ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 948/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 948/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 6 februarie

2009, reclamanta I.L. i-a chemat în judecată pe pârâții municipiul București,

prin primarul general, SC H.N. SRL, R.D.R. și R.A.S., pentru constatarea

nulității contractului de vânzare-cumparare din 22 ianuarie 1997 încheiat între

Primăria municipiului București, prin SC H.N. SRL și soții R.D.R. și R.A.S. și

pentru obligarea acestor din urmă pârâți la predarea în deplină proprietate și

posesie a apartamentului, parter, corp A și a boxei împreună cu cota de teren

aferentă de 39 mp, imobil situat în București, sector 1.

Prin sentința nr. 224 din 22 februarie 2010, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis excepția autorității de lucru judecat invocată

de către pârâții R.D. și R.A.S. și, în consecință, a respins acțiunea în

revendicare pentru autoritate de lucru judecat. Totodată, ca urmare a

admiterii, prin încheierea din 18 mai 2009, a excepției prescripției dreptului

material ia acțiune pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute

a contractului de vanzare-cumpărare, a respins și acest capăt de cerere, ca

fiind prescris.

Prin Decizia nr. 579/A din 05 octombrie 2010, Curtea de

Apei București, secția, a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta

I.L., a desființat parțial sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe -

Tribunalul București pentru soluționarea acțiunii în revendicare și a menținut

dispoziția privind respingerea, ca prescrisă, a cererii privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997.

Prin Decizia civilă nr. 3799 din 28 mai 2012, Înalta Curte

de Casație și Justiție a respins recursurile declarate de reclamantă și pârâții

R., ca nefondate, reținând că, fața de obiectul dedus judecății, de faptul că

reclamanta invocă schimbul ca temei al dreptului său pentru cota de 5/6 din

imobil, raportat la dispozițiile sentinței civile nr. 756 din 30 iunie 2000 a

Tribunalului București, rămasă definitiva prin Decizia civilă nr. 183 din 5

aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr, 2399 din 14 iunie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă, instanța de apel a făcut o legală interpretare a

excepției autorității de lucru judecat în condițiile prevăzute de art. 1201 C.

civ. și art. 166 C. proc. civ.

Astfel, esîe de reținut că deși reclamanta a invocat

aceiași act juridic pe care-și întemeiază calitatea de proprietar, respectiv

actul încheiat în. luna august 1.947, în prima acțiune a invocat dobândirea de

către autorul său Îunian Micolae a dreptului de proprietate asupra întregului

imobil prin partaj voluntar, pe când în prezenta cauză se invocă succesiunea

autorului său, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, doar pentru cota

de 1/6 din imobil și schimbul cu ceilalți comdivteari pentru restul cotei de

5/6 din imobil. Or prima acțiune a fost respinsă pe considerentul reclamanta nu

a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru întreg imobilul și a

nesocotit principiul unanimității.

Cum prin prezenta cauză reclamanta invocă schimbul

pentru cota de 5/6 din imobil, este evident că nu ne aflăm în prezența unei

cauze identice ale celor două cereri de chemare în judecată, motiv pentru care

sunt neîntemeiate criticile legate de greșita interpretare și aplicare a legii,

a excepției autorității de lucru judecat, precum și cele legate de greșita

interpretare a înscrisurilor respectiv Convenția din 10 martie 1947 și actul de

partaj voluntar din 6 august 1947 și implicit cele legate de schimbarea naturii

șî înțelesului lămurit al cauzei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, sub nr. 4454/3/2009*, la data de 7 decembrie 2012 și s-a

administrat proba cu înscrisuri, proba cu expertiză tehnică imobiliară în

specialitatea construcții-evaluare proprietății imobiliare și proba cu

interogatoriul pârâților.

Prin sentința nrj 12 din 5 februarie 2014, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că

obiectul prezentei rejudecări îl constituie exclusiv capătul doi al cererii

introductive de instanță, ce are ca obiect acțiunea In revendicare formulata de

către reclamanta lunian Lucia în contradictoriu cu pârâții R.R. și R.A.S.

În acest sens. Tribunalul a reținut că dispoziția

privind respingerea, ca prescrisă, a cererii privind constatarea nulității

absolute a contractului de vănzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 a intrat în

puterea de lucru judecat prin respingerea criticii formulate în apel cu privire

la acest aspect și menținerea soluției precum și prin respingerea recursului

formulat cu privire la acest aspect.

Ca atare, având în vedere că în cauză s-a reținut ca

fiind prescrisă acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, Tribunalul a constatat că titlul de

proprietate al pârâților s-a consolidat prin neinvocarea eventualelor cauze de

nulitate în termenul prevăzut de lege. Ca atare, Tribunalul a respins ca neântemeiat

argumentul prin care aceștia au arătat că înțeleg să invoce nevalabilitatea

titlului pârâților pe cale de apărare sau pe cale de excepție, având în vedere

faptul că ceea ce a fost reținut ca prescris pe cale de acțiune, va fi

considerat prescris și pe cale de excepție.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată,

Tribunalul a reținut că reclamanta este unica moștenitoare a soțului său l.N.H.,

potrivit certificatului de moștenitor de la fila 103 a dosarului Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, din primul ciclu procesual.

