ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2285/2015

Decizia nr. 2285/2015

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 august 2008, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2008, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând ca instanța să îi oblige pe pârâți sa lase în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, sectorul 5, proprietatea reclamantei.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a fost înființată în urma naționalizării D. și prin investiții aie Statului Român după anul 1951.

Prin Decretul nr. 126 din 27 aprilie 1976, în scopul construirii școlii profesionale de pe lângă SC A. SA, s-au expropriat și s-au trecut în proprietatea statului, dându-se în administrarea directă a întreprinderii D., terenurile în suprafața de 7.148 mp și construcțiile aferente, conform anexei la acest decret, anexă ce cuprinde și terenul ce face obiectul litigiului.

În temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților de stat ea regii autonome și societăți comerciale, prin H.G. nr. 1224 din 23 noiembrie 1990 s-a hotărât ca D. sĂ se reorganizeze ca societate comercială pe acțiuni. Terenul situat în sector 5, a fost inclus în capitalul social.

Potrivii, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Acest text a avut drept consecință dispariția dreptului de administrare directă al fostelor unități economice de stat șî dobândirea, de către societățile comerciale nou înființate, a dreptului de proprietate asupra bonurilor din patrimoniul lor.

În vederea transformării unităților economice de stat în societăți comerciale, prin art. 19 din Legea nr. 15/1990 s-a dispus inventarierea și evaluarea patrimoniului respectivelor unități economice. Valoarea bunurilor din patrimoniul unităților economice, astfel determinată, a constituit capitalul social inițial al societăților comerciale înființate, deținute integral de statui român și vărsat în întregime la data constituirii acestora (art. 20 alin. (1)). A avut loc astfel o transmisiune cu titlu oneros. în schimbul aportului său statul dobândind proprietatea acțiunilor.

Potrivit H.G. nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării obiectului lor de activitate, se determina de organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort (art. 1), societăților comerciale respective fiindu-le eliberate certificate constatatoare ale dreptului de proprietate (art. 5). Conform art. 4, terenurile disponibilitate, respectiv cele care nu sunt necesare desfășurări obiectului lor de activitate, aparțin domeniului privat al statului sau ai unităților administrativ teritorial.

Întrucât societatea comercială este proprietara bunurilor din patrimoniul său, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, statul, care are doar calitatea de acționar, nu poate dispune de bunurile acestora nici cu titlu gratuit, nici cu titlu oneros.

La data de 3 aprilie 1995 se emite certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, teren ce include și imobilul ce face obiectul acestui litigiu. La 12 mai 1995 adunarea generală a acționarilor hotărăște majorarea capitalului social cu includerea valorii acestui teren, iar Fondului Proprietății de Stat, îi revin acțiunile suplimentare aferente acestei majorări.

La data de 10 februarie 1999, prin perfectarea contractului de vânzare -cumpărare de acțiuni nr. 72, SC D. SA devine societate cu capital privat.

Acest înscris al reclamantei a fost transcris în Registrul de Transeripțiuni 4691 din 26 aprilie 1995. Cum pârâții au devenii proprietari în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 775 din 31 mai 2001 de către B.N.P., E. și al contractului de vănzare-cumpărare autentificat din 23 decembrie 2003 de B.N.P., F., opozabilitatea față de terți a dreptului lor curge de la momentul înscrierii în cartea funciara, respectiv anul 2001 și anul 2003, pe când opozabilitatea dreptului de proprietate al S.C. D. SA față de terți curge de la data înscrierii în Registrul de Transcripțiuni, respectiv 26 aprilie 1995.

Prin cererea formulată la dala de 6 octombrie 2008 reclamanta S.C. D. S.A. a chemat în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Stalului, pentru ca, în căzul în care nu se va admite cererea principală, să fie obligat cel chemat în garanție, prin aceeași hotărâre, să îi restituie valoarea bunului imobil ce face parte integrantă din terenul situat în sectorul 5, teren inclus în capitalul social ia data privatizării SC D. SA.

În susținerea acestei cereri, se arată că Ia data de 10 februarie 1999 Fondul Proprietății de Stat a vândut pachetul de acțiuni deținut la D. SA, precizându-se, în dosarul de prezentare, că acest bun imobil se află inclus in capitalul social și nu este revendicat.

Ca efect al privatizării, Fondul Proprietății de Stat este obligată să repare prejudiciile cauzate societății în momentul restituirii către fostul proprietar a bunului imobil aflat în patrimoniu! său, potrivii art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Prin cererea formulată la 3 noiembrie 2008. pârâții B. și C. au chemat în garanție, la rândul lor, pe intimații G., H., I., J., K., L., M. și N., solicitând ca, în cazul în care cad în pretenții în cauza ce face obiceiul Dosarului nr. x/3/2008, să fie obligați chemații in garanție. în solidar, la plata sumei totale de 148.915,85 lei - actualizați și indexați la data plății efective.

Prin întâmpinarea formulată, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, secția civilă, de a judeca cererea de chemare în garanție și excepția prematurității cererii de chemare în garanție în raport de dispozițiile art. 720 alin. (1) C. proc. civ. și de temeiul de drepl invocai de către reclamantă.

