ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 948/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 6 februarie 2009, reclamanta I.L. i-a chemat în judecată pe pârâții municipiul București, prin primarul general, SC H.N. SRL, R.D.R. și R.A.S., pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumparare din 22 ianuarie 1997 încheiat între Primăria municipiului București, prin SC H.N. SRL și soții R.D.R. și R.A.S. și pentru obligarea acestor din urmă pârâți la predarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului, parter, corp A și a boxei împreună cu cota de teren aferentă de 39 mp, imobil situat în București, sector 1. Prin sentința nr. 224 din 22 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâții R.D.

și R.A.S. și, în consecință, a respins acțiunea în revendicare pentru autoritate de lucru judecat. Totodată, ca urmare a admiterii, prin încheierea din 18 mai 2009, a excepției prescripției dreptului material ia acțiune pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vanzare-cumpărare, a respins și acest capăt de cerere, ca fiind prescris.

Prin Decizia nr. 579/A din 05 octombrie 2010, Curtea de Apei București, secția, a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta I.L., a desființat parțial sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe - Tribunalul București pentru soluționarea acțiunii în revendicare și a menținut dispoziția privind respingerea, ca prescrisă, a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997. Prin Decizia civilă nr. 3799 din 28 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile declarate de reclamantă și pârâții R., ca nefondate, reținând că, fața de obiectul dedus judecății, de faptul că reclamanta invocă schimbul ca temei al dreptului său pentru cota de 5/6 din imobil, raportat la dispozițiile sentinței civile nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București, rămasă definitiva prin Decizia civilă nr. 183 din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr, 2399 din 14 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, instanța de apel a făcut o legală interpretare a excepției autorității de lucru judecat în condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ. Astfel, esîe de reținut că deși reclamanta a invocat aceiași act juridic pe care-și întemeiază calitatea de proprietar, respectiv actul încheiat în. luna august 1.947, în prima acțiune a invocat dobândirea de către autorul său Îunian Micolae a dreptului de proprietate asupra întregului imobil prin partaj voluntar, pe când în prezenta cauză se invocă succesiunea autorului său, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, doar pentru cota de 1/6 din imobil și schimbul cu ceilalți comdivteari pentru restul cotei de 5/6 din imobil. Or prima acțiune a fost respinsă pe considerentul reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru întreg imobilul și a nesocotit principiul unanimității.

Cum prin prezenta cauză reclamanta invocă schimbul pentru cota de 5/6 din imobil, este evident că nu ne aflăm în prezența unei cauze identice ale celor două cereri de chemare în judecată, motiv pentru care sunt neîntemeiate criticile legate de greșita interpretare și aplicare a legii, a excepției autorității de lucru judecat, precum și cele legate de greșita interpretare a înscrisurilor respectiv Convenția din 10 martie 1947 și actul de partaj voluntar din 6 august 1947 și implicit cele legate de schimbarea naturii șî înțelesului lămurit al cauzei. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4454/3/2009*, la data de 7 decembrie 2012 și s-a administrat proba cu înscrisuri, proba cu expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcții-evaluare proprietății imobiliare și proba cu interogatoriul pârâților.

Prin sentința nrj 12 din 5 februarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că obiectul prezentei rejudecări îl constituie exclusiv capătul doi al cererii introductive de instanță, ce are ca obiect acțiunea In revendicare formulata de către reclamanta lunian Lucia în contradictoriu cu pârâții R.R. și R.A.S. În acest sens. Tribunalul a reținut că dispoziția privind respingerea, ca prescrisă, a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vănzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 a intrat în puterea de lucru judecat prin respingerea criticii formulate în apel cu privire la acest aspect și menținerea soluției precum și prin respingerea recursului formulat cu privire la acest aspect.

Ca atare, având în vedere că în cauză s-a reținut ca fiind prescrisă acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, Tribunalul a constatat că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat prin neinvocarea eventualelor cauze de nulitate în termenul prevăzut de lege. Ca atare, Tribunalul a respins ca neântemeiat argumentul prin care aceștia au arătat că înțeleg să invoce nevalabilitatea titlului pârâților pe cale de apărare sau pe cale de excepție, având în vedere faptul că ceea ce a fost reținut ca prescris pe cale de acțiune, va fi considerat prescris și pe cale de excepție. În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, Tribunalul a reținut că reclamanta este unica moștenitoare a soțului său l.N.H., potrivit certificatului de moștenitor de la fila 103 a dosarului Tribunalului București, secția a IV-a civilă, din primul ciclu procesual.