În baza actului de partaj voluntar încheiat la data de

6 august 1947, l.N.H. a dobândit imobilul prin succesiune după tatăl său l.G.,

în cota de 1/6 și prin schimb realizat cu ceilalți coindivizari, pentru restul

cotei de 5/6. Ca atare, Tribunalul a reținut că actul de partaj voluntar

autentificat din data de 6 august 1947 de către Tribunalul Ilfov secția

notariat are în parte efect declarativ, iar, pe de altă parte, efect

constitutiv, constituind titlul de proprietate al soțului reclamantei din

cauză, l.N.H.

Preluarea imobilului la stat s-a tăcut în baza

Decretului nr. 92/1950 pe numele I.G. (similar cu numele mamei reclamantului

l.G.). Potrivit materialului probatoriu administrat în cauză, la momentul

naționalizării, imobilul era compus din 3 etaje, iar potrivit raportului de

expertiză efectuat în cauză, apartamentul corp A parter este situat în același loc

și în ciuda faptului că a suferit în timp modificări de compartimentări,

finisaje și instalații, nu a suferit schimbări structurale majore.

Între Primăria municipiului București, prin SC H.N. SA,

în calitate de vânzător, și pârâții R.D.R. și R.A.S., în calitate de cumpărător

s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, având ca

obiect locuința situată în București, sector 1, în suprafață utila de 153,31 mp

și 38,86 mp teren situat sub construcție.

Cu referire la acțiunea în revendicare formulată,

instanța a constatat că în prezenta cauză atât reclamanta, pe de o parte, cât

și pârâții, pe de altă parte, se prevalează de titluri de proprietate valabile

și anume actul de partaj voluntar autentificat din data de 6 august 1947, de

către Tribunalul Ilfov secția notariat, contractul de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov secția notariat din 5 mai 1923, pentru

reclamantă, respectiv de contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997,

pentru pârâți.

Având în vedere că în cauză s-a reținut ca fiind prescrisă

acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

din 22 ianuarie 1997, Tribunalul a constatat că titlul de proprietate al

pârâților s-a consolidat prin neinvocarea eventualelor cauze de nulitate în

termenul prevăzut de lege. Ca atare, Tribunalul a respins ca neîntemeiat

argumentul prin care s-a invocat ne valabilitatea titlului pârâților pe cale de

apărare sau pe cale de excepție, având în vedere faptul ca ceea ce a fost

reținut ca prescris pe cale de acțiune, va fi considerat prescris și pe cale de

excepție,

Tribunalul a ținut cont de criteriile de preferabilitate

instituite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008

}

pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în

Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracție din moment ce imobilul

face parte din sfera de reglementare a acesteia și de jurisprudența C.E.D.O.,

care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. l și principiul

securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului

proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de buna-credință.

Noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială

(ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o

persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un

drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o

speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate

(Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care

un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care

prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).

În domeniul de față, un bun actual în patrimoniul unei

persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Tribunalul a constatat că reclamantei nu i-a fost

recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu de

către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv

pentru care instanța a apreciat că reclamanta nu se poate prevala de existența unui

bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu

caracter economic proteguit de acest articol. Ca atare, caracterul abuziv al

preluării imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea

în natură a bunului.

Pe de alta parte, valabilitatea titlului pârâților a

fost consolidată ca efect al omisiunii formulării în termenul prevăzut de lege

a unei cereri de declarare a nulității contractului invocat de aceștia drept

titlu de proprietate.

Totodată, în jurisprudența sa, C.E.D.O. a subliniat că,

pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate,

legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare

din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu

fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a

confiscat aceste bunuri.

Față de aceste considerente, Tribunalul a pronunțat o

soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul

pârâților a unui hun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăți prin

atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont

totodată, de dispozițiile Legii nr. 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea

restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiile Legii nr.

112/1995 motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în

judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta

lunian Lucia, solicitând schimbarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii.

La data de 9 octombrie 2014, au fost depuse la dosar

motivele de apel formulate de succesoarea defunctei l.L., V.D.T.E.

La termenul de judecată din data de 4 decembrie 2014,

Curtea a luat act de decesul apelantei lunian Lucia și transmiterea calității

procesuale active către V.D.T.E.

Prin Decizia nr. 558/A din 11 decembrie 2014, Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

În prealabil, în ceea ce privește normele de procedură

aplicabile în prezenta cauză, Curtea a reținut că în raport de data sesizării

cu acțiunea introductivă a Tribunalului București - 06 februarie 2009- prezenta

acțiune este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În aplicarea acestei norme, dar și a celei înscrise în

art. 26 din N.C.P.C., au fost înlăturate și susținerile apelantei referitoare

la încălcarea art. 430 din N.C.P.C., textul procedural invocat neputând fi

reținut incident în cauză.

Critica vizând încălcarea normelor care reglementează

puterea de lucru judecat este nefondată.

Prezenta cauza a parcurs, anterior, im prim ciclu

procesual, prin sentința civilă nr. 224 din 22 frbruarie 2010, instanța de fond

respingând primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 1997, încheiat

între Primăria municipiului București și pârâții R.D.R. și R.A.S., ca prescris,

iar cel de-al doilea petit, având ca obiect acțiunea în revendicare, pentru

autoritate de lucru judecat.

