ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3182/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3182/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 14 aprilie

2006, reclamantul M.F.A. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului

Timișoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze

Dispoziția nr. 613 din 9 martie 2006 emisă de pârât, să-i restituie în natură

spațiul cu altă destinație și terenul aferent, în suprafață de 61,31 mp și la

subsol 52,83 mp, înscris în CF nr. X Timișoara, situat în Timișoara, casă cu

etaj și curte în suprafață de 1.015 mp; să-i restituie în natură corpul B de

clădire în suprafață de 58,45 mp situat în curtea aceluiași imobil și să-i

stabilească dreptul la despăgubiri bănești pentru spațiile vândute care nu pot

fi restituite în natură, corespunzător cotei sale de proprietate de 1/4 din

imobilul în litigiu, preluat abuziv de către Statul Român, în baza Decretului

nr. 92/1950, de la proprietarul tabular Z.D.

Prin Sentința civilă

nr. 2598 din 11 octombrie 2006, Tribunalul Timiș a respins acțiunea, ca

neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 88 din 19 februarie 2007, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința, a admis în parte

acțiunea, a modificat dispoziția atacată, în sensul că a dispus restituirea în

natură către reclamant și a cotei de 1/2 din corpul B de clădire extratabular,

în suprafață de 58,45 mp, situat în curtea imobilului, înscris în CF nr. Y

Timișoara și s-a menținut în rest dispoziția contestată.

Prin Decizia nr. 5295

din 29 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamant, a casat

ambele hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că în cauză nu s-a stabilit cu certitudine

situația juridică a imobilului în litigiu.

A mai reținut că,

pentru stabilirea acestei situații, se impune efectuarea unei expertize tehnice

care să identifice amplasarea tuturor construcțiilor, atât a celor vândute cât

și a celor rămase, vechimea acestora, terenurile aferente lor și evaluarea

celor înstrăinate.

În funcție de aceste

aspecte, urmează a se stabili dacă reclamantului i se cuvin restituirea în

natură sau măsuri reparatorii prin echivalent.

Rejudecând pricina,

Tribunalul Timiș, secția civilă, a pronunțat Sentința nr. 3774 din 28 noiembrie

2008, prin care a admis în parte acțiunea, a modificat în parte dispoziția și a

dispus restituirea în natură către reclamant a cotei părți de 1/2 din corpul de

clădire B, neînscris în CF, în suprafață de 58,45 mp, situat în curtea

imobilului înscris în CF nr. X Timișoara, astfel cum a fost identificat prin

raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată în cauză de expert I.P. S-a

respins în rest contestația.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii

nr. 10/2001 a fost recunoscută de pârât prin Dispoziția nr. 613/2006, calitate

care se limitează la cota de 1/2 din imobil, față de conținutul testamentului

lăsat de proprietarul tabular la data de 15 mai 1948.

Cererea reclamantului

de restituire în natură a spațiului cu altă destinație decât locuință în

întregime este neîntemeiată deoarece, dreptul dobândit de reclamant prin

moștenire se limitează la o cotă parte ideală din imobil.

Nu este posibil ca în

cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, sau al unei

contestații împotriva dispoziției emise în atare procedură să se sisteze starea

de indiviziune.

O asemenea operațiune

se va face prin modalitățile prevăzute de lege, respectiv de art. 728 și 673

1

și urm. C. proc. civ.

Solicitarea

reclamantului de a i se stabili măsuri reparatorii prin echivalent constând în

despăgubiri bănești nu poate fi primită după intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, care conține norme imperative și de strictă aplicare cu privire la

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, care nu pot fi restituite în natură.

În ceea ce privește

corpul B de clădire, neînscris în CF, tribunalul a reținut din întreg

probatoriul administrat în cauză că a fost edificat anterior preluării de către

stat a imobilului și administrat după preluare prin organele administrației

publice locale.

Chiar dacă preluarea

acestui corp nu a fost menționată în decretul de naționalizare, acest aspect nu

este contestat de părți rezultând din chiar cuprinsul dispoziției contestate.

Fiind vorba de o

preluare, chiar și numai în fapt, a acestui corp de clădire, reclamantul are

dreptul la măsuri reparatorii prevăzute de lege.

Actualmente, corpul B

de clădire, alcătuit din patru încăperi în suprafață de 58,45 mp este liber,

nefiind încheiate contracte de închiriere cu privire la acest spațiu.

