ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5006/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5006/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 15 decembrie 2010, reclamanta SC A.I. SRL a solicitat, în contradictoriu

cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, să

i se constituie un drept de superficie asupra proprietăților sale constând în clădire

P+1, teren de tenis, teren de handbal cu tribune, bazine de înot cu cabinele aferente,

stație de radioficare, terasă acoperită, grup sanitar, platformă betonată pentru

plajă, împrejmuire, alei betonate și drumul de acces în str. T.V., nr. 16A, precum

și asupra terenului în suprafață de 4.910 m.p., teren intabulat în C.F. nr. X Timișoara,

provenit din conversia de pe hârtie a C.F. nr. Y Timișoara, cu înscrierea dreptului

de superficie al reclamantei în cartea funciară, pe durata de existență a construcției

și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1701 din 05 iunie 2012, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a respins excepția

netimbrării acțiunii invocată de pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Consiliul

Local al municipiului Timișoara, ca neîntemeiată.

A admis acțiunea formulată

de reclamanta SC A.I. SRL; a constatat dreptul de superficie al reclamantei, proprietar

asupra construcțiilor constând în clădire club P+1, teren de tenis, teren de handbal

cu tribune, bazine de înot cu cabine, stație de radioficare, terasă acoperită, grup

sanitar, platformă betonată pentru plajă, împrejmuire, alei betonate, drum de acces,

asupra terenului în suprafață de 4.910 m.p., teren intabulat în C.F. nr. X Timișoara

provenit din conversia de pe hârtie a C.F. nr. Y Timișoara, sub nr. top. Z, pe numele

Primăriei Municipiului Timișoara; a dispus intabularea dreptului de superficie constatat

în favoarea reclamantei și obligarea pârâtului Municipiul Timișoara, prin Primar,

la plata sumei de 6.413,8 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele hotărârii,

s-au reținut următoarele:

Deliberând cu prioritate

asupra excepției netimbrării, invocate de pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar,

și Consiliul Local al municipiului Timișoara, Tribunalul a constatat că aceasta

este neîntemeiată întrucât, la din dosarul Judecătoriei Timișoara cu nr. 32600/325/2010,

unde s-a înregistrat inițial acțiunea, se află dovada achitării taxelor de timbru.

Pe fond, Tribunalul a

reținut că imobilele construcții constând în clădire club P+1, teren de tenis, teren

de handbal cu tribune, bazine de înot cu cabine, stație de radioficare, terasă acoperită,

grup sanitar, platformă betonată pentru plajă, împrejmuire, alei betonate, drum

de acces sunt proprietatea reclamantei SC A.I. SRL, fiind edificate de autorul acesteia

pe un teren în suprafață de 4.910 m.p., teren intabulat în C.F. nr. X Timișoara

provenit din conversia de pe hârtie a C.F. nr. Y Timișoara pe numele Primăriei Municipiului

Timișoara.

Deși reclamanta nu a chemat

în judecată instituția menționată, Primăria Municipiului Timișoara, care figurează

ca proprietar tabular al terenului din anul 1999, cu titlu de dobândire - legea,

Tribunalul a apreciat însă, că acest fapt nici nu era necesar, pentru că din dispozițiile

Legii nr. 215/2001 nu rezultă că aceasta are un patrimoniu propriu, astfel că bunurile

din raza unității administrativ-teritoriale sunt proprietatea acesteia, așa cum

de altfel a recunoscut și pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, prin întâmpinarea

depusă atunci când a arătat că terenul face parte din domeniul său privat. Ca atare,

deși în cartea funciară este înscris ca proprietar Primăria Municipiului Timișoara,

s-a considerat că această mențiune trebuie avută în vedere ca privind pe proprietarul

Municipiul Timișoara, prin Primar, fiind firesc ca și organul său deliberativ să

participe în cauză ca pârât, întrucât se urmărește constituirea unui drept de superficie.