Prin Decizia nr. 579/A din 05 octombrie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, această soluție

adoptată de prima instanța a fost menținută parțial, dispunându-se

desființarea, în parte, a sentinței civile nr. 224 din 22 februarie 2010 și

trimiterea cauzei, primei instanțe, spre rejudecare, exclusiv în ceea ce

privește acțiunea în revendicare.

Este real că prin cererea de recurs formulată de

apelanta reclamantă împotriva ultimei decizii, anterior citate, au fost

formulate critici care puneau în discuție și modul de soluționare al capătului

de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare cumpărare din 22 ianuarie 1997, însă, nu se poate face abstracție de împrejurarea

că acest recurs, în integralitatea sa, a fost respins, prin Decizia civilă nr.

3799/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce are drept consecință

indubitabilă, menținerea în integralitate a dispozițiilor și efectelor produse

de Decizia civilă nr. 579/A din 05 octombrie 2010, pronunțata de Curtea de Apel

București, la care s-a tăcut anterior referire și„ parțial, a sentinței civile

nr. 224/2010, în ceea ce privește soluția adoptată în referire la cererea având

ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de

pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Contrar susținerilor din apel, nici instanța de fond în

rejudecare și nici prezenta instanță nu au posibilitatea de a ignora soluția

adoptată în calea de atac a recursului - de respingere a acestei căi de atac

extraordinare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ca efect al

constatării că niciuna dintre criticile recurenților (reclamanta și pârâții R.)

nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. -

împrejurarea că în cuprinsul Deciziei civile nr. 3799 din 28 mai 2012, au fost

analizate sau nu, toate criticile formulate de aceeași parte, împotriva Deciziei

civile nr. 579/A din. 5 octombrie 2010, promințată de Curtea de Apel București,

respectiv ca instanța de recurs a înțeles să insereze în considerentele

propriei hotărâri, argumente mai ample sau mai puțin detaliate cu privire la

aspectele analizate în recurs, neputând conduce la ignorarea puterii de lucru

judecat a acestei hotărâri irevocabile, prin care s-au respins căile de atac

exercitate împotriva deciziei menționate.

Instanța de apel a apreciat că prevederile imperative

înscrise în art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., ca și cele inserate

în art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care consacră neechivoc obligativitatea

dezlegării date în căile de atac asupra anumitor probleme de drept, sunt pe

deplin incidente cauzei de față, impunând deopotrivă părților și instanțelor

investite cu rejudecarea cauzei, respectarea deplină a statuărilor asupra

primului capăt de cerere, pentru instanța de rejudecare, respectiv a limitelor

rejudecării, soluția adoptată în ceea ce privește excepția prescripției

dreptului material la acțiune al reclamantei în referire la petitul având ca

obiect constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de

pârâții R. în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind deja tranșată irevocabil și

deci, bucurându-se de putere de lucru judecat.

În condițiile în care s~a reținut corect că soluția adoptată

în primul ciclu procesual în ceea ce privește constatarea nulității titlului

exhibat de pârâți a intrat în putere de lucru judecat, prezumția instituită

prin art. 1201 C. civ. fiind irefragabilă, nu se poate reține nicio încălcare

de către prima instanță a art. 129 C. proc. civ., în sensul susținerilor

apelantei.

Critica vizând încălcarea art. 1249 din N.C.C., a art.

1247 alin. (3) din N.C.C., a obligației instanței de fond de a avea rol activ,

consacrat de art. 129 C. proc. civ. și a principiului legalității este nefondată.

În materia contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

printr-o normă specială - art. 45 din Legea nr. 10/2001, a fost instituit un

termen de prescripție special, indiferent de caracterul nulității invocate - de

1 an de la data încheierii convenției, astfel că este pe deplin incident

principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea

generală - speciaiia generalîbus derogam și care, pentru a fi aplicat, nu

trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere eă, In speța

de față, nulitatea vizează o convenție încheiată anterior intrării în vigoare a

N.C.C., astfel încât, în raport de prevederile înscrise In art. 6 alin. (3) și (4)

coroborat cu art. 102 din Legea nr. 71/2011, nu se poate reține incidența

acestor norme în cauza de față,

În plus, în condițiile în care s-a tranșat deja

irevocabil, statuându-se în sensul incidenței prescripției dreptului material

la acțiune a reclamantei în privința acestui capăt de cerere, nu se poate

reține o lipsă a rolului activ al instanței de fond și prin urmare, nici o

încălcare a obligațiilor ce îi reveneau acestei instanțe în temeiul art. 129 C.

proc. civ., exercitarea acestor atribuții neputând face abstracție de aspectele

deja intrate în putere de lucru judecat, în rejudecare, instanța având

obligația de a se conforma dezlegărilor obligatorii ale instanțelor de control

judiciar.

Buna. sau reaua credință a cumpărătorilor s-ar fi impus

a fi analizate numai în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității contractelor

de vânzare cumpărare, formulată în interiorul termenului special de

prescripție. Astfel fiind, apelanta nu mai putea propune judecății și nu mai

putea aduce în dezbaterea judiciară aspectele vizând valabilitatea contractului

de vânzare-cumpărare al pârâților, ulterior constatării ca prescrise a înseși

acțiunii formulate de acesta cu același obiect.

