare a contractului.

G.Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de A. S.R.L., acesta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material privind rezoluțiunea, de la art. 1549 - 1554 C. civ., greșeală care a determinat și o eronată aplicare a normelor de drept procesual de la art. 39 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce face casabilă decizia acestei instanțe, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Motivul arătat presupune că instanța de fond a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Dispozițiile de la pct. 5 constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, adică acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 39 alin. (2) C. proc. civ. este nefondată.

Art. 39 C. proc. civ. reglementează una dintre ipotezele prevăzute de art. 38 C. proc. civ., respectiv transmiterea calității procesuale în cursul unui proces deja început prin acte juridice cu titlu particular.

Ca o consecință a acestei transmisiuni, operează și transferul calității procesuale, de la înstrăinător la succesorii săi, fie ei cu titlu particular, cu titlu universal ori universali.

Indiferent de modalitatea în care operează transmiterea calității procesuale, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în proces atunci când a aflat de acesta sau, în cazul în care nu are cunoștință de proces, el poate fi introdus în cauză la cererea părților originare ori din oficiu, în temeiul art. 78 C. proc. civ., fiind aplicabile dispozițiile care reglementează aceste instituții. Astfel, textul legal instituie o excepția de la principiul disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ., prin extinderea cadrului procesual în mod obligatoriu în aceste cazuri.

După introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular, instanța va decide, după împrejurări și ținând seama de poziția celorlalte părți, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Împrejurările, respectiv poziția celorlalte părți, aspecte pe care instanța le va avea în vedere pentru a decide, vizează valabilitatea înstrăinării, opoziția sau recunoașterea înstrăinării.

Având în vedere dispozițiile art. 39 alin. (2) C. proc. civ., instanța de fond a dispus introducerea în cauză în calitate de reclamant a lui Lefter D. în condițiile existenței unui contract de cesiune de drepturi litigioase, statuând ca A. S.R.L. să rămână în cauză în calitate de reclamant, în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu nici o solicitare de scoatere din cauză a acestei părți.

Recurentul A. S.R.L. susține că în condițiile refuzului de a suporta cheltuielile de judecată de la procesele de ordonanțe de plată, ca obligații aferente cesiunii de creanțe a comunicat cesionarului Lefter D. declarația sa de rezoluțiune unilaterală a acordului dintre asociați, rezoluțiune reglementată la art. 1552 C. civ.. Declarația a fost trimisă fără punere în întârziere, dat fiind caracterul expres și neechivoc al refuzului cesionarului de a-și executa prestația constând în plata accesoriilor bunului cedat (refuz încadrabil în dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ.).

Ceea ce reproșează recurentul A. S.R.L. instanței de apel este faptul că nu a luat act de rezoluțiunea unilaterală și nu a admis excepția lipsei calității procesuale active a intervenientului Lefter D..

Critica este nefondată. Curtea de Apel a soluționat în mod corect și a respectat dispozițiile legale, respingând excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Lefter D..

Instanța de apel a pronunțat sentința atacată la 15 ianuarie 2019, iar rezoluțiunea unilaterală a cesiunii de drepturi litigioase a intervenit la 4 decembrie 2019.

Rezoluțiunea unilaterală constă în acea rezoluțiune care operează în puterea creditorului, fără apelul la instanța de judecată. Ea are un caracter esențialmente extrajudiciar. Eventualul control asupra modului în care creditorul a invocat rezoluțiunea unilaterală și o stabilire a consecințelor exercitării abuzive a dreptului rezolutoriu pot avea loc pe cale judiciară a posteriori, adică după invocarea rezoluțiunii de către creditor, eventual, la sesizarea debitorului care contestă rezoluțiunea sau în contextul acțiunii prin care creditorul solicită aplicarea efectelor retroactive ale rezoluțiunii, respectiv repunerea părților în situația anterioară.

Curtea de Apel a reținut în mod corect că nu se poate solicita pentru prima dată în apel, soluționarea unui litigiu apărut între reclamanți cu privire la temeinicia transmiterii drepturilor litigioase.