Pe fond, a solicitai respingerea cererii de chemare In garanție susținând că reclamanta trebuia să facă dovada că, la data privatizării, imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social. Prejudiciul suferit de reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitai la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea "de piață".

De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restitui! s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 50,806% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1999, invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii. Autoritatea pentru Valorificaea Activelor Statului (prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 50,806% din capitalul social al SC D. SA București.

De asemenea, dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele masuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea 99/1999, arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețui efectiv plătit de cumpărător.

Prin sentința civilă nr. 1652/F din 03 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

Prin încheierea din ședința publică de la 09 noiembrie 2009, Judecătoria sector 5 București a constatat ivit conflict negativ de competență între Judecătoria sectorului 5 București și Tribunalul București, în soluționarea cererii și a dispus înaintarea cauzei către Curtea de Apel București, pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 23/F din 16 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă, a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost astfel înregistrată pe fond, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a. în civilă, sub nr. x/3/2008.

Prin încheierea din 01 martie 2011 a fost respinsă excepția insuficiente! timbrări pentru considerentele reținute în încheierea de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 347 din 19 februarie 2013

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, atât excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive, cât și acțiunea în revendicare formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții B. și C., a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâți în contradictoriu cu G., H., I., J., K., L., N., M., ca rămasă tară obiect și, pe cale de consecință, a obligat reclamanta să plătească pârâților suma de 9.796 Iei reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 10.000 Iei reprezentând onorariu avocat în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând, ca neîntemeiată, și cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținui următoarele:

Cu înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada existenței unui titlu de proprietate cu privire la terenul din litigiu și, în consecință, calitatea procesuală activă în a iniția raportul juridic dedus judecății.

Pârâții au calitate procesuală pasivă întrucât folosesc terenul revendicat de reclamantă, aspect necontestat de niciuna din părți.

În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii, Tribunalul a apreciat că, și în condițiile regimului juridic special creat prin Legea nr. 10/2001 și aplicabil tuturor imobilelor preluate abuziv de stat, pentru situația concretă în care se alia reclamanta, reconstituirea dreptului de proprietate chemaților în garanție și înstrăinarea imobilului de către aceștia pârâților, nu fac inadmisibilă o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, îndreptată împotriva acestora din urmă.

Referitor la fondul cauzei, Tribunalul a reținut ca reclamanta invocă. În dovedirea dreptului său de proprietate, certificatul de atesiare a dreptului de proprietate asupra terenurilordin 03 aprilie 1995 pentru suprafața de 6.588 mp, situat în București, sector 5. teren delimitat prin procesul verbal anexat.

Pârâții au cumpărat terenul de la chemații în garanție. Autoarei acestora din urmă, i-a fost expropriată suprafața de 2.270 mp. teren situat București, sector 5. Prin Decizia civilă nr. 158 din 10 septembrie 1998 a Curții de Apel București, rămasă definitivă și irevocabilă, li se recunoaște moștenitorilor acesteia, respectiv chemaților in garanție dreptui de proprietate pentru suprafața de 1.268 mp din acest teren, care le este restituit prin Dispoziția primarului general al Primăriei Municipiului București nr. 2728 din 16 decembrie 1998

.

Această suprafață de teren, potrivit certificatului din 16 mai 2000, poartă nr. 21/A situat în sectorul 5.

Reclamanta revendică suprafața de teren de la pârâții B. și C., care au dobândit terenul de mai sus prin contractele de vânzare cumpărare din 31 mai 2001 și din 23 decembrie 2003, fiind depus la dosar și actul de alipire din 23 decembrie 2003.

Expertiza efectuată în cauză a constatat ca o parte din terenul reclamantei în suprafață de 6.588 mp (5.549,96 mp în urma măsurătorilor) se suprapune peste terenul pârâților de 1.253 mp (1.246,24 mp ia măsurători).

Față de împrejurarea că atât reclamanta, cât și pârâții invocă existența unui titlu de proprietate, Tribunalul a analizat aceste titluri prin comparare.

În acest sens, Tribunalul a avut în vedere puterea lucrului judeca! decurgând din sentința civilă nr. 310 din 15 martie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, în Dosarul nr. x/1998 în ale cărei considerente s-a statuat că terenul în suprafață de 6588 mp ce face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate ce reprezintă titlul reclamantei nu putea fi trecut în proprietatea acesteia, potrivit prevederilor art. 3 din H.G. nr. 834/1991.

S-a reținui, așa cum de altfel rezultă și din înscrisurile existente in prezentul dosar, că terenul în cauză a fost expropriat și trecut în proprietatea statului și în administrarea fostei întreprinderi D. Bucuroșii, actualmente SC D. SA București în baza Decretului 126/1976 în vederea construirii Grupului Școlar D. Terenul nu a fost utilizat în scopul dat astfel încât, prin Decretul nr. 45/1986, a fost trecut în proprietatea statului și în administrarea directă a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București pentru construirea ansamblului ..., situație în care, de la acea dată, nu se mai afla în patrimoniul reclamantei. În această situație, s-a apreciat, în considerentele acelei sentințe, că nu erau îndeplinite condițiile cumulative cerute de H.G. nr. 834/1991 pentru a se putea tace o corectă și obiectivă propunere de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 03 aprilie 1995.