În baza actului de partaj voluntar încheiat la data de 6 august 1947, l.N.H. a dobândit imobilul prin succesiune după tatăl său l.G., în cota de 1/6 și prin schimb realizat cu ceilalți coindivizari, pentru restul cotei de 5/6. Ca atare, Tribunalul a reținut că actul de partaj voluntar autentificat din data de 6 august 1947 de către Tribunalul Ilfov secția notariat are în parte efect declarativ, iar, pe de altă parte, efect constitutiv, constituind titlul de proprietate al soțului reclamantei din cauză, l.N.H. Preluarea imobilului la stat s-a tăcut în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele I.G. (similar cu numele mamei reclamantului l.G.).

Potrivit materialului probatoriu administrat în cauză, la momentul naționalizării, imobilul era compus din 3 etaje, iar potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, apartamentul corp A parter este situat în același loc și în ciuda faptului că a suferit în timp modificări de compartimentări, finisaje și instalații, nu a suferit schimbări structurale majore. Între Primăria municipiului București, prin SC H.N. SA, în calitate de vânzător, și pârâții R.D.R. și R.A.S., în calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, având ca obiect locuința situată în București, sector 1, în suprafață utila de 153,31 mp și 38,86 mp teren situat sub construcție.

Cu referire la acțiunea în revendicare formulată, instanța a constatat că în prezenta cauză atât reclamanta, pe de o parte, cât și pârâții, pe de altă parte, se prevalează de titluri de proprietate valabile și anume actul de partaj voluntar autentificat din data de 6 august 1947, de către Tribunalul Ilfov secția notariat, contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov secția notariat din 5 mai 1923, pentru reclamantă, respectiv de contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, pentru pârâți. Având în vedere că în cauză s-a reținut ca fiind prescrisă acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, Tribunalul a constatat că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat prin neinvocarea eventualelor cauze de nulitate în termenul prevăzut de lege.

Ca atare, Tribunalul a respins ca neîntemeiat argumentul prin care s-a invocat ne valabilitatea titlului pârâților pe cale de apărare sau pe cale de excepție, având în vedere faptul ca ceea ce a fost reținut ca prescris pe cale de acțiune, va fi considerat prescris și pe cale de excepție, Tribunalul a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 } pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracție din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia și de jurisprudența C.E.D.O., care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. l și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de buna-credință.

Noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei). În domeniul de față, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Tribunalul a constatat că reclamantei nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care instanța a apreciat că reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol. Ca atare, caracterul abuziv al preluării imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului. Pe de alta parte, valabilitatea titlului pârâților a fost consolidată ca efect al omisiunii formulării în termenul prevăzut de lege a unei cereri de declarare a nulității contractului invocat de aceștia drept titlu de proprietate.

Totodată, în jurisprudența sa, C.E.D.O. a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri. Față de aceste considerente, Tribunalul a pronunțat o soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul pârâților a unui hun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată, de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiile Legii nr. 112/1995 motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta lunian Lucia, solicitând schimbarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii. La data de 9 octombrie 2014, au fost depuse la dosar motivele de apel formulate de succesoarea defunctei l.L., V.D.T.E. La termenul de judecată din data de 4 decembrie 2014, Curtea a luat act de decesul apelantei lunian Lucia și transmiterea calității procesuale active către V.D.T.E. Prin Decizia nr. 558/A din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. În prealabil, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea a reținut că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Tribunalului București - 06 februarie 2009- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în C. proc.

civ. de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. În aplicarea acestei norme, dar și a celei înscrise în art. 26 din N.C.P.C., au fost înlăturate și susținerile apelantei referitoare la încălcarea art. 430 din N.C.P.C., textul procedural invocat neputând fi reținut incident în cauză. Critica vizând încălcarea normelor care reglementează puterea de lucru judecat este nefondată. Prezenta cauza a parcurs, anterior, im prim ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 224 din 22 frbruarie 2010, instanța de fond respingând primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 1997, încheiat între Primăria municipiului București și pârâții R.D.R.

și R.A.S., ca prescris, iar cel de-al doilea petit, având ca obiect acțiunea în revendicare, pentru autoritate de lucru judecat. Prin Decizia nr. 579/A din 05 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, această soluție adoptată de prima instanța a fost menținută parțial, dispunându-se desființarea, în parte, a sentinței civile nr. 224 din 22 februarie 2010 și trimiterea cauzei, primei instanțe, spre rejudecare, exclusiv în ceea ce privește acțiunea în revendicare.

