ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3192/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 18 decembrie 2006, reclamantul B.C. le-a chemat în judecată pe pârâtele G.L.M. și M.V.L., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care pârâtele să fie obligate să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din imobilul situat în București, sector 5. Motivându-și acțiunea, reclamantul a susținut că imobilul a aparținut autoarei sale, B.B. și a fost preluat de către stat în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, iar ulterior a fost vândut pârâtei G.L.M., în temeiul Legii nr. 112/1995. În drept, reclamantul a invocat,dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

La termenul de judecată din 20 aprilie 2007, pârâta M.V.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate prescris absolută a certificatului de moștenitor eliberat la data de 10 octombrie 2005 de un notar public din Israel, de pe urma defunctului B.H. La data de 24 mai 20067, reclamantul și-a precizat acțiunea, învederând că înțelege să se judece, în calitate de pârâtă, numai cu M.V.L. După un prim ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4240 din 8 iulie 2010, a admis recursul, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, reținând că reclamantul a mvestit instanța, după apariția Legii nr. 10/2001, cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar cauza dedusă judecății trebuia să fie analizată mai întâi prin prisma dispozițiilor privitoare la proprietate și moștenire cuprinse în C. civ.

român și Legea nr. 105/1992. S-a reținut că, în loc să procedeze în modul arătat, instanța de fond a respins toate excepțiile, precum și acțiunea, motivându-și soluția prin referiri la instituția reprezentării (neinvocată de reclamant) și Ia calitatea de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, dar nu și la Legea nr. 105/1992, iar asupra cererii reconvenționaie nu s-a pronunțat. Instanța de recurs a apreciat că nu erau operante în cauză prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantul nu pretindea ca vine la succesiunea defunctei B.B. prin reprezentare, iar acceptarea succesiunii acesteia din urmă de către B.H., soț supraviețuitor, era dovedită prin certificatul de moștenitor din 1965 emis de Notariatul de Stat al Raionului 23 August.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cuprinde considerente străine de natura pricinii șî a fost dată cu aplicarea unor texte care nu sunt incidente în speță, instanța de recurs a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță de apel. Prin Decizia nr. 99/A din 05 martie 2012 Curtea de Apei București a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza pentru rejudecare aceluiași tribunal. Fața de dispozițiile reținute în considerentele deciziei de casare, în sensul necesității analizării temeiniciei acțiunii formulate de reclamant în raport de dispozițiile de drept comun care reglementează revendicarea imobiliara și în condițiile în care, prima instanță nu a făcut o astfel de analiză pe fond a acțiunii, Curtea a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 297 C. proc.

civ., reglementarea în vigoare la data înregistrării cererii de apel. Prin sentința civilă nr. 2133 din 06 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, s-a admis excepția lipsei de interes în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabili tații titlului statului cu privire la imobilul situat în București, sector 5, s-a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul municipiul București, prin primar general ca fiind lipsit de interes, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.C. împotriva pârâtei M.V.L.

și s-a luat act că pârâta și~a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, Prin Decizia nr. 276/A din 19 iunie 2014, Curtea de Apel București. secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.C. împotriva sentinței nr. 2133/2013 pronunțată de Tribunalul București. Instanța de apel a reținut că prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active (care în prezenta cauză a fost invocată de pârâtă în raport cu dispozițiile Legii nr. 105/1992, punându-se în discuție valoarea probatorie a certificatului de moștenitor din data de 10 octombrie 2005 eliberat de un notar public din Israel, înscris invocat de reclamant în dovedirea calității sale), având în vedere că prin decizia Curții de Apel pronunțată în al doilea ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru cercetarea temeiniciei pretenției deduse judecății raportat la prevederile art. 480 și următoarele C. civ.

și cele ale Legii nr. 105/1992, în considerarea celor stabilite prin decizia de casare. Procedând în acest mod, prima instanță a dat în mod corect eficiență deciziilor instanțelor de control judiciar, fiind respectate prevederile art. 315 C. proc. civ. și efectul puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești respective, în condițiile în care aspectul nou invocat în combaterea lipsei calității procesuale active a fost considerat unul ce ține de fondul litigiului. Curtea de Apel a constatat că oricum, în materia revendicării, calitatea procesuală reprezintă im aspect care vizează temeinicia pretențiilor deduse judecății. în acest context, se poate considera că îegitimarea procesuală activă a reclamantului rezultă din aceea că se pretinde moștenitorul fostului proprietar al imobilului revendicat, existența sau inexistența dreptului afirmat constituind o chestiune de fond.

