ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3192/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3192/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 18 decembrie 2006, reclamantul B.C. le-a

chemat în judecată pe pârâtele G.L.M. și M.V.L., solicitând instanței

pronunțarea unei sentințe prin care pârâtele să fie obligate să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul din imobilul situat în

București, sector 5.

Motivându-și acțiunea, reclamantul a

susținut că imobilul a aparținut autoarei sale, B.B. și a fost preluat de către

stat în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, iar ulterior a fost vândut pârâtei

G.L.M., în temeiul Legii nr. 112/1995.

În drept, reclamantul a

invocat,dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

La termenul de judecată din 20 aprilie

2007, pârâta M.V.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să

se constate prescris absolută a certificatului de moștenitor eliberat la data

de 10 octombrie 2005 de un notar public din Israel, de pe urma defunctului B.H.

La data de 24 mai 20067, reclamantul

și-a precizat acțiunea, învederând că înțelege să se judece, în calitate de

pârâtă, numai cu M.V.L.

După un prim ciclu procesual, Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4240 din 8 iulie 2010, a admis

recursul, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare

la Curtea de Apel București, reținând că reclamantul a mvestit instanța, după

apariția Legii nr. 10/2001, cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, iar cauza dedusă judecății trebuia să fie analizată mai întâi prin

prisma dispozițiilor privitoare la proprietate și moștenire cuprinse în C. civ.

român și Legea nr. 105/1992.

S-a reținut că, în loc să procedeze în

modul arătat, instanța de fond a respins toate excepțiile, precum și acțiunea,

motivându-și soluția prin referiri la instituția reprezentării (neinvocată de

reclamant) și Ia calitatea de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 din Legea

nr. 10/2001, dar nu și la Legea nr. 105/1992, iar asupra cererii

reconvenționaie nu s-a pronunțat.

Instanța de recurs a apreciat că nu

erau operante în cauză prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantul nu pretindea

ca vine la succesiunea defunctei B.B. prin reprezentare, iar acceptarea

succesiunii acesteia din urmă de către B.H., soț supraviețuitor, era dovedită

prin certificatul de moștenitor din 1965 emis de Notariatul de Stat al

Raionului 23 August.

În consecință, reținând că hotărârea

atacată cuprinde considerente străine de natura pricinii șî a fost dată cu

aplicarea unor texte care nu sunt incidente în speță, instanța de recurs a

casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță

de apel.

Prin Decizia nr. 99/A din 05 martie 2012

Curtea de Apei București a admis apelul, a desființat sentința apelată și a

trimis cauza pentru rejudecare aceluiași tribunal.

Fața de dispozițiile reținute în

considerentele deciziei de casare, în sensul necesității analizării temeiniciei

acțiunii formulate de reclamant în raport de dispozițiile de drept comun care

reglementează revendicarea imobiliara și în condițiile în care, prima instanță

nu a făcut o astfel de analiză pe fond a acțiunii, Curtea a apreciat că sunt

incidente în cauză dispozițiile art. 297 C. proc. civ., reglementarea în

vigoare la data înregistrării cererii de apel.

Prin sentința civilă nr. 2133 din 06

decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului, s-a admis excepția lipsei de interes în ceea ce privește capătul

de cerere având ca obiect constatarea nevalabili tații titlului statului cu

privire la imobilul situat în București, sector 5, s-a respins acest capăt de

cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul municipiul București, prin primar

general ca fiind lipsit de interes, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul B.C. împotriva pârâtei M.V.L. și

s-a luat act că pârâta și~a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de

judecată pe cale separată, Prin Decizia nr. 276/A din 19 iunie 2014, Curtea de

Apel București. secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamantul B.C. împotriva sentinței nr. 2133/2013 pronunțată de Tribunalul

București.

Instanța de apel a reținut că prima

instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active (care în

prezenta cauză a fost invocată de pârâtă în raport cu dispozițiile Legii nr.