Este real că prin cererea de recurs formulată de apelanta reclamantă împotriva ultimei decizii, anterior citate, au fost formulate critici care puneau în discuție și modul de soluționare al capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 1997, însă, nu se poate face abstracție de împrejurarea că acest recurs, în integralitatea sa, a fost respins, prin Decizia civilă nr. 3799/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce are drept consecință indubitabilă, menținerea în integralitate a dispozițiilor și efectelor produse de Decizia civilă nr. 579/A din 05 octombrie 2010, pronunțata de Curtea de Apel București, la care s-a tăcut anterior referire și„ parțial, a sentinței civile nr. 224/2010, în ceea ce privește soluția adoptată în referire la cererea având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Contrar susținerilor din apel, nici instanța de fond în rejudecare și nici prezenta instanță nu au posibilitatea de a ignora soluția adoptată în calea de atac a recursului - de respingere a acestei căi de atac extraordinare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ca efect al constatării că niciuna dintre criticile recurenților (reclamanta și pârâții R.) nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. - împrejurarea că în cuprinsul Deciziei civile nr. 3799 din 28 mai 2012, au fost analizate sau nu, toate criticile formulate de aceeași parte, împotriva Deciziei civile nr. 579/A din.

5 octombrie 2010, promințată de Curtea de Apel București, respectiv ca instanța de recurs a înțeles să insereze în considerentele propriei hotărâri, argumente mai ample sau mai puțin detaliate cu privire la aspectele analizate în recurs, neputând conduce la ignorarea puterii de lucru judecat a acestei hotărâri irevocabile, prin care s-au respins căile de atac exercitate împotriva deciziei menționate. Instanța de apel a apreciat că prevederile imperative înscrise în art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., ca și cele inserate în art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., care consacră neechivoc obligativitatea dezlegării date în căile de atac asupra anumitor probleme de drept, sunt pe deplin incidente cauzei de față, impunând deopotrivă părților și instanțelor investite cu rejudecarea cauzei, respectarea deplină a statuărilor asupra primului capăt de cerere, pentru instanța de rejudecare, respectiv a limitelor rejudecării, soluția adoptată în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei în referire la petitul având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâții R. în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind deja tranșată irevocabil și deci, bucurându-se de putere de lucru judecat. În condițiile în care s~a reținut corect că soluția adoptată în primul ciclu procesual în ceea ce privește constatarea nulității titlului exhibat de pârâți a intrat în putere de lucru judecat, prezumția instituită prin art. 1201 C. civ.

fiind irefragabilă, nu se poate reține nicio încălcare de către prima instanță a art. 129 C. proc. civ., în sensul susținerilor apelantei. Critica vizând încălcarea art. 1249 din N.C.C., a art. 1247 alin. (3) din N.C.C., a obligației instanței de fond de a avea rol activ, consacrat de art. 129 C. proc. civ. și a principiului legalității este nefondată. În materia contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, printr-o normă specială - art. 45 din Legea nr. 10/2001, a fost instituit un termen de prescripție special, indiferent de caracterul nulității invocate - de 1 an de la data încheierii convenției, astfel că este pe deplin incident principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - speciaiia generalîbus derogam și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere eă, In speța de față, nulitatea vizează o convenție încheiată anterior intrării în vigoare a N.C.C., astfel încât, în raport de prevederile înscrise In art. 6 alin. (3) și (4) coroborat cu art. 102 din Legea nr. 71/2011, nu se poate reține incidența acestor norme în cauza de față, În plus, în condițiile în care s-a tranșat deja irevocabil, statuându-se în sensul incidenței prescripției dreptului material la acțiune a reclamantei în privința acestui capăt de cerere, nu se poate reține o lipsă a rolului activ al instanței de fond și prin urmare, nici o încălcare a obligațiilor ce îi reveneau acestei instanțe în temeiul art. 129 C. proc. civ., exercitarea acestor atribuții neputând face abstracție de aspectele deja intrate în putere de lucru judecat, în rejudecare, instanța având obligația de a se conforma dezlegărilor obligatorii ale instanțelor de control judiciar.