În temeiul art. 25, 7

alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001, reclamantul are dreptul la restituirea

în natură a cotei de 1/2 din corpul B de clădire.

Prin Decizia civilă

nr. 79 din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

ca nefondate apelurile declarate atât de reclamant cât și de pârât împotriva

sentinței.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerentele:

În cauză nu au fost

contestate nici calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, în sensul

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii pentru cota de

1/2 din imobilul preluat de stat și nici caracterul abuziv al preluării de

către stat a imobilului înscris în CF nr. X Timișoara, nr. top 1X, conform

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Este adevărat că în

cartea funciară nu a fost evidențiat corpul B de clădire, dar, conform

constatărilor expertului, acest corp de clădire a fost construit în anii 1930,

a fot preluat odată cu restul imobilului și folosit de Primăria Timișoara, care

l-a și închiriat, în prezent fiind folosit parțial ca arhivă de către Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Neincluderea sa în

lista anexă a Decretului nr. 92/1950 s-a datorat neevidențierii în cartea

funciară, dar aceasta nu este de natură să conducă la schimbarea sentinței.

În ceea ce privește

susținerile reclamantului conform cărora instanța ar putea dispune să i se

atribuie în natură imobilele neînstrăinate - S.A.D. nr. X și corpul B - în cotă

de 1/1, acestea nu pot fi primite deoarece, reclamantul are drept de reparație

doar pentru cota parte dobândită de la antecesorii săi conform art. 1, art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Atribuirea în

favoarea sa a întregului imobil neînstrăinat ar echivala cu o sistare a stării

de indiviziune în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.

Or, pentru imobilele

ce nu se restituie în natură, pârâtul a propus prin dispoziția atacată

despăgubiri în condițiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Totodată, Curtea de

Apel a înlăturat ca nefondate criticile privind obiecțiunile formulate de pârât

cu privire la modalitatea administrării probei cu expertiză tehnică, reținând

că acestea nu sunt decât simple afirmații nedovedite.

Împotriva deciziei au

declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul.

Prin Decizia civilă

nr. 9716 din 27 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de reclamantul M.F.A. împotriva Deciziei nr. 79 din 8 aprilie

2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

A casat decizia în

parte și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamant

împotriva Sentinței nr. 3 774 din 24 noiembrie 2008 a Tribunalului Timiș, la

aceeași Curte de Apel.

A menținut celelalte

dispoziții ale deciziei și a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul

Primarul Municipiului Timișoara împotriva aceleiași decizii.

Instanța de recurs a

reținut că instanța de apel avea posibilitatea de a verifica dacă, pentru cota

de 1/2 din partea de imobil înstrăinat, reclamantul nu poate fi despăgubit prin

atribuirea în compensare a unui alt bun, conform art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

În sensul legii,

acest alt bun poate fi și cota de 1/2 din partea de imobil liberă care nu se

restituie reclamantului, aparținând unității deținătoare, sub rezerva de a nu

exista vreun alt impediment legal la restituire, ca de pildă existența unei

alte notificări.

Pentru acesta se

impune însă evaluarea corespunzătoare a imobilului, în scopul de a se stabili

dacă valoarea părții de imobil nevândute se circumscrie valorii cotei indivize

de 1/2 din întregul imobil preluat de stat.

Cum instanța de apel

nu a verificat posibilitatea aplicării art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

în sensul cerut de reclamant, în baza art. 304 pct. 9 și 314 C. proc. civ.,

Înalta Curte a admis recursul declarat de acesta, a casat decizia și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În rejudecarea apelurilor

după casare, văzând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a încuviințat

efectuarea unei lucrări suplimentare la raportul de expertiză inițial, conform

dispozițiilor de îndrumare ale instanței de control judiciar, respectiv, să se

stabilească valoarea părții de imobil neînstrăinate și dacă această valoare se

circumscrie valorii cotei indivize de 1/2 din întregul imobil preluat de stat.

Prin Decizia nr. 752

din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelurile declarate de reclamantul M.F.A. și pârâtul Primarul Municipiului

Timișoara, împotriva Sentinței civile nr. 3774 din 24 noiembrie 2008 pronunțată

de Tribunalul Timiș.

