ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 762/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 762/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă,

reclamanții S.R.N., S.P. și S.M.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Primăria Municipiului București, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâților să

restituie în natură cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului

teren în suprafață de 2320 mp și două construcții noi în situația în care

imobilul nu se poate restitui să se acorde despăgubiri la valoarea de piață,

obligarea pârâților la plata fructelor civile pe care le-ar fi putut produce

imobilul calculate din aprilie 1950 și până la data restituirii în natură ori a

plății efective a valorii de piață a imobilului, în raport de chiria lunară ce

s-ar obține pe piața liberă; obligarea pârâtelor Primăria Municipiului

București și Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 la plata în solidar a unei

despăgubiri pentru nesoluționarea în termenul legal a notificării formulate în

baza Legii nr. 10/2001.

În modificarea

cererii, reclamanții au arătat că autorul lor, A.E. și vărul său M.M. au

dobândit în proprietate prin moștenire testamentară dreptul de proprietate

asupra imobilului situat în București, str. S.I.N. nr. 15, compus din teren în

suprafață de 2320 mp și două case, dobândirea fiind realizată în temeiul

testamentului autentificat sub nr. 10204/1927 și a Sentinței nr. 893/1931 a

Tribunalului Ilfov, Secția a II-a, imobilul fiind trecut în Cartea Funciară în

baza procesului-verbal nr. 28351 din 28 februarie 1941.

S-a mai arătat că

imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, A.E., poziția 276

și M.M. -poziția 4464, iar în baza Legii nr. 10/2001 s-a formulat notificare,

nesoluționată până în prezent, ceea ce echivalează cu un veritabil refuz

nejustificat al autorităților statului român.

Reclamanții au mai

menționat că în măsura în care bunul naționalizat ar fi imposibil de restituit

având în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor ca echivalent real al cotei din bunul

ce a aparținut autorilor lor.

Dat fiind faptul că

bunul a fost administrat de la naționalizare și până în prezent de stat,

exploatându-l și încasând veniturile pe care acestea le-a produs, s-a apreciat

că toate veniturile bunului trebuie să fie restituite, fie că au fost culese,

fie că nu au fost încasate chiar și din neglijența statului, fiind astfel

incidente dispozițiile referitoare la acțiunea în revendicare, cât și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește

cererea de obligare a pârâților la plata despăgubirilor pentru nesoluționarea

notificării în termenul legal, prevăzut de Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că

această cerere se impune ca o sancțiune a refuzului nejustificat de a aduce la

îndeplinire obligațiile legal instituite.

La data de 21

februarie 2011 a fost depusă cerere de intervenție în interes propriu formulată

de intervenienta M.C.D., cerere ce a fost respinsă în principiu prin încheierea

din data de 16 mai 2011.

La data de 9 mai 2011

reclamanții au depus o cerere precizatoare prin care au precizat capătul 3 și 4

din cerere.

Prin Sentința civilă

nr. 2196 din 19 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia de

aplicare a Legii nr. 10/2001 și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu

cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă. S-a admis în parte cererea precizată formulată de

reclamanții S.R.N., S.P., S.M.L., în contradictoriu cu pârâții Primăria

Municipiului București, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul

Primăriei Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și a fost obligată pârâta Primăria Municipiului București să emită

dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce

face obiectul notificării nr. 3240 din 15 august 2001 conform Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 coroborat cu art. 10 pct. 10 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, s-au respins, ca neîntemeiate, celelalte capete din cererea

principală și conexă.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, referitor la excepția lipsei calității procesuale

pasive a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 în raport de prevederile art.

137 C. proc. civ., că este întemeiată întrucât aceasta este o structură din

cadrul Primăriei Municipiului București entitate învestită potrivit Legii nr.

10/2001 de a soluționa notificarea situației pentru care nu se poate justifica

calitatea procesuală pasivă a pârâtei Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a reținut că, în baza testamentului autentificat sub nr. 10204/1927, A.P.M. a

lăsat întreaga sa avere imobiliară și mobiliară nepoților săi, A.E. și M.M.,

aceștia fiind puși în posesia moștenirii în baza Sentinței civile nr. 893 din

31 iulie 1931 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a II-a C.C.