105/1992, punându-se în discuție valoarea probatorie a certificatului de

moștenitor din data de 10 octombrie 2005 eliberat de un notar public din

Israel, înscris invocat de reclamant în dovedirea calității sale), având în

vedere că prin decizia Curții de Apel pronunțată în al doilea ciclu procesual,

cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru cercetarea temeiniciei pretenției

deduse judecății raportat la prevederile art. 480 și următoarele C. civ. și

cele ale Legii nr. 105/1992, în considerarea celor stabilite prin decizia de

casare.

Procedând în acest mod, prima instanță

a dat în mod corect eficiență deciziilor instanțelor de control judiciar, fiind

respectate prevederile art. 315 C. proc. civ. și efectul puterii de lucru

judecat de care se bucură hotărârile judecătorești respective, în condițiile în

care aspectul nou invocat în combaterea lipsei calității procesuale active a

fost considerat unul ce ține de fondul litigiului.

Curtea de Apel a constatat că oricum,

în materia revendicării, calitatea procesuală reprezintă im aspect care vizează

temeinicia pretențiilor deduse judecății. în acest context, se poate considera

că îegitimarea procesuală activă a reclamantului rezultă din aceea că se

pretinde moștenitorul fostului proprietar al imobilului revendicat, existența

sau inexistența dreptului afirmat constituind o chestiune de fond.

Pe fondul cauzei, date fiind

considerentele deciziei de casare ce se impun cu forță obligatorie, potrivit

art. 315 C. proc. civ., prima instanță a examinat în mod corect dreptul de

proprietate pretins prin raportare la prevederile Legii nr. 105/1992,

constatând că certificatul de moștenitor din data de 10 octombrie 2005 exhibat

de reclamant nu poate fi luat în considerare în cauza de față.

Apelantul reclamant a arătat că

problema ineficientei juridice a certificatului de moștenitor menționat a fost

tranșată prin hotărâre judecătorească irevocabila prin care s-a respins

solicitarea de constatare a nulității absolute a certificatului respectiv.

Sub acest aspect, Curtea de Apel a

constatat că, prin sentința civilă nr. 161/A din 21 februarie 2003 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 245/R din 5 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelantul pârât B.C. împotriva

sentinței civile nr. 8425 din 28 octombrie 2011 pronunțată de Judecătoria

sectorului 5 București, în contradictoriu cu intimatele pârâte I.V.M.,

I.A.M.V., N.A. și S. (fostă N.) A.T., a fost schimbată în tot sentința apelată,

în sensui că au fost respinse, ca inadmisibile, cererea principală și cererile

conexe prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a certificatului

de moștenitor eliberat la 10 octombrie 2005 de notarul public Z.O. din Rishon

LeZion Israel de pe urma defunctului B.H., pe motiv că de pe urma aceluiași

defunct a mai fost emis un certificat de moștenitor din 1973 prin care s-a

constatat faptul că unica moștenitoare a acestuia este B.E. în calitate de legatară

universală, fiind încălcate dispozițiile art. 86 din Legea nr. 36/î995 și pe

motiv că actul contestat încalcă dispozițiile imperative C. civ. referitoare la

condițiile esențiale pentru validitatea unui act juridic,

Instanța de apel a constatat că din

motivarea Deciziei civile nr. 245/R din 5 februarie 2014 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, rezultă că instanța de recurs a

considerat corectă soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii, având în

vedere că potrivit art. 107 din Legea nr. 105/1992, competența stabilirii

caracterului ilicit al actului juridic aparține statului în care are loc

faptul/actul ilicit, în speță, autorităților din statul Israel,

În același timp, instanța de recurs a

reținut că, pentru ca certificatul să moștenitor să producă efecte pe

teritoriul României, este necesar a fi recunoscut de instanțele române, potrivit

art. 165-167 din Legea nr. 105/1992.

Aceste considerente, care se impun cu

putere de lucru judecat în cauza de față, au fost avute în vedere și de către

prima instanță în aprecierea ineficientei certificatului de moștenitor, care nu

a fost recunoscut pe teritoriul României în acord cu prevederile Legii nr.

105/1992, a căror analiză s-a dispus a fi tăcută în cauza prin decizia de

casare.

Prin urmare, raportat la statuările

obligatorii din decizia de casare, în mod corect a reținut tribunalul că

reclamantul nu se prevalează de un titlu de moștenitor căruia i se poate acorda

eficiență juridică în cauza de față.