Curtea, a reținut

următoarele:

Prin notificarea din

08 noiembrie 2001 depusă la Biroul Executorului Judecătoresc M.D., înregistrată

la Prefectura Județului Timiș și la 20 aprilie 2002 la Primăria Municipiului

Timișoara și notificarea din 02 iulie 2001 depusă la Biroul Executorului

Judecătoresc M.D. înregistrată la Primăria Municipiului Timișoara, M.F., a

solicitat restituirea în natură a spațiului ocupat de către C.C., prin faptul

că celălalt spațiu este probabil vândut și recalcularea despăgubirilor primite

la Legea nr. 112/1995 pentru cota de 1/2 din imobilul situat în Timișoara.

Imobilul a fost revendicat

în baza Legii nr. 112/1995 de către M.F., care în baza Hotărârii Consiliului

Județean nr. 458/1997 a primit în natură apartamentul nr. A cu terenul aferent

și despăgubiri în completare pentru cota de 1/2 din imobil, în sumă de

1.340.938,8 RON. Apartamentele B, C și D au fost vândute în baza Legii nr.

112/1995, foștilor chiriași. Dintre cele 2 spații cu altă destinație, SA.D. nr.

X: la parter în corpul A cu intrare din stradă, în suprafață de 61,31 mp și la

subsol, în suprafață de 52,83 mp, cu intrare din curte sunt deținute de C.C.B.

Timișoara, cu contracte de închiriere, nr. X/1999, respectiv nr. Y/1999, iar

S.A.D. nr. Y situat în partea dreaptă a intrării este vândut către SC D.D. SRL,

în baza Deciziei civila nr. 3005/2000.

În curtea imobilului

este încă un corp de clădire, corpul B, construit în anul 1900, ca și corpul de

la stradă. Acest corp de clădire nu este intabulat în cartea funciară și nici

nu este menționat în Decretul de naționalizare nr. 92/1950 ca fiind preluat de

la proprietarul tabular. Corpul B este format din 4 încăperi, în suprafață de

58,45 mp și nu există contracte de închiriere pentru locuințe sau spații cu

alte destinație.

Notifîcatorul are

calitatea de persoană îndreptățită la cota de 1/2 din imobilul notificat

conform art. 3 lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2).

Prin Dispoziția cu

nr. 613 din 09 martie 2006 s-a restituit în natură, în cotă de 1/2 din S.A.D.

nr. X cu 29,62% pe generale, 23,97 pe part. 1 și cu 300/1015 mp teren, înscris

în CF nr. X Timișoara, reclamantului M.F.A., iar pentru cota de 1/2 din

apartamentele B, C și D, vândute în baza Legii nr. 112/1995 cu terenul aferent

și pentru cota de 1/2 din S.A.D. nr. X cu terenul aferent vândut și imposibil

de restituit în natură, s-au propus acordarea de despăgubiri în sumă de 96.277

RON, în condițiile art. 16 Titlul VII din Legea 247/2005, domnului M.F.A.

Referitor la corpul

de clădire B, deși acesta nu a fost evidențiat în CF, s-a apreciat că lipsa

înscrierii nu este de natură să conducă la schimbarea sentinței primei instanțe.

Din raportul de

expertiză întocmit în cauză a rezultat că acest corp de clădire B a fost

construit în anii 1930; după naționalizare a fost folosit de Primăria Timișoara

care l-a și închiriat împreună cu S.A.D. nr. X iar, în prezent, e folosit

parțial ca arhivă de D.G.F.P. Timiș. Neincluderea sa în listele anexă la

Decretul nr. 92/1950 este consecința neevidentierii sale în cartea funciară,

însă Legea nr. 10/2001 nu face distincție - sub aspectul acordării de măsuri

reparatorii - între imobilele preluate în fapt și cele preluate cu aparența

respectării unui act normativ pe cale îl califică drept abuziv (respectiv,

Decretul nr. 95/1950).

Nu pot fi reținute,

însă, susținerile reclamantului potrivit cu care instanța ar putea dispune să i

se atribuie în natură imobilele neînstrăinate (S.A.D. nr. X și corpul B) în

cotă de 1/1 parte. Astfel, apelantul este îndreptățit la măsuri reparatorii (în

natură și echivalent) pentru cota de drept preluată de la antecesorii săi

conform art. 1, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar o atribuire în

favoarea sa a imobilelor în cotă de 1/1 parte cu compensarea aferentă (astfel

cum reclamantul solicită) echivalează, cu o sistare a stării de indiviziune în

cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă S.A.D. nr.