Pe cale de consecință, întrucât acțiunea în constatarea

nulității contractului de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, având

ca obiect imobilul revendicat a fost constatată prescrisă, prin hotărâre

irevocabilă, în mod judicios a apreciat instanța de fond, în privința pârâților

R., că aceștia dețin un titlu de proprietate valabil pentru imobilul dobândit

în temeiul Legii nr. 112/1995, așadar că au calitatea de deținători ai unul

„bun actual", în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Nici în apel, date fiind circumstanțele factuale ale

cauzei, apelanta reclamantă nu mai poate repune în discuție aspectele deja

intrate în putere de lucru judecat, or, apărările și criticile formulate în

prezentul apel, tind la a repune în discuție chiar legalitatea acestei decizii

irevocabile, ceea ce este inadmisibil în prezentul cadru procesual

În același sens, raportat la susținerile apelantei în

sensul că a înțeles să invoce, în rejudecare, nulitatea sus menționatului

contract pe calea excepției, Curtea de apel a avut în vedere că, în realitate,

demersul apelantei nu face altceva decât să tindă spre ignorarea puterii de

iucru judecat cu care a fost tranșat deja un capăt de cerere pe care a înțeles

să-l deducă judecății, ceea ce nu este permis de lege, puterea de lucru judecat

având natura unei excepții legale, absolute, îrefragabile.

Deși în apel, în privința acestei soluții, apelanta

invocă lipsa prevederii în Legea nr. 10/2001 a unui termen, de prescripție

pentru invocarea pe cale de excepție a nulității absolute a convenției, Curtea

de apel a apreciat că o atare susținere nu poate li primită.

Astfel, nu se putea face abstracție de împrejurarea că

în acest caz, excepția invocată tinde la a valorifica un drept care poate fi în

mod cert ocrotit pe cale de acțiune, astfel că, în acest caz, așa cum s-a

statuat pe cale doctrinară, excepția este prescriptibilă, în aceleași condiții

ca și acțiunea, soluția fiind justificată pe de o parte pe necesitatea de a nu

se permite eludarea normelor de ordine publică privind caracterul prescriptibil

al acțiunii incidente cauzei - art. 45 din Legea nr. 10/2001 și art. 18 din

Decretul nr. 167/1958, cât și pe un argument de analogie - ubi eadem est ratio,

ibi edem soimtio esse debei. Mai mult decât atât, un alt principiu fundamental

al dreptului este că ceea ce nu se poate obține direct, prin aplicarea legii

speciale care reglementează acea situație juridică nu se poate obține nici

indirect, adică prin invocarea ca subterfugiu juridic al unui alt text de lege

aplicabil (în speța prevalarea de o „apărare" concretizată în excepția

nulității unui act juridic, formulată ulterior soluționării irevocabile a unei

cereri principale cu același obiect).

Critica vizând încălcarea art. 18 lit. c), art. 20 alin.

(2)

1

, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este nefondată.

Curtea de apel a reținut că prin formularea acestei

critici reclamanta tinde la a susține o greșita apreciere a criteriilor de

preferabilitate incidente în materia acțiunii în revendicare de natura ceiei de

față, invocând reaua-credința a pârâților și nelegalitatea titlului acestora.

Or, cu privire la toate aceste argumente, reclamanta a

cărei acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă

irevocabil ca prescrisă, nu mai are posibilitatea de a repune în discuție

aceleași chestiuni, invocând o greșită aplicare a normelor înscrise în art. 45

alin. (2), respectiv art. 18 lit. c) și art. 20 alin. (2)

1

din Legea

nr. 10/2001, întrucât actul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâților

a fost consolidat, prin neexercitarea acțiunii în anulare în termenul prescris

de lege, astfel câ acesta nu mai poate fi supus controlului jurisdicțional în

prezentul cadru procesual sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond la data

încheierii sale.

Potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Or, odată

constatat cu putere de lucru judecat ca fiind prescris dreptul material la

acțiune al reclamantei, independent de cauza de nulitate invocată, apelanta nu

se mai poate prevala de nerespectarea Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare. Restituirea în natură ar fi fost posibilă în

contextul în care bunul a fost înstrăinat, însă numai cu parcurgerea etapelor

prevăzute de legea specială, respectiv dacă reclamanta ar fi dovedit în cadrul

unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, care

sa respecte toate condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, ca pârâții

cumpărători au dobândit apartamentele cu încălcarea dispozițiilor legale,

Tot astfel, prevederile înscrise în art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 și-ar fi găsit aplicabilitatea în cauză doar în contextul

sesizării instanței cu respectarea cerințelor de fond prevăzute de legea

specială, cu o cerere în constatarea nulității contractului având ca obiect un

imobil preluat de stat abuziv, iar nu în cazul în care reclamanta nu mai are

îndreptățirea de a formula astfel de solicitări, dreptul său la a pretinde

nulitatea convenției încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind

prescris.