Conform

procesului-verbal nr. 28354/1940 pentru înființarea Cărții Funciare, imobilul

situat în București, str. S.P., nr. 15, compus din teren în suprafață de 2320

mp și două case a fost menționat ca aparținând în indiviziune și părți egale

d-lor A.I.E. (A.E.) și M.M., imobil ce a fost dobândit de la A.P.M. în baza

testamentului autentificat sub nr. 10204/1927 și a Sentinței civile nr.

893/1931.

În urma decesului

defunctului A.P.E. a rămas ca unică moștenitoare A.El., în calitate de soție,

căreia i-a revenit întreaga masă succesorală, iar de pe urma decesului acesteia

a rămas ca moștenitor, conform certificatului de moștenitor nr. 240 din 10

septembrie 1996, S.N. căruia, în calitate de legatar universal în baza

testamentului autentificat sub nr. 4248/1991, i-a revenit întreaga masă

succesorală.

Acesta din urmă a

decedat la data de 7 februarie 2003, iar conform certificatului de moștenitor

nr. 93 din 11 octombrie 2006 au rămas ca moștenitori reclamanții din prezenta

cerere, S.N. fiind și cel care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățiți la

măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin

echivalent și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptățite.

Tribunalul a apreciat

că prin actele de stare civilă și prin certificatele de moștenitor depuse la

dosarul cauzei reclamanții au făcut dovada de persoane îndreptățite în sensul

prevederilor legale anterior menționate.

Referitor la dovada

dreptului de proprietate pentru reclamanți a cotei de 1/2 din acest drept

asupra imobilului litigios, tribunalul a constatat că acest aspect a fost

dovedit în baza art. 23 din Legea nr. 1/2001 atât prin certificatele de

moștenitor cât și prin procesul-verbal și mențiunile din Cartea Funciară acte

care atestă deținerea imobilului litigios în cote indivize egale de către

autorul reclamanților A.P.E.

În ceea ce privește

modul de preluare a imobilului în proprietatea statului, tribunalul a reținut

din situația juridică comunicată de către Primăria Municipiului București, că

imobilul situat în București, str. S.I.N., nr. 15, a făcut obiectul

următoarelor acte normative: decretul de naționalizare nr. 92 din 19 aprilie

1950, fiind înscriși în tabelul anexă la decret A.E., autorul reclamanților și

M.M.; Decizia SPC nr. 2517 din 28 octombrie 1955, în baza căreia s-a aprobat

demolarea corpurilor B și C de construcții; Decretul CS nr. 260/1986 unde au

fost menționate construcții în suprafață desfășurată de 1232,87 mp, ca fond fix

ce se scoate din funcțiune în vederea demolării.

În această situație

s-a apreciat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat conform

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la modul de

stabilire a măsurilor reparatorii, tribunalul a apreciat că acestea pot fi

stabilite numai sub forma despăgubirilor conform art. 10 alin. (1) teza II și

alin. (10) teza II din Legea nr. 10/2001, întrucât restituirea în natură a

cotei de 1/2 din imobilul litigios nu este posibilă, situație ce rezultă atât

din nota de reconstituire, cât și raportul de expertiză extrajudiciar, acte

depuse în cadrul dosarului administrativ și din care rezultă că cea mai mare

parte a fostului teren se găsește sub construcția complexului comercial

agroindustrial U. și o mică parte sub carosabilul situat între Magazinul U. și

Piața U., parcarea și trotuarul aferent.

În legătură cu

aplicarea dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 așa cum

reiese din prevederile alin. (1) și (2) ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau

deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi și notificările care

nu erau soluționate, în privința cărora s-a reglementat în cuprinsul alin. (2)

să fie predate secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu

propuneri de acordare a despăgubirilor.

Din perspectiva

reglementării de ansamblu a prevederilor legale anterior menționate s-a reținut

că obligativitatea instanței de a stabili ea însăși cuantumul despăgubirilor

revine numai în situația în care s-a emis o decizie/dispoziție prin care au

fost stabilite măsuri reparatorii în echivalent și nu și în situația în care

notificarea nu a fost soluționată, până la data apariției Legii nr. 247/2005.