Pe fondul cauzei, date fiind considerentele deciziei de casare ce se impun cu forță obligatorie, potrivit art. 315 C. proc. civ., prima instanță a examinat în mod corect dreptul de proprietate pretins prin raportare la prevederile Legii nr. 105/1992, constatând că certificatul de moștenitor din data de 10 octombrie 2005 exhibat de reclamant nu poate fi luat în considerare în cauza de față. Apelantul reclamant a arătat că problema ineficientei juridice a certificatului de moștenitor menționat a fost tranșată prin hotărâre judecătorească irevocabila prin care s-a respins solicitarea de constatare a nulității absolute a certificatului respectiv.

Sub acest aspect, Curtea de Apel a constatat că, prin sentința civilă nr. 161/A din 21 februarie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 245/R din 5 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelantul pârât B.C. împotriva sentinței civile nr. 8425 din 28 octombrie 2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, în contradictoriu cu intimatele pârâte I.V.M., I.A.M.V., N.A. și S. (fostă N.) A.T., a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensui că au fost respinse, ca inadmisibile, cererea principală și cererile conexe prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor eliberat la 10 octombrie 2005 de notarul public Z.O.

din Rishon LeZion Israel de pe urma defunctului B.H., pe motiv că de pe urma aceluiași defunct a mai fost emis un certificat de moștenitor din 1973 prin care s-a constatat faptul că unica moștenitoare a acestuia este B.E. în calitate de legatară universală, fiind încălcate dispozițiile art. 86 din Legea nr. 36/î995 și pe motiv că actul contestat încalcă dispozițiile imperative C. civ.

referitoare la condițiile esențiale pentru validitatea unui act juridic, Instanța de apel a constatat că din motivarea Deciziei civile nr. 245/R din 5 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, rezultă că instanța de recurs a considerat corectă soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii, având în vedere că potrivit art. 107 din Legea nr. 105/1992, competența stabilirii caracterului ilicit al actului juridic aparține statului în care are loc faptul/actul ilicit, în speță, autorităților din statul Israel, În același timp, instanța de recurs a reținut că, pentru ca certificatul să moștenitor să producă efecte pe teritoriul României, este necesar a fi recunoscut de instanțele române, potrivit art. 165-167 din Legea nr. 105/1992.

Aceste considerente, care se impun cu putere de lucru judecat în cauza de față, au fost avute în vedere și de către prima instanță în aprecierea ineficientei certificatului de moștenitor, care nu a fost recunoscut pe teritoriul României în acord cu prevederile Legii nr. 105/1992, a căror analiză s-a dispus a fi tăcută în cauza prin decizia de casare. Prin urmare, raportat la statuările obligatorii din decizia de casare, în mod corect a reținut tribunalul că reclamantul nu se prevalează de un titlu de moștenitor căruia i se poate acorda eficiență juridică în cauza de față. Prima instanță a reținut în același timp în mod corect că apelantul - reclamant nu deține un „bun" pentru a beneficia de protecția oferită de art. 1 parag.

1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, Curtea de Apel a avut în vedere că în jurisprudența C.E.D.O., semnificația noțiunii de "bun" se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde ca are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională rămasă tară obiect în urma nerealizarii condiției (vezi cauzele Caracas c. României, Kopeky c Slovaciei, Mătieș c. României).

În cauză, apelantul reclamant nu deține un bun actual, deoarece nicio jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestuia dreptul la restituirea în natură a imobilului litigios. Prin Dispoziția Primăriei municipiului București nr. 6207 din 20 iulie 2006 s-a restituit în natură în proprietatea apelantului reclamant imobilul situat în București, sector 5, compus din teren și construcții, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, printre care se numără și apartamentul, în litigiu, dobândit de pârâți prin contractul din 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Prin Dispoziția nr. 6208 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, inclusiv pentru apartamentul în litigiu.

Dispoziția sus-menționată nu reprezintă un bun care să confere apelantului reclamant dreptul de restituire în natură a imobilului concluzie care rezultă cu precădere din hotărârea pronunțată în cauza pilot Atanasiu și alții contra României, hotărâre care a tranșat problema semnificației noțiunii de bun în această materie. În cuprinsul acestei hotărâri, C.E.D.O. a reținut că „existenta unui bun actual în patrimoniul unei persoane, ființează manifest, tară nicio îndoiala, dacă, printr-o hotărâre definitivă si executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului". Curtea a constatat că de îa intrarea in vigoare a Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005.

dreptul intern prevede un mecanism special pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. În consecință, C.E.D.O. a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi". În speță, Curtea a reținut că „nicio jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios.