Pe de altă parte, nu se poate reține o aplicare eronată

în cauză a art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, nu se poate susține că, în toate situațiile,

acțiunea în revendicare de drept comun ar reprezenta o alternativă la procedura

specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ci, așa cum s-a statuat prin Decizia

nr. 33/2008, calea acțiunii în revendicare de drept comun este deschisă numai

în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv

Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului și în măsura în care

astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice, premisă care nu se regăsește în cauză.

Criticile vizând încălcarea art. 1197, art. 1204 C.

civ. și art. 225 C. proc. civ., respectiv a art. 1173 C. civ. sunt nefondate.

Câtă vreme, instanța de fond nu a fost învestită în

rejudecare cu analiza capătului de cerere având ca obiect nulitatea titlului

exhibat de pârâți - care a fost soluționat în primul ciclu procesual cu putere

de lucru judecat, iar apărările reclamantei în legătură cu nevalabilitatea

titlului pârâților au fost formulate ulterior împlinirii termenului de

prescripție prevăzut de norma imperativă înscrisă în art. 45 din Legea nr.

10/2001, nu s-ar putea reține netemeinicia și nelegalitatea hotărârii apelate,

din perspectiva neanalizării probatoriilor administrate de reclamantă în

susținerea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în

temeiul Legii nr. 112/1995,

În referire ia susținerea în sensul că sentința apelată

este dată cu încălcarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și a jurisprudenței C.E.D.O., respectiv cu interpretarea greșită a

noțiunii de bun, instanța de apel a reținut că posibilitatea reclamantei de a

recurge la acțiunea în revendicare impune cu prioritate a se determina măsura

în care aceasta se prevalează de „un bun actual" în sensul normei

europene, ipoteză în care acesteia trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Or, ținând cont de raționamentul judiciar expus în

considerentele deciziei obligatorii pronunțate de instanța supremă, instanța de

fond a determinat corect situația juridică a imobilului litigios, examinarea

acțiunii în revendicare fiind realizată prioritar prin verificarea (funcție de

particularitatea cauzei) a condiției premisă a existenței în patrimoniul

reclamantei a unui „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția europeană.

Astfel, în cauza pilot „Atanasiu și alții contra

României" s-a statuat că un „bun actual" există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătoreasca definitivă și executorie prin care nu numai

ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului. în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a

nelegalîtății titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate

valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a

încasa măsuri ie reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția

inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru

obținerea acestor reparații.

Referitor la stabilirea împrejurării potrivit căreia în

patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de proprietate, Curtea europeană

a statuat ca fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea

efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă

restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea

procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

Or, dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot

din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a

procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată

de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în

interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Evoluția pe

care a cunoscut-o noțiunea de „bun" în jurisprudența Curții europene nu

poate fi ignorată într-o aplicare actuală a principiilor degajate din practica

instanței europene care, împreună cu normele Convenției, constituie blocul de

convenționalitate ce se impune statelor semnatare.

Cum în cauza, reclamanta nu deține o hotărâre prin care

statul sau autoritățile publice să fi fost obligate anterior formulării

acțiunii de față să-i restituie în natură apaitamentul revendicat, în

consecință, în aplicarea acestor statuări obligatorii, Curtea de apel a

constatat că esîe corectă aprecierea primei instanțe în sensul că reclamanta nu

deține un „bun actual" în accepțiunea Curții Europene, astfel cum se

desprinde din jurisprudența formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1,

care să se concretizeze într-un drept la restituirea în natură a imobilului

revendicat și care să susțină pretențiile sale în acțiunea în revendicare, prin

care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

În cauză nu se regăsește ipoteza avută în vedere în

decizia în interesul Legii nr. 33/2008, anume aceea în care reclamantul se

prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa încât în mod corect instanța de

fond a analizat. pretențiile reclamantei inclusiv din perspectiva normei

europene reprezentată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a apreciat, în mod corect, că aceasta nu este

îndreptățită la restituirea în natură a bunului revendicat.

Faptul că instanța de fond nu a analizat titlul de

proprietate al pârâților persoane fizice din perspectiva susținerilor

reclamantei în sensul nulității acestuia și nu a procedat la compararea

titlurilor se circumscrie specificului acestei acțiuni în revendicare, care nu

se soluționează pe baza regulilor clasice ale comparării de titluri, ci în

conjunctura creată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, corelată cu

practica instanței europene, ceea ce presupune analizarea cu prioritate a

existenței unui "bun actual" în patrimoniul reclamantei.

În considerarea celor anterior expuse, nu pot fi primite nici

susținerile reclamantei referitoare la încălcarea dreptului său de acces la

justiție, în cauză nefiind în discuție un refuz al instanței de a analiza în

fond acțiunea reclamantei, un asemenea drept neechivalând cu o soluție

favorabilă dată cererilor părților, ci presupunând posibilitatea acestora de a

deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de

a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate garanțiile procesuale

oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat, prin examinarea, atât în

fond cât și în prezenta cale de atac a cererilor reclamantei în raport de

dispozițiile legale incidente.