Tribunahii nu a putut înlătura această hotărâre în analiza titlului de proprietate al reclamantei, chiar dacă a fost vorba de un litigiu purtat între reclamantă și alte părți, litigiu în care, tocmai pentru aceste considerente, care se impun eu putere de lucru judecat, a fost anulat parțial acest titlu cu privire la o suprafață din teren de 1.578,30 mp. S-a reținut că sentința vizea/ă nelegalitatea emiterii titlului reclamantei pentru întreaga suprafață de teren, nu doar pentru cea cu privire îa care s-a dispus anularea la solicitarea unei aite părți.

În litigiul de față, reclamanta, invocând același titlu, cu privire Ia întreaga suprafață, revendica terenul de la pârâții Vasiie.

Titlul de proprietate al pârâților nu a fost contestat și esie reprezentat de contractele de vânzare cumpărare din 31 mai 2001 și din 23 decembrie 2003, contracte încheiate cu moștenitorii adevăratului proprietar, care au câștigat în instanță, anterior vânzării, terenul expropriat de la autorul lor și pentru care Ie-a fost emisă și Dispoziția primarului general al Primăriei Municipiului București nr. 2728 din 16 decembrie 1998. Prin urmare, pârâții au dobândit terenul de ia adevăratul proprietar prin acte autentice și îl folosesc de la acea dală necontenit, titlul lor fîind unul necontestat și mai bine caracterizat, spre deosebire de titlul reclamantei, cu privire ia care s-a statuat nelegalitatca emiterii.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a respins ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâți.

De asemenea, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulata de reclamantă, față de faptul că, potrivit înscrisurilor analizate anterior, ia data emiterii certificatului de proprietate, imobilul nu se afla în patrimoniul reclamantei, astfel încât nu sunt dovedite condițiile privind prejudiciul cauzat acesteia prin restituirea imobilului fostului proprietar, respectiv chemaților în garanție persoane fizice.

Tribunalul a obligat reclamanta să plătească pârâților suma de 9.796 lei reprezentând taxă judiciară de timbru. în ceea ce privește onorariul de avocat, a făcut aplicarea alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., reținând că aceste cheltuieli de judecată urmează a fi recuperate de partea care are câștig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale și rezonabile.

A apreciat că dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. Civ. au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării, a demersului judiciar. Aceste dispoziții legale au fost supuse controlului de constituționalitate, iar Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin nici unui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanței de judecată și totodată, sunt în concordanță cu junsprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin unnare, făcând aplicarea dispozițiilor alin. (3) al art. 274, Tribunalul a redus onorariul avocatului ia suma de 10.000 lei, sumă la care a fost obligată reclamanta.

Prin apelul

formulat împotriva acestei hotărâri reclamanta D. SA a susținut că. în mod greșit, instanța de apel s-a întemeiat pe statuările Deciziei civile nr. 158 din 10 septembrie 1998 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fără a se ține seama de faptul că această hotărâre nu îi este opozabilă reclamantei, că aceasta din urmă a transcris dreptul său de proprietate aferent terenului în registrul de iranscripțiuni pentru a fi opozabil terților, a achitat taxele și impozite aferente dreptului de proprietate.

Potrivit dispozițiilor art. 645 C. civ. reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în mod legal, iar exproprierea a avut ca efect stingerea dreptului foștilor proprietari asupra imobilelor nominalizate în listele anexe și constituirea dreptului de proprietate în favoarea statului.

Chiar dacă titlul de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun ar fi fost anulabil, această împrejurare nu este de natură să atragă caducitatea actului, în privința terțului achizitor, care a dobândit bunul cu bună credință invocându-se, în acest sens prevederile art. 1898 C. civ. Prin urmare, soluția de admitere a apelului se impune întrucât, la data trecerii imobilului în proprietatea apelantei în temeiul Legii nr. 15/1990, titlul statului era valabil imobilul era necesar desfășurării activității reclamantei, pe teren se aflau construcții în care se desfășura activitate productivă; reclamanta nu a fost notificata cu privire la revendicarea bunului; la data privatizării, efectuata cu respectarea dispozițiilor legale, terenul din litigiu era inclus în capitalul social.

Reclamanta a criticat soluția primei instanțe și din perspectiva modului de soluționare a cererii sale de chemare în garanție, susținând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997, dispoziții potrivii, cu care, Stalul Român garantează, prin instituțiile publice implicate în privatizare, repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale prin restituirea către foștii proprietari a imobilelor preluate de stat.

La data de 30 martie 2015 pârâții B. și C. au formulat apei provocat solicitând ca, în situația admiterii apelului principal, hotărârea atacată să fie schimbată față de intimații - chemați în garanție G., H., I., J., K., L., O. și M. în sensul obligării acestora la plata sumei de 148.915,85 Iei reprezentând contravaloarea contractului de vânzare-cumpărare a terenului și spezele aferente, ca efect al obligației de garanție pentru evicțiune totală.

