ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 762/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, reclamanții S.R.N., S.P. și S.M.L.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâților să restituie în natură cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 2320 mp și două construcții noi în situația în care imobilul nu se poate restitui să se acorde despăgubiri la valoarea de piață, obligarea pârâților la plata fructelor civile pe care le-ar fi putut produce imobilul calculate din aprilie 1950 și până la data restituirii în natură ori a plății efective a valorii de piață a imobilului, în raport de chiria lunară ce s-ar obține pe piața liberă; obligarea pârâtelor Primăria Municipiului București și Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 la plata în solidar a unei despăgubiri pentru nesoluționarea în termenul legal a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

În modificarea cererii, reclamanții au arătat că autorul lor, A.E. și vărul său M.M. au dobândit în proprietate prin moștenire testamentară dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. S.I.N. nr. 15, compus din teren în suprafață de 2320 mp și două case, dobândirea fiind realizată în temeiul testamentului autentificat sub nr. 10204/1927 și a Sentinței nr. 893/1931 a Tribunalului Ilfov, Secția a II-a, imobilul fiind trecut în Cartea Funciară în baza procesului-verbal nr. 28351 din 28 februarie 1941. S-a mai arătat că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, A.E., poziția 276 și M.M. -poziția 4464, iar în baza Legii nr. 10/2001 s-a formulat notificare, nesoluționată până în prezent, ceea ce echivalează cu un veritabil refuz nejustificat al autorităților statului român.

Reclamanții au mai menționat că în măsura în care bunul naționalizat ar fi imposibil de restituit având în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor ca echivalent real al cotei din bunul ce a aparținut autorilor lor. Dat fiind faptul că bunul a fost administrat de la naționalizare și până în prezent de stat, exploatându-l și încasând veniturile pe care acestea le-a produs, s-a apreciat că toate veniturile bunului trebuie să fie restituite, fie că au fost culese, fie că nu au fost încasate chiar și din neglijența statului, fiind astfel incidente dispozițiile referitoare la acțiunea în revendicare, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâților la plata despăgubirilor pentru nesoluționarea notificării în termenul legal, prevăzut de Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că această cerere se impune ca o sancțiune a refuzului nejustificat de a aduce la îndeplinire obligațiile legal instituite. La data de 21 februarie 2011 a fost depusă cerere de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta M.C.D., cerere ce a fost respinsă în principiu prin încheierea din data de 16 mai 2011. La data de 9 mai 2011 reclamanții au depus o cerere precizatoare prin care au precizat capătul 3 și 4 din cerere. Prin Sentința civilă nr. 2196 din 19 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanții S.R.N., S.P., S.M.L., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligată pârâta Primăria Municipiului București să emită dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce face obiectul notificării nr. 3240 din 15 august 2001 conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 coroborat cu art. 10 pct. 10 din Legea nr. 10/2001. Totodată, s-au respins, ca neîntemeiate, celelalte capete din cererea principală și conexă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 în raport de prevederile art. 137 C. proc.

civ., că este întemeiată întrucât aceasta este o structură din cadrul Primăriei Municipiului București entitate învestită potrivit Legii nr. 10/2001 de a soluționa notificarea situației pentru care nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a pârâtei Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, în baza testamentului autentificat sub nr. 10204/1927, A.P.M. a lăsat întreaga sa avere imobiliară și mobiliară nepoților săi, A.E. și M.M., aceștia fiind puși în posesia moștenirii în baza Sentinței civile nr. 893 din 31 iulie 1931 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a II-a C.C. Conform procesului-verbal nr. 28354/1940 pentru înființarea Cărții Funciare, imobilul situat în București, str. S.P., nr. 15, compus din teren în suprafață de 2320 mp și două case a fost menționat ca aparținând în indiviziune și părți egale d-lor A.I.E.