Astfel fiind stabilit

cadrul procesual, Tribunalul a reținut că reclamanta a cumpărat cota de 1/50 din

construcțiile edificate și intabulate de la autorul A.G., prin actul autentificat

din 30 iulie 2010 de B.N.P. C.A.V. La data de 31 august 2010 prin actul de ieșire

din indiviziune nr. AA a preluat proprietatea asupra cotei de 49/50 din construcții,

despăgubind fostul proprietar tabular cu o sultă aferentă dreptului de proprietate.

Construcțiile au fost

edificate înainte de anul 1989, de către Trustul A.G.C.M. Timișoara, care folosea

și terenul aferent acestora, după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 unitatea

a fost divizată în mai multe societăți comerciale, construcțiile trecând în patrimoniul

SC T. SA Timișoara prin cumpărare de la SC C. SA Timișoara, ambele societăți rezultate

din divizare.

Construcțiile au fost

intabulate pentru prima dată în anul 1999 de SC T. SA, după cumpărare de la SC

C. SA, prin efectul sentinței civile nr. 8329 pronunțate de Judecătoria Timișoara

în Dosar nr. 2214/1999, rămasă definitivă și irevocabilă.

În anul 1995 SC T. SA

s-a privatizat, iar clădirile ce constituie baza sportivă au fost incluse în capitalul

social al acestei societăți comerciale. Ulterior, din proprietatea SC T. SA construcțiile

au trecut în cea a persoanei fizice M.D. în martie 2002, în același fiind înstrăinate

către SC B. SRL. De la această din urmă societate comercială au fost cumpărate în

luna decembrie 2004 de soții A., pentru ca în urma sistării comunității de bunuri,

construcțiile să revină autorului reclamantei, A.G.

În speță, reclamanta SC

A.I. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor prin convenție,

autorul inițial construind imobilele și folosind terenul aferent.

Rezultă, a constatat Tribunalul,

că o dată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, reclamanta

a dobândit, ca și autorii săi, și un drept de folosință asupra terenului pe care

se găsește clădirea, exercitarea dreptului de proprietate asupra construcției neputând

fi concepută fără un drept de folosință asupra terenului pe care se regăsește clădirea.

Transmițând autorilor reclamantei dreptul de proprietate asupra construcției, pârâtul

Municipiul Timișoara, prin Primar, continuatorul Statului Român, a înțeles să transmită,

implicit, și un drept de folosință asupra terenului pe care se situează clădirile.

Numai sprijinindu-se pe acest drept de folosință asupra terenului, reclamanta poate

exercita dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate în urmă cu peste

20 de ani cu acordul pârâtului Municipiul Timișoara, prin Primar. Conferirea dreptului

de folosință asupra terenului în mod implicit o dată cu transmiterea dreptului de

proprietate asupra terenului rezultă în mod neechivoc și din întreaga atitudine

a pârâtului de după transmiterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor,

Municipiul Timișoara, prin Primar, nesolicitând vreodată reclamantei sau autorilor

săi să înceteze tulburarea sa în folosința terenului.

Nu au fost reținute apărările

formulate de pârâți prin întâmpinare cu privire la afectarea sau încălcarea planului

urbanistic zonal aprobat prin H.C.L. nr. 27/2010, pentru că derularea programului

de reabilitare nu presupune interdicția de înstrăinare a dreptului de folosință,

după cum constituirea dreptului de superficie nu contrazice prevederile cu caracter

director cuprinse în documentațiile de amenajare a teritoriului aprobate.

De asemenea, s-a reținut

prezența sistemului de publicitate prin cărți funciare, dar s-a apreciat că acesta

nu interzice accesul reclamantei la instanță pentru a cere constituirea acestui

drept, astfel că s-a conchis că și această apărare este nefondată.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel pârâții, solicitând, în principal, schimbarea ei cu consecința

respingerii acțiunii, iar, în subsidiar, admiterea doar în parte a acțiunii, respectiv

pentru suprafața de 4.776 m.p., cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă

nr. 16 din 05 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a admis

apelul declarat de pârâții Consiliul Local al municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 1701 din 5 iunie 2012 pronunțată

de Tribunalul Timiș, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că

a constatat dreptul de superficie al reclamantei asupra imobilului înscris în C.F.

nr. X Timișoara (provenit din conversia de pe hârtie a C.F. nr. Y Timișoara)

nr. top. Z/2, în suprafață de 4.776 m.p. Au fost menținute în rest celelalte dispoziții

ale sentinței.