Prin Decizia civilă nr. 322/A din 15 iunie 2015

a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse apelurile principal și provocat, cu obligarea reclamantei la phiia cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținui că, învestită de reclamantă cu soluționarea acțiunii în revendicare, instanța de fond a realizat o analiză corectă în privința comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigame și, pe cale de consecință, preferabilitaiea a lost acordată titlului pârâților reținut de tribunal ca fiind mai bine caracterizat.

La această concluzie s-a ajuns, deopotrivă, prin valorificarea puterii de lucru judecat (efect ce nu poate fi contestat de apelanta de reclamantă cu argumentul că nu a fost parte în litigiu deoarece aspectele dezlegate irevocabil de o instanță judecătorească sunt opozabile erga omnes), cât și prin valorificarea puterii doveditoare a unul înscris autentic care provine de la adevăratul proprietara! Imobilului.

Terenul situat în București, sector 5 a fost expropriat și trecui în proprietatea statului și în administrarea fostei întreprinderi D. București în baza Decretului nr. 126/1976 în vederea construirii Grupului Școlar D. de pe lângă această întreprindere. întrucât terenul nu a fost utilizat în scopul dat prin decretul sus numit, în anul 1986, prin Decretul nr. 45 din 03 februarie 1986 a fost trecut în proprietatea statului și în administrarea directă a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București pentru construirea ansamblului ....

Prin urmare, de la data acestui act, terenul nu s-a mai aflat în patrimoniul reclamantei, aceasta nemaiavând nici măcar calitatea de administrator al acestuia.

Situația de fapt relatată este confirmată prin soluția Curții de Apel București, secția contencios administrativ, cu nr. 310 din 15 martie 1999, unde s-a mai reținut cu putere de lucru judecat și că, potrivit cu prevederile art. 3 din H.G.R. nr. 834/1991, terenul nu putea fi trecut în proprietatea paratei; comisia de stabilire și evaluare a terenurilor constituită în temeiul acestui act normativ Irebuia să aibă în vedere că terenului (litigiul privind suprafața de 1.578 mp, restituită reclamantului P. potrivit cu Dispoziția primarului nr. 1691 din 27 octombrie 1997, transcris sub nr. 6984 din 06 iunie 1998) îi erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991.

La rândul său, instanța de contencios administrativ a avut în vedere și Decizia civilă nr. 81/A din 05 iunie 1997 pronunțată de Curtera de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul cu nr. x/1997 prin care a fost admisă acțiunea reclamantului P., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, pârâtul fiind obligat Ia restituirea suprafeței de teren în dispută. Concluzionând, instanța de contencios administrativ a anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor invocat de reclamanta din prezenta cauză, cu privire la suprafața de teren de 1.578.30 mp teren.

Mai mult, s-a reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2057 din 21 septembrie 1999, a statuat irevocabil, în soluționarea recursului declarat împotriva deciziei precitate, că reclamanta din prezenta cauză a primit inițial numai dreptul de administrare, ce i-a fost retras prin Decretul nr. 45/1986. Iar din anul 1986 nu mai are niciun titlu legal asupra terenului; certificatul de aiesîare a dreptului de proprietate a fost eliberat abuziv, deoarece nu mai era deținătoarea terenului; nu a fost niciodată proprietara terenului ei numai administratorul acestuia, statui fiind proprietarul terenului.

Curtea de apel a observat, de asemenea, că soluția în privința cererii de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva Autoritătății pentru Valorificarea Activelor Statului este legală și temeinică deoarece reclamanta nu a dovedit existența dreptului de proprietate asupra imobilului, drept despre care afirmă că a fost evinsă; prin urmare, și dispozițiile art. 60 C. proc. civ. au primit o corectă interpretare din partea instanței de fond.

Potrivii cu concluziile expertizei tehnice dispuse în cauză de prima instanță, terenul din litigiu aflat în proprietatea pârâților B. și C. - suprafața de 1.253 și din măsurători 1.246,24 mp se suprapune în totalitate cu terenul reclamantei în suprafață de 6.588 mp.

Apelanții pârâți B. și C. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, care se suprapune cu cel al reclamantei, prin acte autentice de vânzare încheiate cu moștenitorii fostului proprietar căruia i-a fost emisă Dispoziția P.M.O. nr. 2728/1998.

Controlul de legalitate asupra titlului autorilor intimaților pârâți chemați în garanție în prezenta, a fost realizat anterior, în procedura judiciara finalizată prin Decizia civilă nr. 158 din 10 septembrie 1998 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/1998. În temeiul acesteia a fost emisă dispoziția primarului, iar prin procesul verbal din 17 iunie 1999, autorii pârâților B. și C. au fost puși în posesie în privința suprafeței de teren de 1.253 mp.