(A.E.) și M.M., imobil ce a fost dobândit de la A.P.M. în baza testamentului autentificat sub nr. 10204/1927 și a Sentinței civile nr. 893/1931. În urma decesului defunctului A.P.E. a rămas ca unică moștenitoare A.El., în calitate de soție, căreia i-a revenit întreaga masă succesorală, iar de pe urma decesului acesteia a rămas ca moștenitor, conform certificatului de moștenitor nr. 240 din 10 septembrie 1996, S.N. căruia, în calitate de legatar universal în baza testamentului autentificat sub nr. 4248/1991, i-a revenit întreaga masă succesorală. Acesta din urmă a decedat la data de 7 februarie 2003, iar conform certificatului de moștenitor nr. 93 din 11 octombrie 2006 au rămas ca moștenitori reclamanții din prezenta cerere, S.N.

fiind și cel care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Tribunalul a apreciat că prin actele de stare civilă și prin certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei reclamanții au făcut dovada de persoane îndreptățite în sensul prevederilor legale anterior menționate. Referitor la dovada dreptului de proprietate pentru reclamanți a cotei de 1/2 din acest drept asupra imobilului litigios, tribunalul a constatat că acest aspect a fost dovedit în baza art. 23 din Legea nr. 1/2001 atât prin certificatele de moștenitor cât și prin procesul-verbal și mențiunile din Cartea Funciară acte care atestă deținerea imobilului litigios în cote indivize egale de către autorul reclamanților A.P.E.

În ceea ce privește modul de preluare a imobilului în proprietatea statului, tribunalul a reținut din situația juridică comunicată de către Primăria Municipiului București, că imobilul situat în București, str. S.I.N., nr. 15, a făcut obiectul următoarelor acte normative: decretul de naționalizare nr. 92 din 19 aprilie 1950, fiind înscriși în tabelul anexă la decret A.E., autorul reclamanților și M.M.; Decizia SPC nr. 2517 din 28 octombrie 1955, în baza căreia s-a aprobat demolarea corpurilor B și C de construcții; Decretul CS nr. 260/1986 unde au fost menționate construcții în suprafață desfășurată de 1232,87 mp, ca fond fix ce se scoate din funcțiune în vederea demolării. În această situație s-a apreciat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la modul de stabilire a măsurilor reparatorii, tribunalul a apreciat că acestea pot fi stabilite numai sub forma despăgubirilor conform art. 10 alin. (1) teza II și alin. (10) teza II din Legea nr. 10/2001, întrucât restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul litigios nu este posibilă, situație ce rezultă atât din nota de reconstituire, cât și raportul de expertiză extrajudiciar, acte depuse în cadrul dosarului administrativ și din care rezultă că cea mai mare parte a fostului teren se găsește sub construcția complexului comercial agroindustrial U. și o mică parte sub carosabilul situat între Magazinul U. și Piața U., parcarea și trotuarul aferent.

În legătură cu aplicarea dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 așa cum reiese din prevederile alin. (1) și (2) ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi și notificările care nu erau soluționate, în privința cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2) să fie predate secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor. Din perspectiva reglementării de ansamblu a prevederilor legale anterior menționate s-a reținut că obligativitatea instanței de a stabili ea însăși cuantumul despăgubirilor revine numai în situația în care s-a emis o decizie/dispoziție prin care au fost stabilite măsuri reparatorii în echivalent și nu și în situația în care notificarea nu a fost soluționată, până la data apariției Legii nr. 247/2005.

În acest din urmă caz, despăgubirile urmează a fi stabilite conform procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aspecte ce rezultă și din considerentele Deciziei nr. 52/2007 unde se face referire numai la situația în care a fost emisă dispoziția prin care a fost stabilit cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent. În consecință, tribunalul a apreciat că, stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor în lipsa unei decizii/dispoziții nu este posibilă având în vedere procedura specială a Legii nr. 247/2005. Referitor la capătul de cerere prin care se solicită fructele civile, tribunalul a apreciat că este neîntemeiat, întrucât reclamanții nu pot invoca un „bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului în lipsa unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra bunului respectiv.