Susținerile apelantei referitoare la lipsa vreunui

titlu al statului asupra imobilului litigios sunt înlăturate prin legalitatea

constatărilor instanței de fond care a analizat șî soluționat acțiunea în

revendicare din perspectiva verificării în patrimoniul reclamantei, în

aplicarea criteriilor indicate în decizia în interesul Legii nr. 33/2008

referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare, a existenței unui bun

actual în sensul Convenției Europene. Soluția obținută de reclamantă în proces,

care nu îi este favorabilă, nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului

acesteia de acces Ia justiție, ci este rezultatul aplicării dispozițiilor

legale Ia situația concretă în speță.

Soluționând cauza în acest mod instanța de fond a dat o

hotărâre pe fondul litigiului, valorificând practica instanței supreme și a

instanței europene. Ca atare, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia

instanța de fond ar fi încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în ceea ce îi privește pe pârâții R., s-a

constatat că, în mod corect, instanța de fond a reținut că aceștia dețin un

„bun actual" în sensul Convenției, deoarece au cumpărat imobilul în

litigiu, imobil asupra căruia aceștia continuă să exercite posesia și în

prezent, în baza unei legi în vigoare - Legea nr. 112/1995.

S-a reținut, totodată, în aplicarea legii speciale, ca în

cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii

nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea

bunului în natură, fie despăgubiri, în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001

după cum contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45

din același act normativ.

Într-o asemenea situație, nepromovarea acțiunii în

anulare în termenul de prescripție impus de lege a avut ca efect consolidarea

titlului cumpărătorilor, respectiv salvgardarea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. l 12/1995, a cărui „neiegalitate" s-a invocat de

către reclamantă ca argument pentru restituirea apartamentului, nefiind atacat

cu acțiune în justiție în constatarea nulității în termenul prevăzut de art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost prelungit, este

valabil, producându-și efectele în continuare.

În aceste condiții, este corect raționamentul instanței

de fond în sensul că la data expirării termenului de prescripție prevăzut de

art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit de

pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit speranța legitimă, conferită de

legea în vigoare, că, nefîindu-le anulat contractul de vânzare-cumpărare sunt

îndreptățiți să păstreze apartamentul cumpărat, care, conform art. 18 din

același act normativ, nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.

Acțiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acțiune specială, în

care nu se poate da reclamantei câștig de cauză doar pentru faptul că titlul

acesteia ar proveni de la adevăratul proprietar, întrucât, indiferent de

circumstanțe, dacă terțul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun

pentru a fi restituit persoanei de ia care a fost preluat de stat, s-ar diminua

vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii,

disproporționate, în sarcina subdobânditorului.

Prin urmare, pârâții R., care dețin imobilul revendicat

în baza unui contract de vânzare-cumpărare, nedesființat, au un „bun" în

sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care,

obligarea acestora să lase apartamentul dobândit în baza Legii nr. 112/1995, în

proprietatea reclamantei ar constitui o ingerință în dreptul lor, garantat prin

artl al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate

justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege.

Or, în speță, date fiind tocmai circumstanțele cauzei

anterior reliefate, nu se reține existența vreunui motiv care să justifice

privarea intimaților pârâți de proprietate pentru cauză de utilitate publică.

În același timp, față de principiul protejării

drepturilor „reale și efective" exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth

contra Austriei, restituirea bunului către reclamantă ar aduce atingere

securității raporturi lor juridice.

Critica vizând încălcarea Deciziei Curții

Constituționale nr. 467/2005 și a art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale

ale Cetățeanului U.E. este nefondată, în contextul în care instanța de

contencios constituțional, analizând chiar prevederile art,45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001 a reținut că: „exercitarea unui drept de către titularul său nu

poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu

respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor

termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este

posibilă. Art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul

titularului la exercitarea acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor

juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv și asigură

posibilitatea valorificării acestuia în cadrul unui termen, impus de rațiuni

sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite In

ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea

stabilității și securității acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect

dreptul de proprietate".(Decizia nr. 968 din 20 noiembrie 2012).

În cadrul aceleiași decizii s-a reținut, contrar susținerilor

din apel că: „Analizând compatibilitatea soluției legislative criticate cu

dispozițiile artl din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la protecția proprietății,

și art. 6 parag. 1 din aceeași convenție, privind dreptul la un proces

echitabil, raportate la art. 20 din Constituție, Curtea a reținut, în esență,

că aceasta se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea

stabilității și securității raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât

au ca obiect dreptul de proprietate".

Tot astfel, nu poate fi ignorat faptul că în cauză,

acțiunea în constatarea nulității titlului pârâților a fost constatată

prescrisă printr-o hotărâre irevocabilă pe deplin opozabilă apelantei.

Pe de altă parte, nici Convenția Europeană a

Drepturilor Omului șt nici actul comunitar invocat de apelantă nu impun

statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a

dispune de ele. Astfel, se reține că, potrivit junsprudenței Curții Europene

pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat

inițial în patrimoniul lor nu este garantat de prevederile artl din Protocolul

adiționai al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest

domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970; „Speranța de a

vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de

mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un

„bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (decizia X, K, Z împotriva

Germaniei din 4 octombrie 1977).

„Cu toate acestea, în cazul In care un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. l, adoptă

o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi

considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de

articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care

îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii" (cauza Atanasiu

și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 136).