Actele autentice ulterioare de înstrăinare provin de la adevăratul proprietar, au intrat în circuitul civil și sunt mai bine caracterizate decât titlul apelantei reclamante care a fost supus controlului judiciar și, în final, anulai. Potrivit principiului,,aeiul juridic anulat nu mai poate produce nici un efect juridic, în mod corect a fost îndepărtată și susținerea relativă la transcrierea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în registrul de transcripțiuni. Nici buna credință invocată de reclamantă și argumentată in sensul necunoașterii litigiilor în baza cărora fost ui proprietar și-a redobândii bunui, câ titlul statului nu era contestat la data privatizării reclamantei, că nu a fost notificata în legătură cu revendicarea bunului și că terenul era ia data privatizării înscris în capitalul social, nu se susține față de situația de fapt mai sus reținută și din care rezultă că bunul nu mai era nici măcar în administrarea sa începând eu anul 1986, reclamanta având posibilitatea de verifica actele normative care au fost emise în legătură cu imobilul.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat câ apelul formulat de reclamantă este nefondat și, față de susținerile invocate în apelul provocat (prin care se tinde la judecarea cererii de chemare în garanție formulată de pârâții B. și C.) nu poate fi primii, nici acest apel, care are un caracter subsidiar soluției de admitere a apelului principal.

Văzând și dispozițiile art. 274 din C. proc. civ., Curtea a obligat apelanta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanții B. și C. în calea de atac.

I. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta cu următoarea motivare referitoare la soluționarea acțiunii principale:

În mod greșit s-au valorificat mențiunile din Decizia civilă nr. 158 pronunțaiă la data de 10 septembrie 1998 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fără a ține seama de faptul că SC D. SA nu a fost parte în acest dosar, Decizia civilă nr. 158 nu îi este opozabilă, respectiv titlul său de proprietate asupra imobilului nu a fost desființat conform acestei decizii.

De asemenea, eronat a constatat instanța de apel că reconstituirea dreptului de proprietate al intimaților pârâți s-a făcut pe terenul aparținând Consiliului Local motivat de faptul că, în urma emiterii decretului în anul 1986, SC D. SA a pierdut dreptul asupra terenului, întrucât există diferențe esențiale între terenurile expropriate în temeiul Decretului nr. 126/1976 și acelor expropriate în temeiul Decretului nr. 45/1986.

Instanța de apel nu a analizat faptul că terenul care se afla în patrimoniul reclamantei este cei expropriat în temeiul Decretului nr. 126/1976, iar restul proprietății, adică terenul rămas în proprietatea intimaților ca urmare a neîncluderii în prevederile Decretului nr. 126/1976, a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 45/1986, pe această suprafață construindu-sc blocuri de locuințe. Greșit instanța a considerat că reclamanta nu a avui în posesie și ulterior în proprietate terenul. În atare situație trebuia să le fi atribuit pârâților un aiî teren ca urmare a faptului că terenul asupra căruia au avut drept de proprietate, teren expropriat în temeiul Decretului nr. 45/1986 și aflat în administrarea Consiliului Local, nu le putea fi restituit întrucât sunt construite blocuri.

Suprafața deținută de intimați era de 2.250 mp, teren expropriat astfel:

-

în anul 1976, în temeiul Decretului nr. 126 - 1248 mp, în vederea construirii unei școli profesionale, trecut in administrarea SC D. SA;

-

în anul 1986, în temeiul Decretului nr. 45 - 1202 mp. în vederea construirii unui ansamblu de locuințe, trecut in administrarea Consiliului Local

Solicită respingerea susținerilor potrivit cărora prin sentința civilă nr. 310 din 15 martie 1999 s-a stabilit cu titlu de lucru judecat nelcgalitaiea titlului de proprietate pentru întregul teren întrucât prin acea sentință instanța a anulat în parlc certificatul de atestare din 3 aprilie 1995, adică numai în ceea ce privește suprafața de teren situată la nr. 25.

Greșit instanța de fond a validat apărarea intimaților care se bazează pe faptul ca nu a fost construită școala, fără însă să verifice încălcarea legislației cu privire la exproprierea pentru utilitate publică și fără să administreze vreo dovadă în sensul că, pe acest teren, la momentul emiterii certificatului de atestare al dreptului de proprietate nu se desfășura vreo activitate.

Cum de Ia data reevaluării patrimoniului în vederea stabilirii capitalului social până la 10 februarie 1999, data privatizării, terenul nu a fost revendicat apreciază că dreptul de proprietate ai foștilor proprietari s~a stins și, prin efectul acestei legi, proprietar a devenit statui.

Susține că deține un titlu de proprietate reprezentat de certificatul de atestare transcris în Registrul de Transcripțiuni - Judecătoria sector 5, la data de 26 aprilie 1995 și că, în principiu, anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă caducitatea actului în ceea ce privește pe terțul achizitor, în cazul în care acesta este de bună credință, soluția justificându-se pe consîderațiuni de echitate și utilitate socială.

Solicită să se țină cont că, la data trecerii imobilului în proprietatea recurentei, în temeiul Legii nr. 15/1990, titlul statului era valahii, intimații indicând dovada că au notificat recurenta în vederea revendicării acestuia sau că aveau pe rol un litigiu având ca obiect revendicarea; că imobilul era necesar desfășurării activității productive de către recurentă iar la data privatizării valoarea terenului era inclusă în capitalul social.