Eventual dreptul la fructele civile poate fi valorificat în viitor, respectiv după rămânerea definitivă și irevocabilă a prezentei hotărâri prin care s-a recunoscut reclamanților calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită despăgubiri pentru nesoluționarea în termenul legal al notificării s-a apreciat, de asemenea, că este neîntemeiat, în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte fără echivoc valoarea prejudiciului astfel cum a fost stabilit de către reclamanți. Mai mult, pentru neîndeplinirea unei obligații de a face, în speță de a se emite dispoziție în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit procedura prevăzută de art. 580 3 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit căruia pot fi solicitate daune interese ale cărui cuantum trebuie a fi dovedit conform art. 1169 C. civ. Împotriva sentinței tribunalului au formulat apel reclamanții. Prin Decizia civilă nr. 224 A din 30 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins apelul declarat de reclamanți. În motivarea soluției sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, iar în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat notificare înaintată Primăriei Municipiului București, nesoluționată până la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat ca în situația în care este imposibil de restituit în natură imobilul, să fie obligat pârâtul să achite o despăgubire la valoarea de piață pentru imobilul naționalizat, să le restituie fructele civile pe care le-ar fi putut produce bunul naționalizat de la naționalizare și până la data restituirii în natură, ori a plății efective a valorii de piață a imobilului și să fie obligați pârâtul Municipiul București și Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, la plata unei despăgubiri pentru nesoluționarea în termenul legal a notificării. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, arătându-se că această lege, chiar dacă este o lege specială, nu conține norme care să interzică dreptul de a pretinde restituirea fructelor civile și se completează cu dispozițiile Codului civil.

Din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că acțiunea formulată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 motivându-se că acestea nu interzic restituirea fructelor civile, cerere care este accesorie cererii de restituire a bunului naționalizat, deci, această cerere fiind considerată accesorie de către reclamanți, urmează calea acțiunii principale care a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește acordarea unei despăgubiri pentru nesoluționarea în termenul legal a notificării de către pârâtele Primăria Municipiului București și Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, Curtea constată că a fost formulată această cerere dar nu a fost precizat cuantumul despăgubirii.

Prima instanță a admis în parte cererea precizată la data de 9 noiembrie 2011, prin care s-a arătat contravaloarea chiriei solicitate de către reclamanți și cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat apreciată la 1.000.000 Euro de către aceștia.

Prin cererea precizatoare, reclamanții au arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 a taxelor judiciare de timbru, pentru aceste cereri de despăgubiri fiind scutite de taxa judiciară de timbru „cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente". Din această cerere precizatoare rezultă că reclamanții au înțeles să considere cererea de despăgubiri precizată la data de 9 mai 2011, ca fiind întemeiată pe dispozițiile legale referitoare la restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reglementate prin Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a obligat pe pârâta Primăria Municipiului București să emită dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce face obiectul notificării nr. 3240 din 15 august 2001 conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 coroborat cu art. 10 pct. 10 din Legea nr. 10/2001 și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate. Criticile formulate în apel se referă la aplicarea dispozițiilor Deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii și se referă la neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor acestei decizii.

Curtea a constatat că prima instanță a respectat dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, deoarece s-a pronunțat asupra fondului notificării formulate de către reclamanți atunci când a constatat că aceștia au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și a obligat pe pârâta Primăria Municipiului București să propună acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale și astfel, a fost soluționată notificarea.

Prima instanță a respectat dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând că notificarea nefiind soluționată, echivalează cu respingerea acesteia și a soluționat fondul notificării pronunțându-se asupra obligativității de a fi acordate despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apreciind și asupra modalității de preluare de către stat a bunului, cât și asupra existenței dreptului reclamanților de a primi măsuri reparatorii prin echivalent. În situația în care prima instanță ar fi obligat pe pârâta Primăria Municipiului București să emită o dispoziție prin care să răspundă la notificare, nu ar fi făcut aplicarea dispozițiilor Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii și, în această situație, nu ar fi soluționat notificarea pe fond.