Or, în cauză, așa cum s-a reținut anterior reclamanta

nu se poate prevala de un „bun actual" care să o îndreptățească la

restituirea în natură a imobilului revendicat, pentru a susține cu succes

încălcarea normelor convenționale invocate, care reglementează și ocrotesc

dreptul de proprietate.

Pe de alta parte, contrar susținerilor din apel,

apărările formulate de reclamantă referitoare la ingerința în dreptul pretins,

din perspectiva normelor comunitare, au făcut obiect al analizei instanței de

fond, așa cum se poate observa cu certitudine din considerentele care au

justificat soluția adoptată prin sentința apelată, faptul că prima instanța nu

s-a raportat la toate argumentele invocate de reclamantă, neavând valența unei

nerespectari a prevederilor art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., astfel că nu

s-ar putea reține nici din această perspectivă nelegalitatea sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta

V.D.T.E., invocând în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Anterior formulării motivelor de recurs, reclamanta a

prezentat scurte considerații privind cadrul legal aplicabil, arătând că;

- în accepțiunea Legii nr. 10/2001, preluările fără

titlu sunt considerate abuzive conform art. 2 alin. (1) lit. i) și obligă

statul la restituire în condițiile Legii nr. 10/2001, deoarece preluarea s-a

făcut pe căi de fapt, fără niciun act, fără respectarea dispozițiilor legale în

vigoare la data preluării, adică cu încălcarea art. 8 din Constituția României

de la 1948;

- cauza pilot „Atanasiu și alții contra României"

nu cercetează sfera preluărilor fără titlu, ci numai sfera preluărilor cu titlu

valabil fără titlu valabil; prin preluarea făcută de stat în baza unui act

(valabil sau nu) s-a stins dreptul de proprietate al vechiului proprietar, iar

statul a devenit noul proprietar. în aceste situații, noua legislație generează

un nou drept de creanță, în condițiile legii de restituire;

- în cazul imobilelor preluate tară titlu legea

aplicabila este reprezentată de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 C. civ.

În raport de această interpretare a dispozițiilor

legale menționate și de datele concrete ale speței, recurenta-reclamantă a

formulat următoarele motive de recurs:

l). Necercetarea capătului 1, încălcare art. 1201 C.

civ., art. 129 C. proc. civ.

În primul ciclu procesual instanța de fond a respins

primul capăt de cerere ca prescris, în apel soluția s-a menținut, iar în recurs

recursul a fost respins fără ca instanța să cerceteze motivele de recurs

privind nelegaliatea reținerii prescripției.

Nu există autoritate de lucru judecat în privința

constatării ca prescrise a primului capăt de cerere și instanța nu a cercetat

și nu s-a pronunțat pe primul capăt de cerere, sentința fiind dată și cu

încălcarea art. 129 C. proc. civ.

Este lipsită de temei reținerea instanței de apel: „în

privința încălcării normelor care reglementează puterea de lucru judecat,

instanța apreciază că în primul ciclu procesual s-a stabilit cu putere de lucru

judecat faptul că este prescris primul capăt de cerere, neavând importanță dacă

instanța de recurs în acest prim ciclu procesual a analizat sau nu motivele de

recurs, situație ce nu poate conduce la ignorarea puterii de lucru judecat ca

urmare a soluției de respingere a recursului."

2). Nelegala apreciere a preluării cu titlu a

imobilului, încălcarea, art. 1 alin. (3) și (4) din H.G. nr. 20/1996.

Neaplicabilitatea cauzei pilot „Atanasiu și alții contra României".

În cuprinsul hotărârii instanței de apel se menționează

că bunul imobil în discuție este un bun preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Această concluzie a instanței este una nemotivată, necercetată de instanță.

Este și greșită concluzia instanței de apei, deoarece

preluarea este Iară titlu, în Decretul nr. 92/1950, la poziția 4067, deși este

menționat imobilul, numele indicat este I.G. (adică un alt nume, dar asemănător

cu cel al mamei proprietarului - I.G.) și nu al adevăratului proprietar I.N.H.,

situație ce determină calificarea de imobil preluat fără titlu în temeiul art.

1 alin. (3) și (4) din H.G. nr. 20/1996 (normele de aplicare a Legii nr.

112/1995).

Neexistând niciun act (înscris) de preluare a imobilului,

acesta este preluat fără titlu.

Ca urmare a greșitei concluzii că imobilul ar fi fost

preluat cu titlu (Decretul nr. 92/1950), instanța de apei a stabilit în mod

greșit și drepturile părților și anume:

În privința reclamantei că dreptul asupra imobilului

s-ar fi pierdut, ca urmare a preluării cu titlu și implicit că dreptul

reclamantei ar fi numai acela născut în baza Legii nr. 10/2001 și prin urmare,

aceasta nu ar avea un bun în sensul Convenției.

În privința statului și al pârâților că dreptul asupra

imobilului s-ar fi transferat statului cu titlu, în baza Decretului nr. 92/1950

și, pe cale de consecință, statul nu are obligația de a-l restitui, ci numai

obligația de despăgubire, în condițiile Legii speciaie nr. 10/2001 și al

jurisprudenței C.E.D.O. din 2010 - cauza „Atanasiu și alții contra

României" și că implicit succesorii statului ar avea un bun în sensul

Convenției

Prin urmare, nici cauza pilot nu este aplicabilă,

deoarece nu privește imobile preluate fără titlu.