Buna. sau reaua credință a cumpărătorilor s-ar fi impus a fi analizate numai în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, formulată în interiorul termenului special de prescripție. Astfel fiind, apelanta nu mai putea propune judecății și nu mai putea aduce în dezbaterea judiciară aspectele vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, ulterior constatării ca prescrise a înseși acțiunii formulate de acesta cu același obiect. Pe cale de consecință, întrucât acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul revendicat a fost constatată prescrisă, prin hotărâre irevocabilă, în mod judicios a apreciat instanța de fond, în privința pârâților R., că aceștia dețin un titlu de proprietate valabil pentru imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, așadar că au calitatea de deținători ai unul „bun actual", în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Nici în apel, date fiind circumstanțele factuale ale cauzei, apelanta reclamantă nu mai poate repune în discuție aspectele deja intrate în putere de lucru judecat, or, apărările și criticile formulate în prezentul apel, tind la a repune în discuție chiar legalitatea acestei decizii irevocabile, ceea ce este inadmisibil în prezentul cadru procesual În același sens, raportat la susținerile apelantei în sensul că a înțeles să invoce, în rejudecare, nulitatea sus menționatului contract pe calea excepției, Curtea de apel a avut în vedere că, în realitate, demersul apelantei nu face altceva decât să tindă spre ignorarea puterii de iucru judecat cu care a fost tranșat deja un capăt de cerere pe care a înțeles să-l deducă judecății, ceea ce nu este permis de lege, puterea de lucru judecat având natura unei excepții legale, absolute, îrefragabile.

Deși în apel, în privința acestei soluții, apelanta invocă lipsa prevederii în Legea nr. 10/2001 a unui termen, de prescripție pentru invocarea pe cale de excepție a nulității absolute a convenției, Curtea de apel a apreciat că o atare susținere nu poate li primită. Astfel, nu se putea face abstracție de împrejurarea că în acest caz, excepția invocată tinde la a valorifica un drept care poate fi în mod cert ocrotit pe cale de acțiune, astfel că, în acest caz, așa cum s-a statuat pe cale doctrinară, excepția este prescriptibilă, în aceleași condiții ca și acțiunea, soluția fiind justificată pe de o parte pe necesitatea de a nu se permite eludarea normelor de ordine publică privind caracterul prescriptibil al acțiunii incidente cauzei - art. 45 din Legea nr. 10/2001 și art. 18 din Decretul nr. 167/1958, cât și pe un argument de analogie - ubi eadem est ratio, ibi edem soimtio esse debei.

Mai mult decât atât, un alt principiu fundamental al dreptului este că ceea ce nu se poate obține direct, prin aplicarea legii speciale care reglementează acea situație juridică nu se poate obține nici indirect, adică prin invocarea ca subterfugiu juridic al unui alt text de lege aplicabil (în speța prevalarea de o „apărare" concretizată în excepția nulității unui act juridic, formulată ulterior soluționării irevocabile a unei cereri principale cu același obiect). Critica vizând încălcarea art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) 1 , art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este nefondată. Curtea de apel a reținut că prin formularea acestei critici reclamanta tinde la a susține o greșita apreciere a criteriilor de preferabilitate incidente în materia acțiunii în revendicare de natura ceiei de față, invocând reaua-credința a pârâților și nelegalitatea titlului acestora.

Or, cu privire la toate aceste argumente, reclamanta a cărei acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă irevocabil ca prescrisă, nu mai are posibilitatea de a repune în discuție aceleași chestiuni, invocând o greșită aplicare a normelor înscrise în art. 45 alin. (2), respectiv art. 18 lit. c) și art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât actul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâților a fost consolidat, prin neexercitarea acțiunii în anulare în termenul prescris de lege, astfel câ acesta nu mai poate fi supus controlului jurisdicțional în prezentul cadru procesual sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond la data încheierii sale. Potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Or, odată constatat cu putere de lucru judecat ca fiind prescris dreptul material la acțiune al reclamantei, independent de cauza de nulitate invocată, apelanta nu se mai poate prevala de nerespectarea Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Restituirea în natură ar fi fost posibilă în contextul în care bunul a fost înstrăinat, însă numai cu parcurgerea etapelor prevăzute de legea specială, respectiv dacă reclamanta ar fi dovedit în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, care sa respecte toate condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, ca pârâții cumpărători au dobândit apartamentele cu încălcarea dispozițiilor legale, Tot astfel, prevederile înscrise în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și-ar fi găsit aplicabilitatea în cauză doar în contextul sesizării instanței cu respectarea cerințelor de fond prevăzute de legea specială, cu o cerere în constatarea nulității contractului având ca obiect un imobil preluat de stat abuziv, iar nu în cazul în care reclamanta nu mai are îndreptățirea de a formula astfel de solicitări, dreptul său la a pretinde nulitatea convenției încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind prescris.