Prima instanță a reținut în același

timp în mod corect că apelantul - reclamant nu deține un „bun" pentru a

beneficia de protecția oferită de art. 1 parag. 1 din Protocolul 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, Curtea de Apel a avut

în vedere că în jurisprudența C.E.D.O., semnificația noțiunii de

"bun" se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate

pretinde ca are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al

unui drept de proprietate.

În schimb, nu trebuie considerate

bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de

proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională rămasă

tară obiect în urma nerealizarii condiției (vezi cauzele Caracas c. României,

Kopeky c Slovaciei, Mătieș c. României).

În cauză, apelantul reclamant nu

deține un bun actual, deoarece nicio jurisdicție sau autoritate administrativă

nu a recunoscut acestuia dreptul la restituirea în natură a imobilului

litigios.

Prin Dispoziția Primăriei municipiului

București nr. 6207 din 20 iulie 2006 s-a restituit în natură în proprietatea

apelantului reclamant imobilul situat în București, sector 5, compus din teren

și construcții, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995,

printre care se numără și apartamentul, în litigiu, dobândit de pârâți prin

contractul din 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Prin Dispoziția nr. 6208 din 20 iulie

2006 emisă de Primăria municipiului București s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, pentru apartamentele vândute în baza Legii nr.

112/1995, inclusiv pentru apartamentul în litigiu.

Dispoziția sus-menționată nu

reprezintă un bun care să confere apelantului reclamant dreptul de restituire

în natură a imobilului concluzie care rezultă cu precădere din hotărârea

pronunțată în cauza pilot Atanasiu și alții contra României, hotărâre care a

tranșat problema semnificației noțiunii de bun în această materie.

În cuprinsul acestei hotărâri, C.E.D.O.

a reținut că „existenta unui bun actual în patrimoniul unei persoane, ființează

manifest, tară nicio îndoiala, dacă, printr-o hotărâre definitivă si

executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și

dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea

bunului".

Curtea a constatat că de îa intrarea

in vigoare a Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005. dreptul intern prevede

un mecanism special pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la

acordarea unei despăgubiri.

În consecință, C.E.D.O. a apreciat că

„transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea

interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi".

În speță, Curtea a reținut că „nicio

jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor

în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile

judecătorești invocate de reclamante, deși constatau că naționalizarea

imobilului fusese ilegală, nu constituiau titlu executoriu pentru restituirea

acestui apartament".

În consecință, Curtea a apreciat că

„apartamentul litigios nu reprezenta un bun actual, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, de care reclamanta să se poată preyala".

În același timp, Curtea a observat că,

„deși constatarea naționalizării nu implică în mod automat dreptul la

restituirea bunului, aceasta generează un drept la despăgubire, dat fiind că,

prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, s-a constatat

că erau întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri

reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală a bunului si proba calității de

moștenitor a proprietarului inițial".

Aplicând în cauza de față principiile

ilustrate de C.E.D.O. în hotărârea pilot, instanța de ape! a reținut că

apelantul reclamant nu deține un „bun" în ceea ce privește dreptul de

restituire în natură a imobilului înstrăinat, care să beneficieze de protecția

oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, având dreptul doar la

măsuri reparatorii în echivalent în condițiile și procedura prevăzute de legea

specială, în condițiile în care Dispoziția nr. 6208 din 20 iulie 2006 emisa de

Primăria municipiului București se bucură de prezumția de legalitate, nefiind

anulată.

În același timp, intimații pârâți,

cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un „bun actual",

reprezentat de însuși imobilul in litigiu asupra căruia dețin și posesia

concretizată material.

În mod corect a reținut prima instanță

că titlul intimaților pârâți s-a consolidat prin efectul art,45 din Legea nr.

10/2001, câtă vreme nu a fost formulată o acțiune în anulare de către

persoanele ce se consideră îndreptățite în termenul prevăzut de lege.