Curtea de Apel a reținut

că apelul este parțial fondat, având în vedere următoarele considerente:

Curtea a constatat că

trăsăturile care caracterizează dreptul de superficie se regăsesc în persoana societății

reclamante, astfel cum o demonstrează probele dosarului.

Astfel, ea este proprietara

tabulară a construcțiilor edificate pe terenul din C.F. nr. X (provenită din conversia

de pe hârtie a C.F. nr. Y) Timișoara, nr. top. Z, de 4.910 m.p., calitate pe care

instituțiile pârâte nu i-o contestă și pe care a dobândit-o cu titlu oneros, ca

urmare a unor transmisiuni succesive efectuate de diverșii lor proprietari începând

cu fosta întreprindere de stat care le-a și edificat.

Cu toate că instituțiile

pârâte au invocat inexistența unui temei legal al dreptului de superficie pretins

de reclamantă, curtea de apel a constatat că această susținere este nefondată.

S-a reținut astfel că

titlul de care se prevalează reclamanta este acordul inițial, dinainte de decembrie

1989, pe care antecesorii în drepturi ai instituțiilor pârâte, ca reprezentanți

în plan local ai statului, l-au dat fostei întreprinderi de stat (Trustul

A.G.C.M. Timișoara) pentru edificarea construcțiilor ce aveau să servească activității

sale specifice.

Fiind vorba despre un

unic proprietar – Statul Român – pentru ambele categorii de imobile, indiferent

de faptul că ele erau în administrarea unor persoane juridice diferite, chiar în

lipsa unui înscris care să-l ateste în mod formal și expres, acordul pentru edificarea

construcțiilor se știe, de notorietate, că a existat și – de cele mai

multe ori – s-a dat cu titlu gratuit, câtă vreme ele nu au făcut decât să sporească

patrimoniul de stat.

Odată cu procesul de privatizare

al fostelor întreprinderi de stat, prin efectul Legii nr. 15/1990, ele au devenit

proprietari privați ai construcțiilor aflate în patrimoniul lor social și pe care,

în conformitate cu legile speciale în materie, le-au putut transmite, cu titlu oneros

altor titulari, bunurile ieșind astfel din proprietatea statului, care a rămas în

continuare, ca și în cazul de față, proprietar al terenurilor pe care se află construcțiile.

La momentul privatizării

fostelor întreprinderi de stat prin aproprierea

construcțiilor,

acestora li s-a oferit posibilitatea legală de a o dobândi, cu titlu gratuit și

proprietatea terenului construit, în baza H.G. nr. 834/1991, însă omisiunea lor

de a urma procedura acestui act normativ a condus la nașterea - și apoi perpetuarea

- unei situații ca cea menționată anterior.

Cu referire la cauza dedusă

judecății, a rezultat că în perioada premergătoare pronunțării sentinței de

către Tribunalul Timiș, Primăria Municipiului Timișoara, ca proprietar exclusiv

al terenului, dar în considerarea poziției societății reclamante de proprietară

a construcțiilor, a determinat adoptarea unei hotărâri a Consiliului Local pentru

avizarea planului de dezmembrare a parcelei inițiale nr. top. Z de 4.910 m.p. în

două subparcele, din care una, nr. top. Z/1 de 134 m.p., s-a decis să rămână la

dispoziția sa exclusivă, urmând a fi destinată amenajării unor lucrări de interes

general, conform planului de urbanism.