II. Printr-un memoriu separat, reclamanta a formulat recurs, în baza art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., împotriva aceleiași decizii criticând respingerea cererii de chemare în garanție, pentru următoarele considerente:

Critică concluzia greșită a instanței de apel potrivit căreia Statul Român a vândut un pachet de acțiuni care nu exista, întrucât aportarea în natură a Statului Român la capitalul social s-a efectuat cu valoarea unui teren care nu-i aparținea.

2

și 4 din O.U.G. nr. 88/1997.

Precizează că privatizarea a fost efectuată gradual, respectiv în doua etape:

a)

Statul Român, deținătorul integral, la momentul reorganizării intimatei în temeiul Legii nr. 15/1990, a 100% din capitalul social a! acesteia. a cedat gratuit 49% din capitalul social deținut, persoanelor fizico majore. conform prevederilor Legii nr. 55/199L prin programul de privatizare în masă;

b)

Statul Român, rămas la 10 februarie 1999 cu 51% din capitalul social vinde, acest pachet majoritar, mai puțin o acțiune, având în vedere faptul ca intimata era o societate comerciala de interes strategic.

Solicită admiterea recursului, respectiv modificarea sentinței recurate în sensul obligării Autorității pentru Valorificarea Autorității Statului la plata sumei de 2.049.808 lei, stabilită în conformitate cu expertiza aflată la dosarul de fond.

Chematele în garanție persoane fizice au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Pârâții B. și C. au formulat întâmpinare solicitând în principal nulitatea recursului și, în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. În ceea ce privește soluția pronunțată în acțiunea principală în revendicare, criticile recurentei pot fi încadrate, în parte, în motivele de nelcgaliiate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel că nu poate fi reținuta o eventuală nulitate a căii de alac.

Referitor la incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta nu precizează care sunt acele motive contradictorii sau străine de natura pricinii cuprinse în considerentele hotărârii atacate și ce aspecte deduse judecății nu au primit o motivare.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, reclamanta critică concluziile instanței de apel întemeiate pe Decizia nr. 158 din 10 septembrie 1998, apreciind că nu a ținut seama de faptul că SC D. SA nu a fost parte în acest dosar, decizia nu îi este opozabilă iar tîtlul său de proprietate asupra imobilului nu a fost desființat conform acestei decizii. Se constată că instanța a răspuns acestei critici, ce fusese formulată și în motivele de apel, susținând efecluî de opozabilitate erga omnes al celor dezlegate în respectiva hotărâre. Or, față de acest considerent, care răspunde criticii sale, reclamanta nu a indicat care este aspectul de neiegalitate al raționamentului instanței de apel care ar atrage, sub incidența motivului indicat, o reanalizare în recurs a acestei situații.

Mai susține recurenta că greșit instanța a considerat ca reclamanta nu a avut în posesie și ulterior în proprietate terenul expropriat în temeiul Decretului nr. 126/1976. Precizează că restul proprietății autoarei intimaților a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 45/1986, iar pe această suprafață s-au construit blocuri de locuințe, situație în care trebuia să le fi fost atribuit pârâților un alt teren.

Nici situația criticată în acest caz nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât nu vizează o motivare contradictorie sau străină de natura pricinii, ci, în accepțiunea recurentei, o greșită apreciere a situației de (apt. recurenta unde, pe calea acestei critici, ia schimbarea situației de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond, negând constatarea acestora că același teren, ce a fost expropriat prin Decretul nr. 126/1976 și dat în administrare recurentei reclamante, a fost din nou expropriat prin Decretul nr. 45/1986 și concluzia, potrivit căreia, de la acel moment, recurenta a pierdut dreptul de administrare și nu putea include în patrimoniu! său terenul, prin efectul Legii nr. 15/1990.

De altfel, împrejurarea că cele două decrete de expropriere au avut ca obiect întreg terenul a fost reținută în litigiile anterioare derulate în contradictoriu cu recurenta și nu mai poate ti contrazisă printr-o statuare contrară, instanța de apel prevalându-se în mod corect de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor anterioare.

În fine. recurenta contestă că cele statuate prin sentința civilă nr. 310 din 15 martie 1999 vizează nelegalitatea titlului de proprietate pentru întregul teren. susținând că, prin respectiva hotărâre, instanța a anulat numai în paile certificatul de atestare din 3 aprilie 1995, adică numai în ceea ee privește suprafața de teren de 1.578,30 mp.

Nici această critică nu poate fi analizată în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu constituie o împrejurare străină acestei pricini, dimpotrivă este o chestiune de aplicare a dispozițiilor legale care impun verificarea și respectarea acestui principiu în vederea menținerii unei stabilități a raportului juridic.

Susținerile referitoare Ia neverificarea corectă a legislației și ignorarea faptului că, prin expropriere, dreptul de proprietate al pârâților s-a stins, nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., premisa aplicării acestui text de lege constând în indicarea unui act juridic în sensul de negolium luris, care să exprime o manifestare de voință a părților și ale cărui clauze, îndoielnice, susceptibile de mal multe înțelesuri, să fi fost interpretate de instanță eu nesocotirea regulilor generale reglementate în C. civ. împrejurare ce ar fi determinat schimbarea naturii juridice a respectivului aci.