Y a fost înstrăinat de pârât ulterior notificării formulate în baza Legii nr.

10/2001, nu atribuirea întregii cote de drept către reclamant este calea

recunoscută de sus-menționata lege pentru repararea prejudiciului afirmativ

suferit ca urmare a înstrăinării.

Pentru imobilele ce

nu se restituie în natură, pârâtul a propus - prin dispoziția atacată -

despăgubiri în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Date

fiind normele legale cuprinse în acest titlu, în mod legal a reținut prima

instanță că stabilirea modalității concrete de despăgubire sub toate aspectele

este dată în competența Comisiei Centrale pentru Acordarea despăgubirilor,

criticile reclamantului vizând acest aspect nefiind întemeiate.

Referitor la

îndrumările din decizia de casare potrivit cărora instanța de apel va analiza

posibilitatea ca reclamantul să fie despăgubit prin atribuirea în compensare a

unui alt bun, s-a procedat la evaluarea imobilului în scopul stabilirii valorii

părții de imobil nevândute, respectiv dacă această valoare se circumscrie

valorii cotei indivize de 1/2. Din probatoriul administrat rezultă că valoarea

cotei de 1/2 din valoarea construcțiilor ce compun întregul imobil este de

2.429.558,50 RON, iar valoarea construcțiilor nevândute - 1.957.003 RON.

În raport de

probatoriul administrat, având în vedere că reclamantului prin !!Dispoziția nr.

613 din 9 martie 2006 i s-a restituit în natură cota de 1/2 din S.A.D. nr. X,

dispoziție ce just a fost modificată de prima instanță prin restituirea în natură

către contestator și a cotei de 1/2 parte din clădire B, neînscris în CF,

legitimarea reclamantului la măsuri reparatorii numai în limita dreptului

dobândit prin moștenire, s-a apreciat că în speță nu pot fi aplicate

dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, văzând valorile stabilite

de expert pentru cota de 1/2 din întregul imobil, valorile imobilelor

restituite în natură reclamantului, în raport cu valorile stabilite pentru

construcțiile înstrăinate, și văzând că reclamantul prin avocat a solicitat ca

pentru partea ce nu i se restituie din imobilul notificat să i se acorde

despăgubiri bănești și nu un alt bun prin compensare.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul M.F.A., invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Primarul Municipiului

Timișoara a expus situația de fapt și a susținut că în cauză corpul B nu a fost

menționat în Decretul de naționalizare nr. 92/1950 și nici intabulat în cartea

funciară în favoarea Statului, astfel că nu se putea dispune restituirea în

natură a cotei de 1/2 din acest corp de clădire.

S-a arătat că

reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii pentru cota de 1/2 din

clădirea S.A.D. nr. X și S.A.D. nr. Y, apartamentele B, C și D și terenul

aferent construcțiilor din care trebuie scăzută valoarea cotei de 1/2 din

apartamentul nr. A și terenul aferent, primit în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamantul M.F.A., a

invocat că în mod nelegal instanța a apreciat că în cauză nu poate opera

compensarea, prin atribuirea în integralitatea sa a spațiului identificat ca

fiind S.A.D. nr. X, în considerarea despăgubirilor ce i se cuvin pentru cota de

1/2 din clădirile deja vândute.

Prin atribuirea cotei

de 1/2 din corpul B, se menține o stare nejustificată de indiviziune cu Statul

Român, fiind posibilă atribuirea întregului corp de clădire, acesta fiind

liber, fiind afectat doar de contracte de închiriere.

Invocarea de către

instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, privind competența

Comisiei Centrale este greșită, instanța având competența a se pronunța și

asupra dreptului său la acordarea de despăgubiri bănești, reprezentând cota de

1/2 din spațiile vândute.

Recursurile sunt

fondate pentru următoarele considerente:

În privința

modalității de preluare, a calității de persoană îndreptățită și, respectiv a

întinderii dreptului pentru care se cuvin măsuri reparatorii este evident că

acestea au fost stabilite pe deplin, părțile necontestând aceste aspecte ale

judecății.

În ceea ce privește

caracterul obligatoriu al atribuirii de bunuri în compensare, această formă de

reparație în echivalent este obligatorie pentru unitatea deținătoare, în cazul

în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel

interesat.