Acest lucru care, datorită

procedurilor administrative de validare, a făcut ca noua situație a terenului să

nu poată fi adusă la cunoștința instanței până la pronunțarea sentinței - dar care

a fost dovedit în apel pe baza înscrisurilor noi depuse la dosar - a determinat

admiterea apelului instituțiilor pârâte și schimbarea, pe cale de consecință, a

sentinței, în sensul că dreptul de superficie al societății reclamante se va referi

doar la suprafața subparcelei nr. top. Z/2, de 4.776 m.p.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara, prin Primar, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile

art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. Recurenții solicită modificarea în parte a

deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a apelului și respingerii cererii

de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Recurenții arată în motivarea

recursului că, în mod nelegal, instanța de apel a constatat un drept de superficie

pentru nr. top Z/2, în suprafață de 4.776 m.p. În opinia recurenților, dreptul de

superficie se poate constata de către instanța de judecată doar dacă există un acord

din partea proprietarului terenului, or un asemenea acord nu există, așa cum în

mod greșit a reținut prima instanță. Dreptul de superficie fiind un drept real,

dezmembrământ al dreptului de proprietate, era necesar un acord expres al proprietarului

terenului pentru constituirea acestuia, iar faptul că pârâții nu au solicitat încetarea

tulburării în folosința terenului nu înseamnă că au recunoscut implicit dreptul

de superficie asupra terenului. Arată că instanța a reținut, în mod greșit, faptul

că ar fi existat un acord dat Trustului A.G.C.M. Timișoara pentru edificarea construcțiilor

aflate pe terenul său, reținere care în final a dus la o soluție nelegală a instanței

de apel.

Totodată, recurenții arată

că atâta timp cât reclamanta sau antecesorii acesteia nu au efectuat demersurile

necesare conform H.G. nr. 834/1991, nu mai pot folosi artificii legislative, ocolind

sistemul de publicitate prin transcripțiuni și inscripțiuni, precum și o prezumție

de acord tacit din partea instituției pârâte pentru a obține un drept de superficie

gratuit pentru o suprafață de teren aflată în proprietatea Municipiului Timișoara.

În fine, recurenții mai

arată faptul că, în cadrul apelului, au solicitat cheltuieli de judecată reprezentând

taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, însă instanța a omis să le acorde,

menționând că ia act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, motiv

pentru care se impune admiterea recursului în baza art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.

Analizând recursul prin

prisma motivelor de nelegalitate și a criticilor invocate de pârâți, se constată

că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Critica vizând faptul

că instanța de apel nu a acordat cheltuielile de judecată reprezentând taxa judiciară

de timbru și timbrul judiciar și care, în opinia recurenților, se circumscrie motivului

de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Astfel, prin decizia

nr. 42 din 26 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a admis

cererea formulată de apelanții-pârâți Consiliul Local al Municipiului Timișoara

și Municipiul Timișoara, prin Primar, și s-a dispus îndreptarea erorii materiale

din cuprinsul deciziei nr. 16 din 05 februarie 2013 a aceleiași instanțe. În consecință,

s-a dispus completarea hotărârii, în sensul că a fost obligată reclamanta să plătească

apelanților-pârâți suma de 300 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată,

având în vedere că apelul instituțiilor pârâte a fost admis doar pentru o parte

din solicitările formulate și că, din eroare, instanța de apel a omis să le acorde.

Recurenții invocă și motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la situația

când decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fără însă a dezvolta critici

care să argumenteze incidența acestui motivul de nelegalitate.

Din perspectiva acestui

motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv

al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în

limitele motivelor de apel formulate de apelanții pârâți, ținând cont de dispozițiile

art. 295 alin. (1)

C.

proc. civ.

,

răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția de admitere a apelului.

În ceea ce privește criticile

care vizează nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel, critici ce se

circumscriu, în opinia recurenților, motivului de

nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate.

Prin cererea de chemare

în judecată, reclamanta SC A.I. SRL a solicitat să i se constituie un drept de superficie

asupra proprietăților sale constând în clădire P+1, teren de tenis, teren de handbal

cu tribune, bazine de înot cu cabinele aferente, stație de radioficare, terasă acoperită,

grup sanitar, platformă betonată pentru plajă, împrejmuire, alei betonate și drumul

de acces în str. T.V., precum și asupra terenului în suprafață de 4.910 m.p., teren

intabulat în C.F. nr. X Timișoara, provenit din conversia de pe hârtie a C.F. nr.