Hotărârile judecătorești invocate de reclamante, deși constatau că naționalizarea imobilului fusese ilegală, nu constituiau titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament". În consecință, Curtea a apreciat că „apartamentul litigios nu reprezenta un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta să se poată preyala". În același timp, Curtea a observat că, „deși constatarea naționalizării nu implică în mod automat dreptul la restituirea bunului, aceasta generează un drept la despăgubire, dat fiind că, prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, s-a constatat că erau întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală a bunului si proba calității de moștenitor a proprietarului inițial". Aplicând în cauza de față principiile ilustrate de C.E.D.O.

în hotărârea pilot, instanța de ape! a reținut că apelantul reclamant nu deține un „bun" în ceea ce privește dreptul de restituire în natură a imobilului înstrăinat, care să beneficieze de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, având dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile și procedura prevăzute de legea specială, în condițiile în care Dispoziția nr. 6208 din 20 iulie 2006 emisa de Primăria municipiului București se bucură de prezumția de legalitate, nefiind anulată. În același timp, intimații pârâți, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un „bun actual", reprezentat de însuși imobilul in litigiu asupra căruia dețin și posesia concretizată material.

În mod corect a reținut prima instanță că titlul intimaților pârâți s-a consolidat prin efectul art,45 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme nu a fost formulată o acțiune în anulare de către persoanele ce se consideră îndreptățite în termenul prevăzut de lege. În asemenea situație, față de prevederile legii speciale, în cadrul acțiunii în revendicare intentate de fostul proprietar (în ipoteza în care se probează această calitate), este preferabil contractul de vânzare-cumpărare în condițiile menționate mai sus, având în vedere că legiuitorul a instituit altă soluție de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietății imobiliare înseși și a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare Ia valoarea imobilului, discuția asupra preferabilității titlurilor fiind deplasată la aceste criterii.

Constatarea nevalabilitățli titlului statului explicit prin alte hotărâri judecătorești și implicit prin dispozițiile administrative emise în favoarea apelantului reclamant, precum și respingerea în acest context a excepției lipsei de interes a acestui capăt de cerere în prezenta cauză nu justifică admiterea acțiunii în revendicare, astfel cum susține apelantul reclamant, tocmai în virtutea considerentelor reținute mai sus cu privire la noțiunea de bun în această materie. În consecință, în mod corect a fost respinsă acțiunea în revendicare, fără a se putea susține că legea specială intră în conflict cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Curtea de Apel a constatat ca fiind nefondate și criticile referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție și la aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie, conform art. 3307 alin. (4) C. proc.

civ., care a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în sensul următor: a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogani, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială; b) În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În cuprinsul deciziei se arată ca, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., iar obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, fața de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă, instanța având în această situație jurisdicție deplină conform art. 26 din lege, fiind garantată astfel respectarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu atât mai mult, se araîă în decizia menționată, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României). În această situație se află și apelantul reclamant, care a urmat calea Legii nr. 10/2001, obținând dispoziție de restituire în natură pentru apartamentele nevândute și de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute, printre care se numără și cel în litigiu. Apelantul reclamant a avut pe deplin asigurat accesul la justiție, având posibilitatea de a contesta dispoziția prin care s-a respins cererea sa de restituire în natură a apartamentului litigios, astfel ca nu se poate susține încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că în mod greșit prima instanță a dat eficiență principiului securității raporturilor juridice, instanța de apel a constatat că această analiză era necesar a fi fost făcută numai dacă se constata existența unor neeoncordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce nu este cazul în speța., acțiunea în revendicare impunându-se a fi oricum respinsă pentru celelalte motive reținute de prima instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.C. invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului reclamantului. 1). Instanța de apel a menținut punctul de vedere al celei de fond, care a respins acțiunea, ca neîntemeiată, deși considerentele expuse în sprijinul acestei soluții conduc, mai degrabă, la concluzia că, în realitate, s-a constatat că reclamantul nu are calitate procesuală în speța.