Pe de altă parte, nu se poate reține o aplicare eronată în cauză a art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, nu se poate susține că, în toate situațiile, acțiunea în revendicare de drept comun ar reprezenta o alternativă la procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ci, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2008, calea acțiunii în revendicare de drept comun este deschisă numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului și în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, premisă care nu se regăsește în cauză. Criticile vizând încălcarea art. 1197, art. 1204 C. civ.

și art. 225 C. proc. civ., respectiv a art. 1173 C. civ. sunt nefondate.

Câtă vreme, instanța de fond nu a fost învestită în rejudecare cu analiza capătului de cerere având ca obiect nulitatea titlului exhibat de pârâți - care a fost soluționat în primul ciclu procesual cu putere de lucru judecat, iar apărările reclamantei în legătură cu nevalabilitatea titlului pârâților au fost formulate ulterior împlinirii termenului de prescripție prevăzut de norma imperativă înscrisă în art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu s-ar putea reține netemeinicia și nelegalitatea hotărârii apelate, din perspectiva neanalizării probatoriilor administrate de reclamantă în susținerea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, În referire ia susținerea în sensul că sentința apelată este dată cu încălcarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a jurisprudenței C.E.D.O., respectiv cu interpretarea greșită a noțiunii de bun, instanța de apel a reținut că posibilitatea reclamantei de a recurge la acțiunea în revendicare impune cu prioritate a se determina măsura în care aceasta se prevalează de „un bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care acesteia trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Or, ținând cont de raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunțate de instanța supremă, instanța de fond a determinat corect situația juridică a imobilului litigios, examinarea acțiunii în revendicare fiind realizată prioritar prin verificarea (funcție de particularitatea cauzei) a condiției premisă a existenței în patrimoniul reclamantei a unui „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană. Astfel, în cauza pilot „Atanasiu și alții contra României" s-a statuat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătoreasca definitivă și executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalîtății titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsuri ie reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. Referitor la stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de proprietate, Curtea europeană a statuat ca fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

Or, dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Evoluția pe care a cunoscut-o noțiunea de „bun" în jurisprudența Curții europene nu poate fi ignorată într-o aplicare actuală a principiilor degajate din practica instanței europene care, împreună cu normele Convenției, constituie blocul de convenționalitate ce se impune statelor semnatare.

Cum în cauza, reclamanta nu deține o hotărâre prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obligate anterior formulării acțiunii de față să-i restituie în natură apaitamentul revendicat, în consecință, în aplicarea acestor statuări obligatorii, Curtea de apel a constatat că esîe corectă aprecierea primei instanțe în sensul că reclamanta nu deține un „bun actual" în accepțiunea Curții Europene, astfel cum se desprinde din jurisprudența formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care să se concretizeze într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat și care să susțină pretențiile sale în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

În cauză nu se regăsește ipoteza avută în vedere în decizia în interesul Legii nr. 33/2008, anume aceea în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa încât în mod corect instanța de fond a analizat. pretențiile reclamantei inclusiv din perspectiva normei europene reprezentată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a apreciat, în mod corect, că aceasta nu este îndreptățită la restituirea în natură a bunului revendicat.

Faptul că instanța de fond nu a analizat titlul de proprietate al pârâților persoane fizice din perspectiva susținerilor reclamantei în sensul nulității acestuia și nu a procedat la compararea titlurilor se circumscrie specificului acestei acțiuni în revendicare, care nu se soluționează pe baza regulilor clasice ale comparării de titluri, ci în conjunctura creată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, corelată cu practica instanței europene, ceea ce presupune analizarea cu prioritate a existenței unui "bun actual" în patrimoniul reclamantei.

În considerarea celor anterior expuse, nu pot fi primite nici susținerile reclamantei referitoare la încălcarea dreptului său de acces la justiție, în cauză nefiind în discuție un refuz al instanței de a analiza în fond acțiunea reclamantei, un asemenea drept neechivalând cu o soluție favorabilă dată cererilor părților, ci presupunând posibilitatea acestora de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat, prin examinarea, atât în fond cât și în prezenta cale de atac a cererilor reclamantei în raport de dispozițiile legale incidente.

Susținerile apelantei referitoare la lipsa vreunui titlu al statului asupra imobilului litigios sunt înlăturate prin legalitatea constatărilor instanței de fond care a analizat șî soluționat acțiunea în revendicare din perspectiva verificării în patrimoniul reclamantei, în aplicarea criteriilor indicate în decizia în interesul Legii nr. 33/2008 referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare, a existenței unui bun actual în sensul Convenției Europene. Soluția obținută de reclamantă în proces, care nu îi este favorabilă, nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului acesteia de acces Ia justiție, ci este rezultatul aplicării dispozițiilor legale Ia situația concretă în speță. Soluționând cauza în acest mod instanța de fond a dat o hotărâre pe fondul litigiului, valorificând practica instanței supreme și a instanței europene.