Rezoluțiunea reprezintă în speța de față revocarea unilaterală a unui acord al asociaților, obiect ce a fost dedus judecății pentru prima dată în apel. S-a reținut în mod corect faptul că instanța de apel nu poate lua act de rezoluțiunea cesiunii, întrucât în acest mod s-ar statua cu putere de lucru judecat, în condițiile în care art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 stipulează în mod expres că "Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părțile sociale, se stabilesc prin acordul asociaților ori de un expert desemnat de aceștia sau, în caz de neînțelegere, de tribunal. Costurile de evaluare vor fi suportate de societate".

În litigiul de față, cauza este răspunderea contractuală și prin menținerea în proces în calitate de reclamant, atât a prestatorului contractual, cât și a succesorului acestuia, instanța și-a exercitat rolul activ dând eficiență dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., având posibilitatea de a lămuri cauza sub toate aspectele. Nu se poate reține că apelul reprezintă, astfel cum susține recurentul A. S.R.L. "o continuare a judecății petrecute înaintea instanței de fond".

Apelul este o cale ordinară de atac, de reformare, cu efect devolutiv și suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că provoacă rejudecarea fondului și că poate fi exercitat pentru orice motive de nelegalitate sau netemeinicie, fără a necesita îndeplinirea vreunei condiții speciale.

Calea de atac a apelului asigură dublul grad de jurisdicție, adică principiul ce presupune organizarea sistemului judiciar astfel încât o hotărâre judecătorească să fie supusă controlului judiciar exercitat de o instanță superioară, pentru a exista posibilitatea înlăturării eventualelor erori de judecată săvârșite de prima instanță.

Principiul tantum devolutum quantum indicatum reprezintă o altă limitare a caracterului devolutiv al apelului, alături de principiul tantum devolutum quantum apellatum. Potrivit regulii reglementate de art. 478 C. proc. civ., apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de prima instanță, ceea ce înseamnă că nu pot fi formulate direct în această cale de atac cereri noi, respectiv nu se poate extinde cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Altfel spus, instanța superioară este chemată să judece, să controleze numai ceea ce a fost supus analizei și judecat de prima instanță.

Așa fiind, s-a reținut în mod corect faptul că nu se poate lua act de rezoluțiunea unilaterală a acordului asociaților astfel cum susține recurentul A. S.R.L.. În aceste condiții, cu respectarea dispozițiilor legale a fost în mod corect respinsă excepția lipsei calității procesuale active a lui Lefter D..

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, recursul declarat de A. S.R.L. urmează a fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta B. S.R.L., Înalta Curte reține următoarele:

Prin obligarea față de Lefter D., care nu a formulat apel incident nu a fost încălcat principiul disponibilității și nici dispozițiile art. 33 C. proc. civ. care prevăd că orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul justifică un interes direct și personal.

Principiul disponibilității acoperă atât dreptul justițiabililor de a se adresa instanțelor de judecată în modul, forma și în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar și dreptul de a se dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.

Acestui drept îi corespunde obligația corelativă a instanței de judecată de a nu se pronunța nici minus, nici plus, respectiv ultra petita. Această obligație a instanței de judecată trebuie, însă, corelată cu alta, aceea a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Aplicând dispozițiile art. 39 alin. (2) C. proc. civ. și menținând în cauză atât A. S.R.L., cât și cesionarul Lefter D., A. S.R.L. fiind parte, se bucură de toate drepturile procesuale puse la dispoziția părților de dispozițiile legale.

Noțiunea de "interes" nu a fost definită în mod expres în lege. Totuși, în doctrină și jurisprudență s-a considerat în mod unanim că prin "interes" se înțelege folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia. S-a subliniat, totodată, că prin instituirea acestei condiții s-a urmărit evitarea acelor litigii lipsite de orice utilitate pentru parte.