Consecința juridică ar fi trebuit să fie respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar nu în constatarea că acțiunea este neintemeiată. De altfel, calitatea procesuală a reclamantului în cauză prin recunoașterea calității sale de moștenitor al lui H.B. a fost tranșată, definitiv și irevocabil într-o cauză înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5, ca instanță de fond. în acel dosar, reclamantele (între care și actuala intimata) au cerut să se constate nulitatea absolută a certificatului citat. Cererea lor a fost respinsă de Tribunalul București, hotărârea devenind irevocabilă prin respingerea apelului reclamantelor de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Drept rezultat, certificatul urmează să~și producă efectele pe care legea i le conferă, orice alte ipoteze și considerații pe acest aspect nemaiavând vreo relevanță. 2). Un alt motiv de pretinsă netemeinîcie a cererii de chemare în judecată este ca, în raport cu obiectul acesteia, reclamantul nu poate justifica aducerea în discuție a unui bun, astfel definit încât să justifice protejarea sa de dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. O asemenea susținere nu are niciun fel de legătură cu realitatea faptică și juridică. B.H. și B. au avut în proprietate imobilul situat în București, sectorul 5, care este alcătuit din mai multe apartamente. în baza Decretului nr. 92/1950, de la H.B.

au fost luate samavolnic din proprietate imobilele care de jure îi aparțineau. După decembrie 1989, reclamantul a întreprins demersuri administrative și judiciare în vederea recuperării imobilelor (apartamente) care, tară putință de tăgadă, aparținuseră autorului său. A aprecia, în acest context, ca reclamantul nu poate Invoca existenta unui bun care să se bucure de protecția Protocolului adițional al Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 1), se plasează atât în afara normelor legale incidente în materie, cât și a principiilor fundamentale ale dreptului. Nu se poate nega ab iniția dreptul unei persoane de a cere injustiție retrocedarea unui bun imobil care i-a aparținut (ei ori autorilor săi) și de care a fost deposedată în mod abuziv.

Concluzia la care a ajuns, în această privință, instanța de apel este, evident, greșită. 3). Tot greșită este și constatarea potrivit căreia introducerea de către reclamant a unei acțiuni în revendicare privind un imobil fost proprietatea autorului său este în măsură să pună în pericol securitatea circuitului juridic civil și a raporturilor juridice ca atare. Pentru a combate această nouă dovadă a erorii judiciare comise, pe lângă argumentele expuse supra, reclamantul nu a făcut altceva decât să își exercite liberul acces la justiție și că Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate avea ca efect privarea sa de acest drept. De altfel, dispozitivul, cât și considerentele acesteia nu au avut și nu au ca menire și consecințe împiedicarea celor care se consideră deposedați abuziv de bunurile aflate în proprietatea lor de a cere injustiție retrocedarea acestora.

4). Nu se poate accepta ca unui titlu vechi de câteva decenii și provenind de la adevăratul proprietar (B.B., soția unchiului reclamantului, B.H., a cumpărat în anul 1936 suprafața de teren pe care, apoi, a edificat clădirea în care se află și apartamentul în litigiu) sa i se opună un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu un detentor precar (Statui român), la peste jumătate de secol după aceea. Pretinsa „consolidare a titlului pârâtei" este lipsită de orice relevanță juridică și nu este justificată în niciun fel, iar afirmația potrivit căreia titlul intimatei este „mai caracterizat" nu are niciun înțeles juridic și se încadrează în aceeași încercare de a crea o situație confuză în cauză, de fapt și juridică, de care să profite partea adversă, încă deținătoare a unui bun ce, de drept, îi aparține reclamantului.

Aplicarea principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși este inevitabilă și are drept consecință, tot inevitabilă, constatarea prevalentei titlului reclamantului, cu mult anterior, mai bine caracterizat și provenind de la proprietarul de drept. În acest context, admiterea excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea nevalabili tații titlului statului asupra imobilului echivalează cu recunoașterea prevalentei titlului de proprietate al reclamantului asupra celui invocat de intimată, cu consecința admiterii acțiunii.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 3). În cazul acțiunii în revendicare, existența sau inexistența dreptului afirmat constituie o chestiune de fond, calitatea procesuală activă a reclamantului reprezentând un aspect care vizează temeinicia pretențiilor deduse judecății, fiind strâns legat de fondul litigiului, În speță, prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual s-a dispus ca, față de pretențiile și apărările formulate de reclamant, cauza să fie analizată prin prisma dispozițiilor privitoare la proprietate și moștenire cuprinse în C. civ. român și Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Ca urmare aspectele privind calitatea procesuală activă a reclamantului B.C. au fost analizate de către instanțele fondului cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. și, având în vedere invocarea de către pârâta M.V.L. a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului B.C.. prin raportare ia dispozițiile art. 66 lit. b), art. 151 pct. 6 și 7 și art,î65 din Legea nr. 105/1992 - cu referire la valoarea probatorie a certificatului de moștenitor din 10 octombrie 2005 eliberat de un notar public din Israel, înscris invocat de reclamant în dovedirea temeiniciei pretențiilor emise cu privire la imobilul în litigiu. Certificatul de moștenitor emis de un notar din alt stat poate să producă efecte pe teritoriul României dacă este recunoscut de instanțele române, potrivit art. 165-167 din Legea nr. 105/1992.