Critica referitoare la aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat poate fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. însă nu va fi reținută ca fondată întrucât, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 310/1999, analizată în cauză, controlul de legalitate a vizat întregul aci administrativ, în ceea ce privește condițiile de fond ale emiterii acestuia. Chiar dacă sancțiunea nulității actului a fost aplicată în parte, în limitele ce vizau pe titularul acțiunii din acel dosar, un alt proprietar căruia îi fusese restituită o parte din terenul respectiv, considerentele de nulitate se referă la regimul juridic al întregului teren expropriat de două ori, astfel că se opun, cu forța prezumției generate de efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, unei statuări contrare.

Nu poate fi reținută, cum susține recurenta, ea practică contrară, nici Decizia nr. 3783 din 19 august 2009 a Înaltei Curți, secția de contencios administram și fiscal, pronunțată într-un litigiu ce viza, de asemenea, anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât, din motivarea respectivei decizii rezuită că nu s-a analizat, pe fond, excepția de nelegaluate a certificatului, față de practica constantă a instanței supreme în ceea ce privește aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004 de respingere a acestei excepții atunci când vizează acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care nu recunoaște efecte depline titlului său de proprietate, reprezentat de certificatul de atestare transcris în Registrul de Transcripțiuni - Judecătoria sector 5, la data de 26 aprilie 1995.

Susține că, în principiu, anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natura să atragă caducitatea actului în ceea ce privește pe terțul achizitor, în cazul în care acesta este de bună credința, soluția justificându-se pe considerațiuni de echitate și utilitate socială. Cum la data trecerii imobilului în proprietatea recurentei, în temeiul Legii nr. 15/1990, titlu! statului era valabil, neexistând o notificare către recurentă sau un litigiu având ca obiect revendicarea, imobilul a fost inclus în capitalul sociai, fiind necesar desfășurării activității productive a recurentei. De asemenea, privatizarea a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale astfel încât titlul exhibat are prioritate.

Este nefondată această critică în condițiile în care, pentru terenul în litigiu, împrejurarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate și contractul de vânzare - cumpărare acțiuni nu au fost desființate, pe calea unei acțiuni injustiție, nu poate conduce la validarea titlului societății.

Aceasta înseamnă doar că, într-o cerere ulterioară în care se dispută dreptul de proprietate asupra imobilului, certificatul de aiestare, ca titlu de care se prevalează partea, este supus evaluării instanței, din punct de vedere al forței probante a dreptului. Or, dată fiind valoarea declarativă a acestui certificat, rezultă că el nu putea constitui un asemenea drept. în condițiile în care s-a statuat anterior pe cale jurisdicțională că reclamantul nu deținea în patrimoniu la data adoptării Legii nr. 15/1990 un drept de administrare de natură a determina transformarea iui în drept de proprietate, în baza căruia terenul să fi fost inclus în capitalul social cu titlu valabil.

Pe de altă parte, în privința contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, soarta acestuia - validat sau invalidat pe calea cererii în nulitate - nu poate influența valabilitatea titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, având in vedere că acest contract, nu a avut ca obiect active privite ca singuri, pentru a se putea susține că în ipoteza respingerii cererii de anulare, s-a consolidat titlul de proprietate.

Prin urmare, având două titluri exhibate de părți și neanulate într-o procedură judiciară, corect s-a procedat la compararea acesiora. stabilindu-se că titlul pârâților este preferabil, în detrimentul titlului reclamantei, prin verificarea continuității transmiterii dreptului de proprietate de la autorii fiecărei părți.

În cadrul acestei analize a fost valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al celor două hotărâri invocate în cauză. Astfel, în Decizia nr. 158/1998 s-a efectuat controlul de legalitate ai dreptului pretins de autorii pârâților, pentru care instanța a admis cererea de retrocedare, punerea în posesie în executarea acestei hotărâri fiind efectivă pe amplasamentul în litigiu. împrejurare față de care orice alegație a recurentei cu privire la posibilitatea ca pârâții să fie puși în posesie pe un alt amplasament este lipsită de temei legal. De asemenea, prin Decizia nr. 310/1999, deși s-a dispus, în raport de limitele învestirii din acel litigiu, nulitatea parțială a certificatului de atestare al reclamantei pentru o altă suprafață de teren, aparținând unei terțe persoane față de prezenta cauză, dezlegarea cu privire ia motivul de nulitate pentru care a fost aplicată respectiva sancțiune civila este valabilă pentru întreaga suprafață de teren, statuând instanța că, prin adoptarea Decretului nr. 45/1986, reclamanta a pierdut dreptul de administrare asupra întregului teren care, astfel, a fost expropriat de două ori.

Această prezumție de adevăr conținută în hotărârea judecătorească. coroborată cu probele administrate și necontestate în prezenții! litigiu, pe baza cărora instanțele de fond au stabilit suprapunerea terenului reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, autorilor pârâților cu terenul înscris în certificatul de atestare al reclamantei, a determinat concluzia corectă privind preferabilîîatea dreptului de proprietate al pârâților.