O asemenea formă de

reparație în echivalent, prin efectele produse, și anume stabilirea dreptului

de proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei

îndreptățite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat și

permite o mai bună și rapidă reparație către fostul proprietar, decât cea sub

forma despăgubirilor potrivit Titlului VII.

De asemenea,

reparația prin atribuirea de bunuri în compensare nu este lăsată la aprecierea

exclusivă a unității deținătoare, instanța de judecată având posibilitatea să

cenzureze un eventual abuz de drept din partea acesteia, de a nu declara

anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude la atribuirea în

compensare către cei interesați, instanța însăși având obligația de a analiza

posibilitatea compensării.

Astfel, în cadrul

procedurii judiciare, instanța este abilitată, conform art. 26 din Legea nr.

10/2001, în forma actuală, să analizeze cererea reclamantului sub toate aspectele

de legalitate și temeinicie, inclusiv în ceea ce privește categoria măsurilor

reparatorii ce i se cuvin, măsură ce se înscrie în sfera ei de competență

(potrivit plenitudinii de jurisdicție) și nu reprezintă o ingerință în

atribuțiile organelor administrative.

În cazul în care

deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi

acordate în compensare, este fără dubiu că reclamantul are obligația de a

individualiza. în mod concret bunuri cu privire la care consideră că pot fi

acordate în compensare. El este partea care optează pentru această formă de

reparație și este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri

disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce poate fi restituit în

natură, conform art. 1169 C. civ., ceea ce, în speță, a și făcut.

În ipoteza în care

notificatorul optează pentru o anumită formă de reparație, care este și

posibilă potrivit legii, nu există niciun impediment la acordarea acesteia,

valorile stabilite pentru cota cuvenită din imobilele preluate abuziv, pentru

construcțiile vândute și pentru cele deja primite, neavând nicio relevanță

juridică care să împiedice atribuirea și în compensare.

Constatarea

imposibilității de atribuire în exclusivitate a corpurilor de clădite, urmarea

compensării legale, prin raportare exclusivă numai la criteriul valoric al

imobilelor este greșită, legea impunând numai condiția ca aceste bunuri să fie

disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat.

De altfel, aceste

aspecte juridice au fost reținute și prin decizia de casare, care era

obligatorie conform art. 315 C. proc. civ., reținerea unor altor elemente,

decât cele prevăzute de lege, în aprecierea caracterului disponibil al bunului

ce urmează a fi atribuit în compensare fiind greșită.

Reținerea instanței

că atribuirea în compensare ar echivala cu o sistare a stării de indiviziune în

cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, este greșită.

În cazul formei de

reparație prin compensare este vorba de un raport juridic de natură legală, pe

când starea din indiviziune poate fi sistată pe cale convențională sau

judiciară, cele două instituții juridice având reglementări proprii.

Se constată, totodată

că instanța nu a cenzurat concluziile expertului care nu a procedat și la

evaluarea terenului, reținând în mod greșit că nu se impune evaluarea întregii

suprafețe de teren, (1.015 mp) întrucât suprafața care s-a vândut este

apropiată cu cea atribuită reclamantului iar cota de teren de 1/2 ce i-ar

reveni reclamantului va fi egală cu cealaltă jumătate de teren rămasă, expertul

pornind de la premisa că reclamantul va primi în natură 1/2 din suprafața de

1.015 mp fapt ce nu s-a realizat.

Critica formulată de

reclamant privind competența instanței de a analiza și a se pronunța și asupra

despăgubirilor bănești cuvenite pentru cota de 1/2 din întreg imobilul

notificat este nefondată, având în vedere că dispoziția a fost emisă după

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, fiind incidente dispozițiile Titlului

VII, așa cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 52/2007 pronunțată în recurs în

interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a

se admite recursurile și a se trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță, care va analiza posibilitatea legală, dacă, pentru cota de 1/2 din

întreg imobil, reclamantul nu poate primi în compensare, în natură,

construcțiile neînstrăinate, S.A.D. nr. X și corpul B, avându-se în vedere

susținerile și apărările făcute și de Primarul Municipiului Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D EC I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul M.F.A. și de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara

împotriva Deciziei nr. 752 din 12 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 mai 2012.

Procesat de GGC - AS