Cum certificatul de moștenitor din 10 octombrie 2005 este emis de un notar din statut Israel și nu a fost recunoscut pe teritoriul României în confbnnitate cu prevederile Legii nr. 105/1992, nu se poate da eficiență juridică acestui act, iar reclamantul nu se poate prevala de un titlu de moștenitor. Hotărârile judecătorești dintr-un litigiu anterior, invocate de către recurentul-reclarnant, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității saie procesuale active în considerarea certificatului de moștenitor emis de pe urma defunctului B.H. nu au fost pronunțate în contradictoriu cu pârâta din prezenta pricină, care nu și-a putut face propriile apărări și, ca atare, prezumția puterii de lucru judecat care operează în favoarea reclamantului are valoare relativă față de pârâta M.V.L.

și poate fi răsturnată prin apărările formulate de aceasta în baza dispozițiilor Legii nr. 105/1992, sub aspectul calității procesuale active a reclamantului. Totodată, decizia de casare a statuat ca analizarea pretențiilor reclamantului să se facă conform dispozițiilor referitoare la moștenire din Legea nr. 105/1992, iar aceste îndrumări au forța obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ., așa încât constatarea calității procesuale active a reclamantului în baza certificatului de moștenitor exhibat a fost corect analizată prin prisma deciziei pronunțate de înalta Curte în primul ciclu procesual și a apărărilor formulate de pârâtă.

De altfel, în motivarea Deciziei nr. 245/R din 5 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut că soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii privind anularea certificatului de moștenitor a fost menținută, având în vedere că potrivit art. 107 din Legea nr. 105/1992, competența stabilirii caracterului ilicit al actului juridic aparține statului în care are loc faptul/actul ilicit, în speță, autorităților din statul Israel. 2). Invocarea de către recurent în cadrul acțiunii în revendicare a titlului originar de proprietate, în baza căruia autorii săi au deținut imobilul înainte de preluarea abuzivă a bunului în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, nu conferă reclamantului „un bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței actuale a C.E.D.O.

Înalta Curte constată că din perspectiva Convenției, reclamantul nu are vocația obținerii măsurii reparatorii în natură cu privire la acest apartament, date fiind cele statuate în jansprudența recentă a C.E.D.O., cu referire Ia cauza „Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010. În jurisprudența actuală a avut loc o schimbare în raționamentul C.E.D.O.

față de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, în cauza pilot s-a reținut că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegaiitații titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept Ia despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. Referitor îa stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de proprietate, C.E.D.O. a statuat că fostul proprietar nu rnai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, daca restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

Cum în cauză, reclamantul nu deține o hotărâre prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obligate anterior formulării acțiunii de față să-i restituie în natură apartamentul revendicat, în consecință, în aplicarea acestor statuări obligatorii, în mod corect instanțele fondului au apreciat că reclamantul nu deține un „bum actual" în accepțiunea C.E.D.O., astfel cum se desprinde din jurisprudența formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care sa se concretizeze într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat și care să susțină pretențiile sale în acțiunea în revendicare, prin care se tinde ia redobândirea posesiei, ca stare de fapt. Așadar, în speță, pentru apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul este beneficiarul unui drept de creanța, valorifteabil în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost urmată de către acesta.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii pilot, prin instituirea în sarcina Statului român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni (ce a fost prelungit), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ. Stabilirea obligației statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire în vigoare și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag.