În asemenea situație, față de

prevederile legii speciale, în cadrul acțiunii în revendicare intentate de fostul

proprietar (în ipoteza în care se probează această calitate), este preferabil

contractul de vânzare-cumpărare în condițiile menționate mai sus, având în

vedere că legiuitorul a instituit altă soluție de drept material în această

ipoteză, decât restituirea proprietății imobiliare înseși și a optat pentru

plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare Ia valoarea imobilului,

discuția asupra preferabilității titlurilor fiind deplasată la aceste criterii.

Constatarea nevalabilitățli titlului

statului explicit prin alte hotărâri judecătorești și implicit prin

dispozițiile administrative emise în favoarea apelantului reclamant, precum și

respingerea în acest context a excepției lipsei de interes a acestui capăt de

cerere în prezenta cauză nu justifică admiterea acțiunii în revendicare, astfel

cum susține apelantul reclamant, tocmai în virtutea considerentelor reținute

mai sus cu privire la noțiunea de bun în această materie.

În consecință, în mod corect a fost

respinsă acțiunea în revendicare, fără a se putea susține că legea specială

intră în conflict cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Curtea de Apel a constatat ca fiind

nefondate și criticile referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție

și la aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, obligatorie, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.,

care a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în

sensul următor:

a) concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogani, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială;

b) În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

În cuprinsul deciziei se arată ca, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 C. civ., iar obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor

persoane de dreptul la un tribunal, fața de posibilitatea contestării

dispoziției emise de autoritatea competentă, instanța având în această situație

jurisdicție deplină conform art. 26 din lege, fiind garantată astfel

respectarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu atât mai mult, se araîă în decizia

menționată, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai pot

exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via

și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(cauza Brumărescu contra României).

În această situație se află și

apelantul reclamant, care a urmat calea Legii nr. 10/2001, obținând dispoziție

de restituire în natură pentru apartamentele nevândute și de acordare de măsuri

reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute, printre care se numără

și cel în litigiu.

Apelantul reclamant a avut pe deplin

asigurat accesul la justiție, având posibilitatea de a contesta dispoziția prin

care s-a respins cererea sa de restituire în natură a apartamentului litigios,

astfel ca nu se poate susține încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În ceea ce privește critica

referitoare la faptul că în mod greșit prima instanță a dat eficiență

principiului securității raporturilor juridice, instanța de apel a constatat că

această analiză era necesar a fi fost făcută numai dacă se constata existența

unor neeoncordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, ceea ce nu este cazul în speța., acțiunea în revendicare impunându-se a

fi oricum respinsă pentru celelalte motive reținute de prima instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul B.C. invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului

reclamantului.

1). Instanța de apel a menținut

punctul de vedere al celei de fond, care a respins acțiunea, ca neîntemeiată,

deși considerentele expuse în sprijinul acestei soluții conduc, mai degrabă, la

concluzia că, în realitate, s-a constatat că reclamantul nu are calitate

procesuală în speța. Consecința juridică ar fi trebuit să fie respingerea

cererii de chemare în judecată, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de

calitate procesuală activă, iar nu în constatarea că acțiunea este neintemeiată.

De altfel, calitatea procesuală a

reclamantului în cauză prin recunoașterea calității sale de moștenitor al lui

H.B. a fost tranșată, definitiv și irevocabil într-o cauză înregistrată pe

rolul Judecătoriei sectorului 5, ca instanță de fond. în acel dosar,

reclamantele (între care și actuala intimata) au cerut să se constate nulitatea

absolută a certificatului citat. Cererea lor a fost respinsă de Tribunalul

București, hotărârea devenind irevocabilă prin respingerea apelului

reclamantelor de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Drept rezultat,

certificatul urmează să~și producă efectele pe care legea i le conferă, orice

alte ipoteze și considerații pe acest aspect nemaiavând vreo relevanță.

2). Un alt motiv de pretinsă

netemeinîcie a cererii de chemare în judecată este ca, în raport cu obiectul

acesteia, reclamantul nu poate justifica aducerea în discuție a unui bun,

astfel definit încât să justifice protejarea sa de dispozițiile art. 1 din

Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O asemenea susținere nu are niciun fel

de legătură cu realitatea faptică și juridică. B.H. și B. au avut în

proprietate imobilul situat în București, sectorul 5, care este alcătuit din

mai multe apartamente. în baza Decretului nr. 92/1950, de la H.B. au fost luate

samavolnic din proprietate imobilele care de jure îi aparțineau.