Ca atare, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia instanța de fond ar fi încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ. Pe de altă parte, în ceea ce îi privește pe pârâții R., s-a constatat că, în mod corect, instanța de fond a reținut că aceștia dețin un „bun actual" în sensul Convenției, deoarece au cumpărat imobilul în litigiu, imobil asupra căruia aceștia continuă să exercite posesia și în prezent, în baza unei legi în vigoare - Legea nr. 112/1995. S-a reținut, totodată, în aplicarea legii speciale, ca în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri, în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 după cum contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din același act normativ.

Într-o asemenea situație, nepromovarea acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege a avut ca efect consolidarea titlului cumpărătorilor, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995. Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. l 12/1995, a cărui „neiegalitate" s-a invocat de către reclamantă ca argument pentru restituirea apartamentului, nefiind atacat cu acțiune în justiție în constatarea nulității în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost prelungit, este valabil, producându-și efectele în continuare.

În aceste condiții, este corect raționamentul instanței de fond în sensul că la data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit speranța legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefîindu-le anulat contractul de vânzare-cumpărare sunt îndreptățiți să păstreze apartamentul cumpărat, care, conform art. 18 din același act normativ, nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.

Acțiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamantei câștig de cauză doar pentru faptul că titlul acesteia ar proveni de la adevăratul proprietar, întrucât, indiferent de circumstanțe, dacă terțul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de ia care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii, disproporționate, în sarcina subdobânditorului.

Prin urmare, pârâții R., care dețin imobilul revendicat în baza unui contract de vânzare-cumpărare, nedesființat, au un „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care, obligarea acestora să lase apartamentul dobândit în baza Legii nr. 112/1995, în proprietatea reclamantei ar constitui o ingerință în dreptul lor, garantat prin artl al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Or, în speță, date fiind tocmai circumstanțele cauzei anterior reliefate, nu se reține existența vreunui motiv care să justifice privarea intimaților pârâți de proprietate pentru cauză de utilitate publică.

În același timp, față de principiul protejării drepturilor „reale și efective" exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei, restituirea bunului către reclamantă ar aduce atingere securității raporturi lor juridice. Critica vizând încălcarea Deciziei Curții Constituționale nr. 467/2005 și a art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetățeanului U.E. este nefondată, în contextul în care instanța de contencios constituțional, analizând chiar prevederile art,45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a reținut că: „exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul titularului la exercitarea acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv și asigură posibilitatea valorificării acestuia în cadrul unui termen, impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite In ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea stabilității și securității acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate".(Decizia nr. 968 din 20 noiembrie 2012). În cadrul aceleiași decizii s-a reținut, contrar susținerilor din apel că: „Analizând compatibilitatea soluției legislative criticate cu dispozițiile artl din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la protecția proprietății, și art. 6 parag.

1 din aceeași convenție, privind dreptul la un proces echitabil, raportate la art. 20 din Constituție, Curtea a reținut, în esență, că aceasta se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate". Tot astfel, nu poate fi ignorat faptul că în cauză, acțiunea în constatarea nulității titlului pârâților a fost constatată prescrisă printr-o hotărâre irevocabilă pe deplin opozabilă apelantei. Pe de altă parte, nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului șt nici actul comunitar invocat de apelantă nu impun statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele.

Astfel, se reține că, potrivit junsprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul lor nu este garantat de prevederile artl din Protocolul adiționai al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970; „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (decizia X, K, Z împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977). „Cu toate acestea, în cazul In care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. l, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii" (cauza Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag.

136). Or, în cauză, așa cum s-a reținut anterior reclamanta nu se poate prevala de un „bun actual" care să o îndreptățească la restituirea în natură a imobilului revendicat, pentru a susține cu succes încălcarea normelor convenționale invocate, care reglementează și ocrotesc dreptul de proprietate. Pe de alta parte, contrar susținerilor din apel, apărările formulate de reclamantă referitoare la ingerința în dreptul pretins, din perspectiva normelor comunitare, au făcut obiect al analizei instanței de fond, așa cum se poate observa cu certitudine din considerentele care au justificat soluția adoptată prin sentința apelată, faptul că prima instanța nu s-a raportat la toate argumentele invocate de reclamantă, neavând valența unei nerespectari a prevederilor art. 261 pct. 5 din C. proc.