Este si motivul pentru care, contrar susținerii recurentei, în revendicarea prin comparare de titluri nu interesează atitudinea subiectivă (buna - credința) la momentul încheierii unui act translativ de proprietate, aceasta prezentând relevanță ca excepție de la aplicarea sancțiunii nulității pentru un subdobânditor cu titlu oneros și nu în compararea unor titluri în aparență valabile.

II. În ceea ce privește critici le referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție, acestea sunt întemeiate.

Din memoriul de recurs nu pot fi reținute, însă, ca fiind în legătură cu soluția pronunțată, decât cele întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând încălcarea art. 3 lit. g), art. 32

2

și 4 din O.U.G. nr. 88/1997.

Celelalte alegații, subsumate motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., reprezintă reluarea celor susținute în critica respingerii acțiunii principale în revendicare având legătură cu dreptul principal de proprietate dedus judecății, motiv pentru care au fost analizate anterior, fiind străine de aspectul subsidiar privind mecanismul cererii de chemare în garanție, activat tocmai în ipoteza respingerii pretențiilor formulate pe cale principală.

Înalta Curte reține că. în mod greșit au înlăturat instanțele de fond dispozițiile art. 60 C. proc. civ., apreciind că reclamanta nu a dovedit existența dreptului de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care acest aspect nu reprezintă o condiție pentru analiza subzistenței obligației de despăgubire, astfel cum este reglementată de art. 60 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Cum bunul în litigiu a aparținut, prin efectul Legii nr. 15/1990. patrimoniului societății, el reprezintă un activ al acestei societăți, a cărui valoare a fost inclusă în capitalul social, după emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a fost avută în vedere la stabilirea numărului de acțiuni ale statului, vândute în procesul de privatizare.

Pierderea din patrimoniu a terenului creează societății un prejudiciu prin diminuarea capitalului social, prejudiciu susceptibil a fi acoperit în forma specială reglementată de lege pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni în cadrul proceselor de privatizare.

Astfel, potrivit art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, introdus prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice. instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat (alin. (1)). în acest sens, instituțiile publice implicate în privatizare (în cauză, potrivit art. 311 din același act normativ - Fondul Proprietății de Stat, vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (alin. (2)).

Deși dispozițiile legale sus-menîionate au fost abrogate în mod expres prin art. 56 din Legea nr. 137 din 28 martie 2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, ele sunt incidente în raport de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și de dispozițiile art. 30 alin. (3) din această lege care dispun că „Prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi".

Cum, în speță, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni (februarie 1999) se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 rămâne incident.

În consecință, potrivit acestui text, titularul acțiunii în despăgubiri, generate de retrocedarea în natură a imobilelor către foștii proprietari, este societatea comercială privatizată în patrimoniul căreia a fost evidențiat imobilul respectiv, pe care l-a pierdut în favoarea pârâților prin recunoașterea dreptului lor de proprietate. Chiar dacă Autoritatea pentru Valorificare Activelor Statului prin predecesoarea sa, a vândut acțiuni și nu bunuri imobile ale acestei societății, obligația instituției implicate în privatizare, de a plăti echivalentul bănesc al imobilului către societatea pârâtă, derivă din lege.

În acest sens, având de dezlegat problema de drept referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, raportat ia art. 30 alin.(3) din Legea nr. 137/2002 cu privire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile foștilor proprietari, Înalta Curte a stabilit, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul Legii, nr. 18/2011, că „Titularul acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ea urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari este întotdeauna societatea comercială privatizată

’’

.

Prin urmare, dispoziția legală menționată conferă reclamantei, în calitate de societate privatizată, în patrimoniul căreia se regăsea imobilul retrocedat fostului proprietar prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dreptul de a formula acțiune în despăgubiri împotriva autorității statului implicată în privatizare. Corect, s-a prevalat recurenta de un astfel de mijloc legal, pus la dispoziție de O.U.G. nr. 88/1997, pentru a acționa instituția implicată în privatizare în vederea dezdăunării sale pentru bunul pierdut, dat fiind faptul că. deși a cumpărat acțiuni și nu active, a preluat patrimoniul unei societăți ce includea un bun pe care aceasta nu l-a deținut cu titlu valabil.

Faptul ea acțiunea în despăgubire a fost promovată pe cale incidentală de reclamantă în litigiul în care aceasta a inițiat, pe cale principală, o acțiune în revendicare, prin care încearcă să redobândească posesia bunului, nu împiedică activarea mecanismului de garanție în cazul în care pe cale principală se confirmă evingerea prin respingerea revendicării și constatarea ca preferabil a unui alt litigiu de proprietate, cel al pârâților. Cerința art. 32

4

alin. (2) teza finală din ordonanță nu impune, în mod obligatoriu, ca hotărârea de restituire a imobilului să fi rămas irevocabilă anterior soluționării cererii formulate de societate, privind plata contravalorii imobilului restituit, cele două cereri putând fi promovate și concomitent, cum este cazul speței de față.

În acest caz, dovada pierderii bunului în litigiu este dată de însăși prezenta hotărâre care tranșează