Y Timișoara, nr. top. Z, cu înscrierea dreptului de superficie al reclamantei în

cartea funciară, pe durata de existență a construcției.

Dreptul de superficie

este un dezmembrământ al dreptului de proprietate ce poate fi definit ca acel drept

ce constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, numită superficiar,

asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări care se află pe o suprafață

de teren ce aparține unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul va avea

un drept de folosință.

Dreptul de superficie

constituie o derogare de la regula înscrisă în art. 492 C. civ., potrivit cu care,

orice construcție, plantație sau lucru în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate

a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa, și că sunt ale

lui, până se face dovada contrară.

Or, în speță, pornind

de la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, ce nu poate fi reevaluată

în faza procesuală a recursului, se reține că societatea reclamantă este proprietara

tabulară a construcțiilor edificate pe terenul din C.F. nr. X (provenită din conversia

de pe hârtie a C.F. nr. Y) Timișoara, nr. top. Z, de 4.910 m.p., calitate pe care

instituțiile pârâte nu o contestă și pe care a dobândit-o, cu titlu oneros, ca urmare

a unor transmisiuni succesive efectuate de diverșii lor proprietari, începând cu

fosta întreprindere de stat care le-a și edificat.

Construcțiile au fost

edificate înainte de anul 1989, de către Trustul A.G.C.M. Timișoara, care folosea

și terenul aferent acestora, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 unitatea

a fost divizată în mai multe societăți comerciale, construcțiile trecând în patrimoniul

SC T. SA Timișoara prin cumpărare de la SC C. SA Timișoara, ambele societăți rezultate

din divizare.

Construcțiile au fost

intabulate pentru prima dată în anul 1999 de SC T. SA, după cumpărare de la SC

C. SA, ca efect al sentinței civile nr. 8329 pronunțată de Judecătoria Timișoara

în Dosarul nr. 2214/1999, rămasă definitivă și irevocabilă.

Așa cum legal și corect

au reținut instanțele de fond, odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra

construcțiilor, reclamanta a dobândit, ca și autorii săi, și un drept de folosință

asupra terenului pe care se găsesc acestea, exercitarea dreptului de proprietate

asupra construcției neputând fi concepută fără un drept de folosință asupra terenului

pe care se regăsește clădirea. Numai având acest drept de folosință asupra terenului,

reclamanta poate exercita și dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate

cu mulți ani în urmă cu acordul pârâtului Municipiul Timișoara, prin Primar. De

altfel, cum corect s-a reținut la fond, atribuirea dreptului de folosință asupra

terenului, în mod implicit, o dată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra

terenului, rezultă în mod neechivoc din atitudinea pârâtului după transmiterea dreptului

de proprietate asupra construcțiilor, care nu a solicitat vreodată reclamantei sau

autorilor săi să înceteze tulburarea sa în folosința terenului.

În consecință, hotărârea

pronunțată de instanța de apel este legală, confirmând parțial soluția primei instanțe

de recunoaștere a dreptului de superficie al reclamantei, cu excluderea din terenul

de 4.910 m.p. a suprafeței de 134 m.p., ca urmare a faptului că Primăria Municipiului

Timișoara, ca proprietar exclusiv al terenului, dar în considerarea poziției societății

reclamante de proprietară a construcțiilor, a adoptat hotărârea nr. 233 din 29

mai 2012 a Consiliului Local (Dosar apel nr. 32600/325/2010**) privind dezmembrarea

parcelei înscrisă în C.F. nr. X Timișoara cu nr. top. Z, în suprafață de 4.910 m.p.

în două subparcele, din care una, nr. top. Z/1 în suprafață de 134 m.p., s-a decis

să rămână la dispoziția sa exclusivă, urmând a fi destinată amenajării unor lucrări

de interes general, conform planului de urbanism.

Având în vedere considerentele

expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara

și Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva deciziei nr. 16 din 05 februarie

2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara, prin Primar, împotriva deciziei nr. 16 din 05 februarie 2013 a Curții

de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 05 noiembrie 2013.