După decembrie 1989, reclamantul a

întreprins demersuri administrative și judiciare în vederea recuperării

imobilelor (apartamente) care, tară putință de tăgadă, aparținuseră autorului

său.

A aprecia, în acest context, ca

reclamantul nu poate Invoca existenta unui bun care să se bucure de protecția

Protocolului adițional al Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 1), se

plasează atât în afara normelor legale incidente în materie, cât și a

principiilor fundamentale ale dreptului. Nu se poate nega ab iniția dreptul

unei persoane de a cere injustiție retrocedarea unui bun imobil care i-a

aparținut (ei ori autorilor săi) și de care a fost deposedată în mod abuziv.

Concluzia la care a ajuns, în această

privință, instanța de apel este, evident, greșită.

3). Tot greșită este și constatarea

potrivit căreia introducerea de către reclamant a unei acțiuni în revendicare

privind un imobil fost proprietatea autorului său este în măsură să pună în

pericol securitatea circuitului juridic civil și a raporturilor juridice ca

atare.

Pentru a combate această nouă dovadă a

erorii judiciare comise, pe lângă argumentele expuse supra, reclamantul nu a

făcut altceva decât să își exercite liberul acces la justiție și că Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate avea ca efect privarea

sa de acest drept. De altfel, dispozitivul, cât și considerentele acesteia nu

au avut și nu au ca menire și consecințe împiedicarea celor care se consideră

deposedați abuziv de bunurile aflate în proprietatea lor de a cere injustiție

retrocedarea acestora.

4). Nu se poate accepta ca unui titlu

vechi de câteva decenii și provenind de la adevăratul proprietar (B.B., soția

unchiului reclamantului, B.H., a cumpărat în anul 1936 suprafața de teren pe

care, apoi, a edificat clădirea în care se află și apartamentul în litigiu) sa

i se opună un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu un detentor precar

(Statui român), la peste jumătate de secol după aceea.

Pretinsa „consolidare a titlului pârâtei"

este lipsită de orice relevanță juridică și nu este justificată în niciun fel,

iar afirmația potrivit căreia titlul intimatei este „mai caracterizat" nu

are niciun înțeles juridic și se încadrează în aceeași încercare de a crea o

situație confuză în cauză, de fapt și juridică, de care să profite partea

adversă, încă deținătoare a unui bun ce, de drept, îi aparține reclamantului.

Aplicarea principiului potrivit căruia

nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși este

inevitabilă și are drept consecință, tot inevitabilă, constatarea prevalentei

titlului reclamantului, cu mult anterior, mai bine caracterizat și provenind de

la proprietarul de drept.

În acest context, admiterea excepției

lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea nevalabili

tații titlului statului asupra imobilului echivalează cu recunoașterea

prevalentei titlului de proprietate al reclamantului asupra celui invocat de

intimată, cu consecința admiterii acțiunii.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins, pentru următoarele considerente:

3). În cazul acțiunii în revendicare,

existența sau inexistența dreptului afirmat constituie o chestiune de fond,

calitatea procesuală activă a reclamantului reprezentând un aspect care vizează

temeinicia pretențiilor deduse judecății, fiind strâns legat de fondul

litigiului,

În speță, prin decizia de casare

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual s-a

dispus ca, față de pretențiile și apărările formulate de reclamant, cauza să

fie analizată prin prisma dispozițiilor privitoare la proprietate și moștenire

cuprinse în C. civ. român și Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea

raporturilor de drept internațional privat.

Ca urmare aspectele privind calitatea

procesuală activă a reclamantului B.C. au fost analizate de către instanțele

fondului cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. și, având în vedere

invocarea de către pârâta M.V.L. a excepției lipsei calității procesuale active

a reclamantului B.C.. prin raportare ia dispozițiile art. 66 lit. b), art. 151

pct. 6 și 7 și art,î65 din Legea nr. 105/1992 - cu referire la valoarea

probatorie a certificatului de moștenitor din 10 octombrie 2005 eliberat de un

notar public din Israel, înscris invocat de reclamant în dovedirea temeiniciei

pretențiilor emise cu privire la imobilul în litigiu.