232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș, Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speța, chiar dacă principiul electa una via nu s-ar fi opus și, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fi fost urmată de către reclamant, acesta nu avea un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii în echivalent este de reținut că potrivit celor statuate prin hotărârea pilot „Atanasiu și alții contra României", la data de 17 aprilie 2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of. Partea 1 nr. 278 din 17 mai 2013. Dispozițiile acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situația imposibilității restituirii în natură a imobilelor. În acest context, recurentul-reciamant nu ar putea susține lipsa unei noi legislații, ulterioară pronunțării de către C.E.D.O.

a hotărârii pilot, prin care sa se stabilească „masuri capabile să ofere mi remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparații", așa cum s-a reținut în hotărârea instanței europene (parag. 241). 3). Reclamantul a formulat prezenta acțiune în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, legiuitorul permițând revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate fața de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării, Legea nr. 10/2001 asigura accesul la un proces echitabil, întrucât perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecații însuși dreptul sau de proprietate asupra imobilului în litigiu. Pe cale de consecința, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale.

Cum accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, aceasta înseamnă ca nu se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

în lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Față de cele ce preced, recurentul nu poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, ce i-a fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere că putea formula acțiune în justiție, în temeiul art. 26 din Legea specială, dacă era nemulțumit de modalitatea soluționării notificării privind restituirea bunului în litigiu. În ceea ce privește decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie în conformitate cu dispozițiile art. 330 1 C. proc.

civ., aceasta lămurește controversata problemă ivită în practica instanțelor judecătorești și anume, dacă fostul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în materie, respectiv C. civ. Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 a fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibm derogam s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

Numai persoanele aflate în situațiile de excepție enunțate în Decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive independente de voința lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele și condițiile prevăzute de acest act normativ, au deschisă calea acțiunii în revendicare, afară de cazul când bunul a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Reclamantul nu se găsește într-una din situațiile de excepție și, drept urmare, în cadrul soluționării prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură cu privire la apartamentul revendicat nu poate fi dispusă, date fiind dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, cât privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este necesar a se analiza, In funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Astfel, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un,, bun " în sensul Convenției. În acest sens este relevantă decizia pronunțată de C.E.D.O.

a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri (parag. 58 citat și în cauza Raicu contra României).

Față de cele reținute anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum în cauza de fața, după cum se va arăta în analizarea următorului motiv de recurs, titlul de proprietate al chiriașului cumpărător s-a consolidat, el fund cel care beneficiază de „un bun", motiv pentru care titlul chiriașului cumpărător este preferat față de titlul fostului proprietar. În acest context, pârâtul cumpărător beneficiază de un „bun" din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., având titlu de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecția instituită de art. l din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

4). În cadrul acțiunii în revendicare, s-a procedat ia compararea titlurilor deținute de părți cu aplicarea corectă a legii, respectiv a prevederilor Legii nr. 10/2001, a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, a Convenției europene și a Primului protocol adițional, precum și a jurisprudențeî actuale a C.E.D.O. În speță, reclamantul nu a obținut, în termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. l0/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașul pârât în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul revendicat. Aceasta înseamnă că titlul de proprietate al pârâtei M.V.L. s-a consolidat prin nedesființarea actului juridic enunțat în termenul de prescripție prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Sub acest aspect, consecința pentru reclamant constă în aplicarea prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare", dispoziții ce nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute. Câtă vreme acest contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția ca a fost încheiat legal, iar pârâta nu poate ti obligată să lase reclamantului imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. civ. Din această perspectivă, chiar dacă reclamantul invoca, în susținerea acțiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu îl îndreptățește să spere că se va da preferabilitate titlului său de proprietate în fața titlului pârâtei, având în vedere faptul că nu a obținut desființarea titlului acesteia, în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 30/2001.

Potrivit celor expuse în precedent, menținerea titlului de proprietate al pârâtei reprezintă un criteriu legal de preferabilitate a titlului acesteia, ce nu poate fi pus în discuție decât în condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, reclamantul nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu poate pretinde că are „o speranță legitima" să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. Singura speranță legitimă este aceea a obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu a fost corect soluționată de către instanțele fondului, având în vedere că: dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 califică preluările de imobile efectuate în baza Decretului nr. 92/1950 ca fiind abuzive; simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu are nicio relevanță și nicio finalitate practică, dat fiind cele statuate prin hotărârea pilot pronunțată de C.E.D.O. în cauza „Atanasiu și alții contra României", analizate în precedent; soluționarea acțiunii în revendicare presupune compararea titlurilor de proprietate deținute de reclamant și de pârâtă., statuându~se asupra valabilității acestora doar în contextul analizei din precedent.

De altfel, operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate este o creație a doctrinei și jurisprudenței, iar nu consecința interpretării și aplicării în mod direct a unei dispoziții de drept comun. Având în vedere toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamant urmând a fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva Deciziei nr. 276/A din data de 19 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civila. Irevocabilă, Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014.