Art. 33 teza a II-a C. proc. civ. reglementează două situații de excepție în care titularul acțiunii civile nu trebuie să justifice un interes născut și actual: atunci când cererea este formulată cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

În prima ipoteză, acțiunea va putea fi exercitată doar pentru prevenirea încălcării unui drept subiectiv amenințat. Textul vizează, așadar, o anumită stare de incertitudine, de incertitudine, de nesiguranță, a dreptului ce se urmărește a fi ocrotit prin acțiune.

Cea de-a doua excepție este condiționată și ea de necesitatea de a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara. Acțiunile promovate, în aceste condiții au un caracter preventiv.

Așa fiind, s-a reținut în mod corect și în concordanță cu dispozițiile legale că, dacă s-ar aprecia că apelantul A. S.R.L. nu are interes în exercitarea căii de atac, iar dreptul său ar fi recunoscut ulterior, prin soluționarea cesiunii de drepturi litigioase, acesta nu ar mai avea posibilitatea de a critica sentința instanței de fond sub aspectul modalității de soluționare a excepției prescripției extinctive.

Instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 39, art. 60, art. 61 alin. (2) și art. 62 C. proc. civ., astfel cum susține pârâta B. S.R.L..

Situația nu ar fi fost diferită, dacă admițând apelul incident, pârâta B. ar fi fost obligată că A. S.R.L., situația ar fi fost aceeași pentru pârâtă. Aceasta ar fi datorat respectivele sume, neavând relevanță către ce creditor ar fi obligată să plătească facturile, atât timp cât și cedentul și cesionarul au rămas părți în proces.

Art. 60 alin. (2) C. proc. civ., vizează ipoteza unui litis consorțiu necesar. În această situație, fiind vorba despre o dependență procesuală, în sensul că, dacă prin natura raportului juridice sau în temeiul unei dispoziții legale, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților ori pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre aceștia profită și celorlalți. Este reglementată inclusiv ipoteza în care actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalți. În acest caz, textul de lege precizează că se va ține seama de actele cele mai favorabile.

Instanța de apel a aplicat în mod corect legea și a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către Lefter D. a întregii creanțe ca urmare a achitării apelului incident având în vedere dispozițiile art. 39 C. proc. civ.

În cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Apelul este devolutiv, asigurând dublul grad de jurisdicție, în sensul că readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în primă instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Efectul devolutiv reprezintă o caracteristică esențială a apelului, instanța de control judiciar fiind obligată să verifice hotărârea atât sub aspectul legalității - interpretarea și aplicarea corectă a legii situației de fapt deduse judecății, cât și sub aspectul temeiniciei acesteia - stabilirea corectă a situației de fapt, adică să rejudece fondul, în limitele determinate expres sau implicit prin cererea de apel, limite reglementate conform art. 477 și art. 478 C. proc. civ.

Instanța de apel a analizat disputa dintre părțile cesiunii și a reținut că nu poate da eficiență rezoluțiunii unilaterale invocate de A. S.R.L.. De altfel, Înalta Curte a arătat în considerentele precedente referitoare la recursul declarat de A. că instanța de apel a aplicat în mod corect legea.

Recurenta-pârâtă susține că în situația în care instanța a apreciat că acest aspect depinde de dezlegarea unor probleme ce fac obiectul unei alte judecăți trebuia să dispună suspendarea dosarului.

Critica este nefondată. Nici una dintre părțile din litigiu nu a solicitat suspendarea judecății cauzei, astfel că, pe de o parte, instanța nu a fost sesizată cu soluționarea unei astfel de cereri, iar pe de lată parte, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., reglementează un caz de suspendare facultativă.

Prin hotărârea recurată nu au fost încălcate dispozițiile art. 249 C. proc. civ.

Adagiul latin actori incumbit probatio reprezintă regula generală în materie de sarcină a probațiunii. Sarcina probațiunii nu aparține exclusiv reclamantului, ci părților din proces.

În prezentul litigiu au fost propuse probe și s-au administrat în fața instanței de fond. În apelul declarat de B. S.R.L. nu s-a invocat încălcarea acestui principiu.

În realitate, recurenta este nemulțumită de aprecierea probelor făcute de prima instanță și validată de instanța de apel, ceea ce reprezintă o critică de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii recurate.