Certificatul de moștenitor emis de un

notar din alt stat poate să producă efecte pe teritoriul României dacă este

recunoscut de instanțele române, potrivit art. 165-167 din Legea nr. 105/1992.

Cum certificatul de moștenitor din 10

octombrie 2005 este emis de un notar din statut Israel și nu a fost recunoscut

pe teritoriul României în confbnnitate cu prevederile Legii nr. 105/1992, nu se

poate da eficiență juridică acestui act, iar reclamantul nu se poate prevala de

un titlu de moștenitor.

Hotărârile judecătorești dintr-un

litigiu anterior, invocate de către recurentul-reclarnant, prin care a fost

respinsă excepția lipsei calității saie procesuale active în considerarea

certificatului de moștenitor emis de pe urma defunctului B.H. nu au fost

pronunțate în contradictoriu cu pârâta din prezenta pricină, care nu și-a putut

face propriile apărări și, ca atare, prezumția puterii de lucru judecat care

operează în favoarea reclamantului are valoare relativă față de pârâta M.V.L.

și poate fi răsturnată prin apărările formulate de aceasta în baza

dispozițiilor Legii nr. 105/1992, sub aspectul calității procesuale active a

reclamantului.

Totodată, decizia de casare a statuat

ca analizarea pretențiilor reclamantului să se facă conform dispozițiilor

referitoare la moștenire din Legea nr. 105/1992, iar aceste îndrumări au forța

obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ., așa încât constatarea calității

procesuale active a reclamantului în baza certificatului de moștenitor exhibat

a fost corect analizată prin prisma deciziei pronunțate de înalta Curte în

primul ciclu procesual și a apărărilor formulate de pârâtă.

De altfel, în motivarea Deciziei nr. 245/R

din 5 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

reținut că soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii privind anularea

certificatului de moștenitor a fost menținută, având în vedere că potrivit art.

107 din Legea nr. 105/1992, competența stabilirii caracterului ilicit al

actului juridic aparține statului în care are loc faptul/actul ilicit, în

speță, autorităților din statul Israel.

2). Invocarea de către recurent în

cadrul acțiunii în revendicare a titlului originar de proprietate, în baza

căruia autorii săi au deținut imobilul înainte de preluarea abuzivă a bunului

în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, nu

conferă reclamantului „un bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței actuale a

C.E.D.O.

Înalta Curte constată că din

perspectiva Convenției, reclamantul nu are vocația obținerii măsurii

reparatorii în natură cu privire la acest apartament, date fiind cele statuate

în jansprudența recentă a C.E.D.O., cu referire Ia cauza „Atanasiu și alții

contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778

din 22 noiembrie 2010.

În jurisprudența actuală a avut loc o

schimbare în raționamentul C.E.D.O. față de cel construit pe tiparul cauzei

Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și

Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica

ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de

„bun".

Astfel, în cauza pilot s-a reținut că

un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de

către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de

proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. în caz

contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegaiitații titlului

statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o

recunoaștere a unui drept Ia despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii

administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor

reparații.

Referitor îa stabilirea împrejurării

potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de

proprietate, C.E.D.O. a statuat că fostul proprietar nu rnai are un drept

absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la

indemnizație, daca restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a

urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr.

10/2001.

Cum în cauză, reclamantul nu deține o

hotărâre prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obligate anterior

formulării acțiunii de față să-i restituie în natură apartamentul revendicat,

în consecință, în aplicarea acestor statuări obligatorii, în mod corect

instanțele fondului au apreciat că reclamantul nu deține un „bum actual"

în accepțiunea C.E.D.O., astfel cum se desprinde din jurisprudența formată în

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care sa se concretizeze într-un drept la

restituirea în natură a imobilului revendicat și care să susțină pretențiile

sale în acțiunea în revendicare, prin care se tinde ia redobândirea posesiei,

ca stare de fapt.