3). Preluarea imobilului este făcută fără titlu.

Legea aplicabilă este art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție și art 480 C. civ. care are același conținut ca și

articolul din Primul Protocol la Convenție. în speță imobilul este preluat fără

titlu, în conformitate cu art. 1 alin. (3) și (4) din H.G. nr. 20/1996, încălcarea

autorității de lucru judecat a hotărârilor din primul ciclu procesual

Prin acțiune (capătul 2 de cerere) reclamanta a

solicitat obligarea pârâtului la restituirea imobilului fie ca urmare a

faptului ca acesta este un simplu posesor neproprietar, fie ca urmare a

comparării titlurilor și acordarea de preferința a titlului subsemnatei,

invocând ca temei art. 480 C. civ. și art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție și art. 6 alin. (1) din Convenție.

Prin hotărârea din fond, apel și recurs din primul ciclu

procesual, intrate în autoritatea de lucru judecat s-a tranșat faptul că nu

există autoritate de lucru judecat între această acțiune întemeiată pe art. 480

C. civ. și. alta anterioară, pentru lipsa identității de cauză și astfel, s-a

trimis cauza spre judecare pe fond a acestei acțiuni în revendicare întemeiată

pe art. 480 C. civ.

În rejudecare, în acord cu cele statuate anterior cu

autoritate de lucru judecat instanța de fond, a cercetat titlul reclamantei, a

cercetat titlul pârâților și a ajuns la concluzia că ambele părți se prevalează

de titluri de proprietate și a dat preferință titlului pârâtului în raport de

criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, de Legea nr. 10/2001 și de jurisprudența C.E.D.O.

În apei, instanța a reținut faptul că instanța de fond

nu a analizat titlul de proprietate al pârâților și nu a procedat la compararea

titlurilor se circumscrie specificului acestei acțiuni în revendicare, care nu

se soluționează pe baza regulilor clasice, ci în conjunctura creată de Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În acest mod, instanța de apel a pronunțat o decizie cu

încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor din primul ciclu

procesual.

Încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție și art. 480 C. civ. care impun respectarea dreptului de proprietate

și restituirea în natură, în raport de temeiul aplicabil imobilelor preluate

tară titlu.

Încălcarea art. 1204, art 1197 și art. 1173 C.

civ. - ignorarea relei-credințe vădite apăraților.

În speță, instanța de apel a ignorat existenta unei

vădite rele-credințe a cumpărătorilor și conivența între vânzători și cumpărători

în dobândirea imobilului, recunoscuta ia interogator și dovedită prin acte

autentice (procura autentificată, cât și contractul de vânzare-cum parare prin

care a fost dobândit de pârât apartamentul din sector 1, înstrăinat ulterior).

Încălcarea Deciziei Curții Constituționale nr. 467/2005

și al art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetățeanului U.E.

Decizia Curții Constituționale nr. 467/2005, analizând

constituționalitatea art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, prevede: "Actele juridice de

înstrăinare a imobilelor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 501/2002 sunt lovite de nulitate

absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale

legilor în vigoare la data înstrăinării."

A reținut că: principiul constituțional al garantării și

ocrotirii proprietății private operează în condițiile dobândirii legale a

dreptului de proprietate, în cazul în care dreptul este dobândit prin

încălcarea normelor imperative ale legilor în vigoare la data încheierii

actelor juridice de înstrăinare, soluția judicioasă pentru această situație

fiind cea a aplicării sancțiunii nulității actului juridic civil.

Referitor la Tratatul de la Lisabona (de modificare a

Tratatului U.E.) a fost ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, și la

dispozițiile art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetățeanului, acest

motiv, deși invocat în apel, instanța nici nu l-a cercetat, reținând numai niște

aspecte străine celor invocate precum:

Nu este încălcată Decizia Curții Constituționale nr.

467/2005, deoarece în aceasta se reține că exercitarea unui drept nu poate avea

loc decât în cadrul legal. Nici Convenția Europeană și nici actul comunitar invocat

de apelantă nu impun obligația statelor de a restitui bunurile confiscate.

Argumentele instanțe nici nu au legătură cu speța,

deoarece regimul bunului revendicat nu este acela de bun confiscat.

4). Nelegala aplicare a cauzei pilot „Atanasia și alții contra

României".

În cazul în care se apreciază ca această cauză pilot ar

privi și situația imobilelor preluate tară titlu, nici in această situație nu

se poate aplica speței, deoarece aceasta a fost publicata în M. Of. la 12

octombrie 2010, după introducere acțiunii, ce s-a făcut anterior, la 6

februarie 2009.

Legea aplicabilă este cea de la data sesizării

instanței, caz în care speța se poate aprecia numai în raport cu cadrul juridic

de la momentul sesizării instanței. De asemenea, litigiul este între 2 persoane

fizice și nu între o persoană fizică și stat.

5). Încălcarea art. 129 C. proc. civ., art. 1249 și

art. 1247 alin. (3) din N.C.C.

Pe cererea în revendicare, pârâții au opus contractul

lor de vânzare cumpărare, lovit de o nulitate absolută vădită.

Împotriva oricărui act ce se opune în cursul ju