Faptul că s-a apreciat că predarea documentației de proiect este corespunzătoare și considerată suficientă chiar de către recurenta-pârâtă la momentul primirii e-mailurilor nu reprezintă o inversare a sarcinii probei.

Pârâta B. nu a solicitat predarea în format material și nu a invocat excepția de neexecutare. Excepția de neexecutare a contractului operează exclusiv în puterea părții care o invocă. Ea se invocă, între părțile contractante, de către partea contractantă îndreptățită, fără intervenția judecătorului. Operând ca o modalitate de realizare a justiției private, ea nu trebuie cerută instanței de judecată și nu este necesară nici condiția punerii în întârziere a celeilalte părți. Este suficient să fie opusă părții care cere executarea. Excepția de neexecutare este un remediu preventiv, în sensul că preîntâmpină situația în care una dintre părți își vede executată propria obligație și nu mai poate obține nimic de la cealaltă parte.

Instanța de apel a validat în mod corect raționamentul instanței de fond cu privire la predarea conformă a documentației de proiect și a constatat că invocarea excepției de neexecutare întemeiată pe nepredarea documentației în format fizic, materialul s-a făcut în cadrul procesului. Așadar, nu s-a inversat sarcina probei, instanța a apreciat probele administrate și a aplicat legea la situația de fapt astfel stabilită.

În cauză nu s-au încălcat dispozițiile art. 1516 C. civ. și nici ale art. 1243, art. 1547, art. 1548 și art. 1862 C. civ.

Executarea în natură a obligațiilor constituie un principiu fundamental al dreptului civil. Ea implică executarea întocmai a prestației la care este îndatorat debitorul, prestație ce nu poate fi înlocuită cu alta sau cu despăgubiri bănești, fără acordul creditorului, adică regula conformității executării.

În realitate, recurenta-pârâtă a primit documentația de proiect în format electronic și a plătit parțial unele facturi. Numai cu ocazia declanșării litigiului dintre părți a invocat neconformitatea documentației, în sensul că acestea nu sunt exemplare pe hârtie.

Potrivit dispozițiilor art. 2538 alin. (2) C. civ. "Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei […]". Pârâta-recurentă nu numai că a recunoscut prin semnare o parte din facturi, dar a făcut plăți parțiale ale facturilor ce vizau prețul documentației transmise electronic. S-a reținut în mod corect faptul că B. nu a invocat anterior litigiului informitatea predării în format electronic, a folosit documentația predată electronic și a modificat-o cu terții contractanți, astfel că a considerat predarea în format electronic ca fiind suficientă, indiferent de prevederea contractuală.

Așa fiind, se poate vorbi despre prezumarea renunțării recurentei la dreptul de primi documentația în format fizic. Instanța nu a modificat contractul și nici nu a afectat dreptul recurentei-pârâte de a primi documentația în format prevăzut contractual, ci doar a analizat relația contractuală și comportamentul părților în raport de apărările invocate în litigiu.

În cauză nu s-au încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 282 și art. 272 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că pârâta nu a invocat niciodată anterior cererii de recurs încălcarea prevederilor art. 282 C. proc. civ. prin folosirea ca probe a e-mailurilor prin care A. S.R.L. a transmis documentațiile de proiect. Și prin această critică, recurenta arată nemulțumirea față de aprecierea probelor administrate de instanță, aceasta fiind în realitate o critică de netemeinicie.

B. a primit documentația transmisă electronic atâta vreme cât aceasta recunoaște că a modificat respectivele proiecte utilizând terți contractori. Pârâta recurentă nu a solicitat anterior litigiului să i se predea documentația în format material, iar în fața primei instanțe nu a invocat lipsa de autenticitate a documentațiilor transmise electronic.

Hotărârea nu a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ.

În cauză nu este aplicabil art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ.. Termenele de 1 an se aplică în cazul acelor creanțe care nu sunt constatate, de regulă, printr-un act scris, având în vedere că se bazează pe o prezumție de plată. În consecință, în cazul în care creanța este recunoscută printr-un înscris, ce emană de la debitor, suntem în prezența unei datorii neplătite, pentru care se aplică termenul general de prescripție.