Așadar, în speță, pentru apartamentul

vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul este beneficiarul unui drept

de creanța, valorifteabil în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost urmată de

către acesta.

Schimbarea de abordare în analiza

cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii

hotărârii pilot, prin instituirea în sarcina Statului român a obligației de a

adopta, într-un termen de 18 luni (ce a fost prelungit), măsurile necesare care

să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și

art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei

Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației statului de

creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea

mecanismului de restituire în vigoare și instituirea de proceduri simplificate

și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri

în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș,

Așadar, proprietarul care nu deține un

„bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de

legea specială, astfel încât se constată, în speța, chiar dacă principiul

electa una via nu s-ar fi opus și, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fi fost

urmată de către reclamant, acesta nu avea un drept la restituire care să-i

îndreptățească la redobândirea posesiei, pe temeiul evaluărilor presupuse de

garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În ceea ce privește acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent este de reținut că potrivit celor statuate

prin hotărârea pilot „Atanasiu și alții contra României", la data de 17

aprilie 2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru

finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România,

lege ce a fost publicată în M. Of. Partea 1 nr. 278 din 17 mai 2013.

Dispozițiile acestei legi prevăd

acordarea de măsuri compensatorii în situația imposibilității restituirii în

natură a imobilelor.

În acest context, recurentul-reciamant

nu ar putea susține lipsa unei noi legislații, ulterioară pronunțării de către C.E.D.O.

a hotărârii pilot, prin care sa se stabilească „masuri capabile să ofere mi

remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparații", așa

cum s-a reținut în hotărârea instanței europene (parag. 241).

3). Reclamantul a formulat prezenta

acțiune în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege

specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data

intrării ei în vigoare, legiuitorul permițând revendicarea imobilelor preluate

abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act

normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate fața de prevederile

art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării,

Legea nr. 10/2001 asigura accesul la

un proces echitabil, întrucât perfecționează sistemul reparator și procedural,

controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei

grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție,

art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Se poate constata că prin Legea nr.

10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire,

dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei

proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a

supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul

procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecații însuși dreptul sau

de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecința, reglementarea

cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru

măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate

abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950, ca în speța de față și,

fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează

legii generale.

Cum accesul la justiție și dreptul la

un proces echitabil sunt asigurate sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare

prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile

prevăzute de legea specială, aceasta înseamnă ca nu se aduce atingere art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, cu condiția ca dreptul să fie

efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și

chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea

prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile.

Accesul la justiție presupune în mod

necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea

interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. în

lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în

substanța sa.

În măsura în care aceste exigențe sunt

respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Față de cele ce preced, recurentul nu

poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, ce i-a fost

asigurat pe deplin în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în

vedere că putea formula acțiune în justiție, în temeiul art. 26 din Legea specială,

dacă era nemulțumit de modalitatea soluționării notificării privind restituirea

bunului în litigiu.

În ceea ce privește decizia în

interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, obligatorie în conformitate cu dispozițiile art. 330

1

C.

proc. civ., aceasta lămurește controversata problemă ivită în practica

instanțelor judecătorești și anume, dacă fostul proprietar are un drept de

opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și prevederile dreptului comun în

materie, respectiv C. civ.

Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 a

fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul comun, statuându-se în

sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari

împotriva chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia

generalibm derogam s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul

constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce

atingere principiului securității raporturilor juridice.

Numai persoanele aflate în situațiile

de excepție enunțate în Decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive

independente de voința lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele și

condițiile prevăzute de acest act normativ, au deschisă calea acțiunii în

revendicare, afară de cazul când bunul a fost cumpărat cu bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Reclamantul nu se găsește într-una din

situațiile de excepție și, drept urmare, în cadrul soluționării prezentei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, aplicarea

prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că

restituirea în natură cu privire la apartamentul revendicat nu poate fi

dispusă, date fiind dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, cât privește raportul

dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este necesar a se

analiza, In funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în

revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Astfel, atunci când există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice dacă și

pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un,, bun " în

sensul Convenției.