De asemenea, și criticile referitoare la refuzul de soluționare a cererii de restituire a fructelor civile s-au considerat a fi nefondate, deoarece prima instanță s-a pronunțat asupra acestei cereri care a fost respinsă, iar termenul de soluționare a fost rezonabil și nu au fost încălcate drepturile reclamanților. Prin dispoziția instanței de a se acorda măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce face obiectul notificării, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ce reglementează modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, s-a stabilit asupra tuturor despăgubirilor ce revin reclamanților pentru preluarea abuzivă a imobilului.

Modalitatea de acordare a acestor despăgubiri este stabilită prin dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, modificată și completată prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 pentru acordarea măsurilor reparatorii, pentru imobilele preluate abuziv în perioada martie 1945 – decembrie 1989 și se aplică în prezenta cauză, reclamanții încadrându-se în dispozițiile acestor reglementări speciale.

Calculul cuantumului despăgubirii cuvenite reclamanților pentru imobilul preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950, se efectuează de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și nu se stabilește de către instanțele de judecată, neexistând atributul acestora de a calcula despăgubirile și de a le acorda, iar Decizia nr. 20/2007, dată în recurs în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu prevăd obligativitatea instanțelor de a stabili și calcula despăgubirile.

Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a respins cererea de efectuare a unei expertize judiciare de evaluare a despăgubirilor solicitate pe cale principală și accesorie, nefiind utilă, pertinentă și concludentă soluționării prezentei cereri de chemare în judecată, această evaluare urmând a se efectua de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Capetele de cerere accesorii au fost soluționate pe fond de către prima instanță, fiind respinse ca neîntemeiate, dar nu s-au formulat motive de apel cu privire la acest aspect, deci sub aspectul temeiniciei hotărârii primei instanțe pe fondul cererilor de despăgubiri aceste critici nu există. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții S.R.N., S.P., S.M.L.

care a criticat decizia curții de apel, arătând că instanța nu a răspuns motivelor de apel formulate de ei și a refuzat să aplice Decizia nr. 20/2007 pronunțată în recurs în interesul legii. Înalta Curte, la termenul din 18 februarie 2013 a invocat, din oficiu, motivul de ordine publică prevăzut de dispozițiile ort. 304 pct. 1 C. proc. civ. raportate la cele ale art. XII coroborate cu cele ale art. XXVI din Legea nr. 202/2010, constând în nelegala compunere a curții de apel, pe care îl va admite, pentru considerentele care succed: Prin acțiunea cu care au învestit instanța, reclamanții au solicitat restituirea imobilului situat în București, str. S.I.N. nr. 15, naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, iar în ipoteza în care imobilul ar fi imposibil de restituit, având în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, să se dispună plata despăgubirilor ca echivalent real al cotei din bunul ce a aparținut autorilor lor.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții arătând că au formulat notificare în baza acestei legi, nesoluționată până la data formulării acțiunii. Motivul de ordine publică invocat din oficiu se referă la aplicarea în speță a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 178 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la 26 noiembrie 2010. Astfel, art. XII alin. (3) din Legea nr. 202/2010 prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel iar potrivit art. XXVI din același act normativ modificările și completările aduse art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi". Chiar dacă instanța nu a fost sesizată cu o contestație propriu zisă în sensul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, solicitarea reclamanților în sensul obligării pârâților de a emite dispoziție motivată de soluționare a notificării se subsumează acelorași dispoziții legale, împrejurare ce rezultă din Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că "instanța este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva dispoziției/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate". Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 - 26 noiembrie 2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății,

hotărârea primei instanțe fiind pronunțată la data de 19 decembrie 2011, devin incidente dispozițiile legale sus-menționate. Față de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nelegalei compuneri a curții de apel, va admite recursul reclamantei, va casa decizia recurată și va trimite cauza Curții de Apel București pentru rejudecare ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții S.R.N., S.P., S.M.L. împotriva Deciziei civile nr. 224 A din 30 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza Curții de Apel București pentru rejudecare, ca instanță de recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2013. Procesat de GGC - DG