În prezentul litigiu, au fost încheiate trei contracte de proiectare între profesioniști, respectiv reclamanta inițială A. S.R.L., în calitate de prestator și pârâta B. S.R.L., în calitate de beneficiar, în baza cărora prestatorul urma să elaboreze câte un proiect de arhitectură reprezentând o clădire urbană comercială (mall) în schimbul unei renumerații datorate de pârâtă.

Momentul de la care curge termenul de prescripție este data când obligația devine exigibilă, iar în contract părțile au stabilit că obligația de plată devine exigibilă în termen de 15 zile de la emiterea facturii.

Așa fiind, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile legale privind prescripția. Argumentația acesteia este validă, iar existența unor stornări ale facturilor emise în martie 2015 nu are nici o relevanță în ce privește termenul de prescripție și nici în ce privește recunoașterea debitului și a conformității predării documentației de proiect.

Prin hotărârea recurată, instanța nu a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 8 C. proc. civ.

Principiul egalității, evocat de art. 8 C. proc. civ. se referă exclusiv la părțile unui litigiu aflat în curs de judecată. Egalitatea despre care face vorbire norma vizează exclusiv părțile în litigiu, instanța de judecată fiind datoare să asigure acest deziderat. Acest principiu este reglementat și în art. 6 din Convenția europeană, dreptul la un proces echitabil conținând inclusiv obligația corelativă a instanței de a da fiecărei părți posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o pună într-o situație net dezavantajoasă față de adversarul său.

Cu alte cuvinte, egalitatea părților în proces se exprimă și sub forma "egalității de arme", în sensul tratării egale a părților pe toată durata desfășurării procesului, astfel încât niciuna dintre părți să nu fie avantajată în raport cu celelalte. Diferența de tratament ar deveni discriminatorie doar atunci când se introduc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Critica recurentei-pârâte este nefondată. Aceasta a beneficiat de serviciile unui apărător ales pe tot parcursul desfășurării procesului. În măsura în care practicaua unei încheieri conținea erori, nimic nu împiedica pârâta să solicite rectificarea acestora.

Instanța a răspuns motivat în fapt și în drept tuturor apărărilor și cererilor formulate de pârâtă, aplicând dispozițiile legale la situația de fapt reținută.

Nemulțumirea pârâtei față de raționamentul juridic al instanței și de argumentele reținute în considerentele hotărârii recurate nu înseamnă că instanța de apel a aplicat acesteia un tratament discriminatoriu.

Prin respingerea excepțiilor ce vizau cadrul procesual invocate în apel, instanța nu a defavorizat recurenta-pârâtă. Eventuala invalidare a cesiunii drepturilor litigioase nu afecta validitatea contractelor încheiate între părți, din care rezultau creanțele deduse judecății. Aprecierea valorii probatorii a înscrisurilor și stabilirea situației de fapt nu demonstrează existența unei discriminări sau un tratament nelegal aplicat de instanța de apel.

Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii.

Motivarea hotărârii recurate este clară, precisă, se referă la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți și conduce în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv.

Recurenta-pârâtă susține că există contradicții în motivarea deciziei pentru că, deși instanța de apel a respins cererea de probe solicitată de B., s-a reținut prin considerente că pârâta nu a reușit să dovedească încălcarea de către reclamant a obligațiilor contractuale. În realitate, recurenta este nemulțumită de faptul că instanța de apel a apreciat că nu sunt utile și pertinente în soluționarea cauzei proba testimonială și proba cu expertiză. Aprecierea asupra utilităților administrării probelor este atributul suveran al instanței și nu constituie un motiv de nelegalitate care să se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 593 din 15 iunie 2020 și a încheierii din 25 mai 2020 urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 593/2020 din 15 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 25 mai 2020 și a deciziei nr. 593/2020 din 15 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. și recurenta - pârâtă B. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 22.031,64 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant LEFTER D..

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 17 iunie 2021.