civ., astfel că nu s-ar putea reține nici din această perspectivă nelegalitatea sentinței apelate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.D.T.E., invocând în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Anterior formulării motivelor de recurs, reclamanta a prezentat scurte considerații privind cadrul legal aplicabil, arătând că; - în accepțiunea Legii nr. 10/2001, preluările fără titlu sunt considerate abuzive conform art. 2 alin. (1) lit. i) și obligă statul la restituire în condițiile Legii nr. 10/2001, deoarece preluarea s-a făcut pe căi de fapt, fără niciun act, fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, adică cu încălcarea art. 8 din Constituția României de la 1948; - cauza pilot „Atanasiu și alții contra României" nu cercetează sfera preluărilor fără titlu, ci numai sfera preluărilor cu titlu valabil fără titlu valabil; prin preluarea făcută de stat în baza unui act (valabil sau nu) s-a stins dreptul de proprietate al vechiului proprietar, iar statul a devenit noul proprietar.

în aceste situații, noua legislație generează un nou drept de creanță, în condițiile legii de restituire; - în cazul imobilelor preluate tară titlu legea aplicabila este reprezentată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 C. civ. În raport de această interpretare a dispozițiilor legale menționate și de datele concrete ale speței, recurenta-reclamantă a formulat următoarele motive de recurs: l). Necercetarea capătului 1, încălcare art. 1201 C. civ., art. 129 C. proc. civ. În primul ciclu procesual instanța de fond a respins primul capăt de cerere ca prescris, în apel soluția s-a menținut, iar în recurs recursul a fost respins fără ca instanța să cerceteze motivele de recurs privind nelegaliatea reținerii prescripției.

Nu există autoritate de lucru judecat în privința constatării ca prescrise a primului capăt de cerere și instanța nu a cercetat și nu s-a pronunțat pe primul capăt de cerere, sentința fiind dată și cu încălcarea art. 129 C. proc. civ. Este lipsită de temei reținerea instanței de apel: „în privința încălcării normelor care reglementează puterea de lucru judecat, instanța apreciază că în primul ciclu procesual s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că este prescris primul capăt de cerere, neavând importanță dacă instanța de recurs în acest prim ciclu procesual a analizat sau nu motivele de recurs, situație ce nu poate conduce la ignorarea puterii de lucru judecat ca urmare a soluției de respingere a recursului." 2). Nelegala apreciere a preluării cu titlu a imobilului, încălcarea, art. 1 alin. (3) și (4) din H.G.

nr. 20/1996. Neaplicabilitatea cauzei pilot „Atanasiu și alții contra României". În cuprinsul hotărârii instanței de apel se menționează că bunul imobil în discuție este un bun preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Această concluzie a instanței este una nemotivată, necercetată de instanță. Este și greșită concluzia instanței de apei, deoarece preluarea este Iară titlu, în Decretul nr. 92/1950, la poziția 4067, deși este menționat imobilul, numele indicat este I.G. (adică un alt nume, dar asemănător cu cel al mamei proprietarului - I.G.) și nu al adevăratului proprietar I.N.H., situație ce determină calificarea de imobil preluat fără titlu în temeiul art. 1 alin. (3) și (4) din H.G.

nr. 20/1996 (normele de aplicare a Legii nr. 112/1995). Neexistând niciun act (înscris) de preluare a imobilului, acesta este preluat fără titlu. Ca urmare a greșitei concluzii că imobilul ar fi fost preluat cu titlu (Decretul nr. 92/1950), instanța de apei a stabilit în mod greșit și drepturile părților și anume: În privința reclamantei că dreptul asupra imobilului s-ar fi pierdut, ca urmare a preluării cu titlu și implicit că dreptul reclamantei ar fi numai acela născut în baza Legii nr. 10/2001 și prin urmare, aceasta nu ar avea un bun în sensul Convenției. În privința statului și al pârâților că dreptul asupra imobilului s-ar fi transferat statului cu titlu, în baza Decretului nr. 92/1950 și, pe cale de consecință, statul nu are obligația de a-l restitui, ci numai obligația de despăgubire, în condițiile Legii speciaie nr. 10/2001 și al jurisprudenței C.E.D.O.

din 2010 - cauza „Atanasiu și alții contra României" și că implicit succesorii statului ar avea un bun în sensul Convenției Prin urmare, nici cauza pilot nu este aplicabilă, deoarece nu privește imobile preluate fără titlu. 3). Preluarea imobilului este făcută fără titlu. Legea aplicabilă este art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și art 480 C. civ. care are același conținut ca și articolul din Primul Protocol la Convenție. în speță imobilul este preluat fără titlu, în conformitate cu art. 1 alin. (3) și (4) din H.G. nr. 20/1996, încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor din primul ciclu procesual Prin acțiune (capătul 2 de cerere) reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea imobilului fie ca urmare a faptului ca acesta este un simplu posesor neproprietar, fie ca urmare a comparării titlurilor și acordarea de preferința a titlului subsemnatei, invocând ca temei art. 480 C. civ.