În acest sens este relevantă decizia

pronunțată de C.E.D.O. a Drepturilor Omului în cauza Pincova și Pine contra

Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al

legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea

vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu

creează noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația trebuie să

facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei

cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu

fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care

cândva a confiscat aceste bunuri (parag. 58 citat și în cauza Raicu contra

României).

Față de cele reținute anterior, este

corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum în cauza de fața, după cum se va

arăta în analizarea următorului motiv de recurs, titlul de proprietate al

chiriașului cumpărător s-a consolidat, el fund cel care beneficiază de „un

bun", motiv pentru care titlul chiriașului cumpărător este preferat față

de titlul fostului proprietar.

În acest context, pârâtul cumpărător

beneficiază de un „bun" din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., având

titlu de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care

beneficiază de protecția instituită de art. l din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

4). În cadrul acțiunii în revendicare,

s-a procedat ia compararea titlurilor deținute de părți cu aplicarea corectă a

legii, respectiv a prevederilor Legii nr. 10/2001, a Deciziei nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, a

Convenției europene și a Primului protocol adițional, precum și a

jurisprudențeî actuale a C.E.D.O.

În speță, reclamantul nu a obținut, în

termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. l0/2001, anularea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașul pârât în

temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul revendicat.

Aceasta înseamnă că titlul de

proprietate al pârâtei M.V.L. s-a consolidat prin nedesființarea actului

juridic enunțat în termenul de prescripție prevăzut în art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, republicată.

Sub acest aspect, consecința pentru

reclamant constă în aplicarea prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora „imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 cu modificările ulterioare", dispoziții ce nu permit

restituirea în natură a imobilelor legal vândute.

Câtă vreme acest contract nu a fost

constatat nul, beneficiază de prezumția ca a fost încheiat legal, iar pârâta nu

poate ti obligată să lase reclamantului imobilul în deplină proprietate și

liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.

Din această perspectivă, chiar dacă

reclamantul invoca, în susținerea acțiunii în revendicare, titlul originar de

proprietate, aceasta nu îl îndreptățește să spere că se va da preferabilitate

titlului său de proprietate în fața titlului pârâtei, având în vedere faptul că

nu a obținut desființarea titlului acesteia, în condițiile prevăzute de dispozițiile

Legii nr. 30/2001.

Potrivit celor expuse în precedent,

menținerea titlului de proprietate al pârâtei reprezintă un criteriu legal de

preferabilitate a titlului acesteia, ce nu poate fi pus în discuție decât în

condițiile în care ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Or, reclamantul nu poate pretinde

încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și nu poate pretinde că are „o speranță legitima" să

își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în

revendicare și obținerea bunului în natură.

Singura speranță legitimă este aceea a

obținerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Excepția lipsei de interes în

formularea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului statului cu privire la imobilul în litigiu a fost corect soluționată

de către instanțele fondului, având în vedere că: dispozițiile art. 2 lit. a)

din Legea nr. 10/2001 califică preluările de imobile efectuate în baza

Decretului nr. 92/1950 ca fiind abuzive; simpla constatare a nevalabilității

titlului statului nu are nicio relevanță și nicio finalitate practică, dat

fiind cele statuate prin hotărârea pilot pronunțată de C.E.D.O. în cauza

„Atanasiu și alții contra României", analizate în precedent; soluționarea

acțiunii în revendicare presupune compararea titlurilor de proprietate deținute

de reclamant și de pârâtă., statuându~se asupra valabilității acestora doar în

contextul analizei din precedent.

De altfel, operațiunea de comparare a

titlurilor de proprietate este o creație a doctrinei și jurisprudenței, iar nu

consecința interpretării și aplicării în mod direct a unei dispoziții de drept

comun.

Având în vedere toate considerentele

reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea

corectă a legii pe aspectele contestate și astfel, nu sunt îndeplinite

condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul declarat de reclamant urmând a fi respins, ca nefondat, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul B.C. împotriva Deciziei nr. 276/A din data de 19 iunie

2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civila.

Irevocabilă,

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 noiembrie 2014.