și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin hotărârea din fond, apel și recurs din primul ciclu procesual, intrate în autoritatea de lucru judecat s-a tranșat faptul că nu există autoritate de lucru judecat între această acțiune întemeiată pe art. 480 C. civ. și. alta anterioară, pentru lipsa identității de cauză și astfel, s-a trimis cauza spre judecare pe fond a acestei acțiuni în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. În rejudecare, în acord cu cele statuate anterior cu autoritate de lucru judecat instanța de fond, a cercetat titlul reclamantei, a cercetat titlul pârâților și a ajuns la concluzia că ambele părți se prevalează de titluri de proprietate și a dat preferință titlului pârâtului în raport de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de Legea nr. 10/2001 și de jurisprudența C.E.D.O.

În apei, instanța a reținut faptul că instanța de fond nu a analizat titlul de proprietate al pârâților și nu a procedat la compararea titlurilor se circumscrie specificului acestei acțiuni în revendicare, care nu se soluționează pe baza regulilor clasice, ci în conjunctura creată de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest mod, instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor din primul ciclu procesual. Încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și art. 480 C. civ. care impun respectarea dreptului de proprietate și restituirea în natură, în raport de temeiul aplicabil imobilelor preluate tară titlu.

Încălcarea art. 1204, art 1197 și art. 1173 C. civ. - ignorarea relei-credințe vădite apăraților. În speță, instanța de apel a ignorat existenta unei vădite rele-credințe a cumpărătorilor și conivența între vânzători și cumpărători în dobândirea imobilului, recunoscuta ia interogator și dovedită prin acte autentice (procura autentificată, cât și contractul de vânzare-cum parare prin care a fost dobândit de pârât apartamentul din sector 1, înstrăinat ulterior). Încălcarea Deciziei Curții Constituționale nr. 467/2005 și al art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetățeanului U.E. Decizia Curții Constituționale nr. 467/2005, analizând constituționalitatea art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, prevede: "Actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul O.U.G.

nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002 sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării." A reținut că: principiul constituțional al garantării și ocrotirii proprietății private operează în condițiile dobândirii legale a dreptului de proprietate, în cazul în care dreptul este dobândit prin încălcarea normelor imperative ale legilor în vigoare la data încheierii actelor juridice de înstrăinare, soluția judicioasă pentru această situație fiind cea a aplicării sancțiunii nulității actului juridic civil.

Referitor la Tratatul de la Lisabona (de modificare a Tratatului U.E.) a fost ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, și la dispozițiile art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetățeanului, acest motiv, deși invocat în apel, instanța nici nu l-a cercetat, reținând numai niște aspecte străine celor invocate precum: Nu este încălcată Decizia Curții Constituționale nr. 467/2005, deoarece în aceasta se reține că exercitarea unui drept nu poate avea loc decât în cadrul legal. Nici Convenția Europeană și nici actul comunitar invocat de apelantă nu impun obligația statelor de a restitui bunurile confiscate. Argumentele instanțe nici nu au legătură cu speța, deoarece regimul bunului revendicat nu este acela de bun confiscat.

4). Nelegala aplicare a cauzei pilot „Atanasia și alții contra României". În cazul în care se apreciază ca această cauză pilot ar privi și situația imobilelor preluate tară titlu, nici in această situație nu se poate aplica speței, deoarece aceasta a fost publicata în M. Of. la 12 octombrie 2010, după introducere acțiunii, ce s-a făcut anterior, la 6 februarie 2009. Legea aplicabilă este cea de la data sesizării instanței, caz în care speța se poate aprecia numai în raport cu cadrul juridic de la momentul sesizării instanței. De asemenea, litigiul este între 2 persoane fizice și nu între o persoană fizică și stat. 5). Încălcarea art. 129 C. proc. civ., art. 1249 și art. 1247 alin. (3) din N.C.C.

Pe cererea în revendicare, pârâții au opus contractul lor de vânzare cumpărare, lovit de o nulitate absolută vădită. Împotriva oricărui act ce se opune în cursul ju