În acest din urmă

caz, despăgubirile urmează a fi stabilite conform procedurii prevăzute de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aspecte ce rezultă și din considerentele Deciziei

nr. 52/2007 unde se face referire numai la situația în care a fost emisă

dispoziția prin care a fost stabilit cuantumul măsurilor reparatorii prin

echivalent.

În consecință,

tribunalul a apreciat că, stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor

în lipsa unei decizii/dispoziții nu este posibilă având în vedere procedura

specială a Legii nr. 247/2005.

Referitor la capătul

de cerere prin care se solicită fructele civile, tribunalul a apreciat că este

neîntemeiat, întrucât reclamanții nu pot invoca un „bun" în sensul art. 1

Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului în lipsa unei

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de recunoaștere a dreptului de

proprietate asupra bunului respectiv. Eventual dreptul la fructele civile poate

fi valorificat în viitor, respectiv după rămânerea definitivă și irevocabilă a

prezentei hotărâri prin care s-a recunoscut reclamanților calitatea de persoane

îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

capătul de cerere prin care se solicită despăgubiri pentru nesoluționarea în

termenul legal al notificării s-a apreciat, de asemenea, că este neîntemeiat,

în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte fără echivoc valoarea

prejudiciului astfel cum a fost stabilit de către reclamanți.

Mai mult, pentru

neîndeplinirea unei obligații de a face, în speță de a se emite dispoziție în

termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit procedura

prevăzută de art. 580

3

alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia pot

fi solicitate daune interese ale cărui cuantum trebuie a fi dovedit conform

art. 1169 C. civ.

Împotriva sentinței

tribunalului au formulat apel reclamanții.

Prin Decizia civilă

nr. 224 A din 30 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a

respins apelul declarat de reclamanți.

În motivarea soluției

sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Imobilul a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, iar în temeiul Legii nr. 10/2001,

reclamanții au formulat notificare înaintată Primăriei Municipiului București,

nesoluționată până la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanții au solicitat ca în situația în care este

imposibil de restituit în natură imobilul, să fie obligat pârâtul să achite o

despăgubire la valoarea de piață pentru imobilul naționalizat, să le restituie

fructele civile pe care le-ar fi putut produce bunul naționalizat de la

naționalizare și până la data restituirii în natură, ori a plății efective a

valorii de piață a imobilului și să fie obligați pârâtul Municipiul București

și Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, la plata unei despăgubiri pentru

nesoluționarea în termenul legal a notificării.

Cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, arătându-se că

această lege, chiar dacă este o lege specială, nu conține norme care să

interzică dreptul de a pretinde restituirea fructelor civile și se completează

cu dispozițiile Codului civil.

Din conținutul

cererii de chemare în judecată rezultă că acțiunea formulată a fost întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 motivându-se că acestea nu interzic

restituirea fructelor civile, cerere care este accesorie cererii de restituire

a bunului naționalizat, deci, această cerere fiind considerată accesorie de

către reclamanți, urmează calea acțiunii principale care a fost întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

acordarea unei despăgubiri pentru nesoluționarea în termenul legal a

notificării de către pârâtele Primăria Municipiului București și Comisia de

aplicare a Legii nr. 10/2001, Curtea constată că a fost formulată această

cerere dar nu a fost precizat cuantumul despăgubirii.

Prima instanță a

admis în parte cererea precizată la data de 9 noiembrie 2011, prin care s-a

arătat contravaloarea chiriei solicitate de către reclamanți și cuantumul

despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat apreciată la 1.000.000 Euro de către

aceștia.

Prin cererea

precizatoare, reclamanții au arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 15

lit. r) din Legea nr. 146/1997 a taxelor judiciare de timbru, pentru aceste

cereri de despăgubiri fiind scutite de taxa judiciară de timbru „cererile

introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea

imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente".

Din această cerere

precizatoare rezultă că reclamanții au înțeles să considere cererea de

despăgubiri precizată la data de 9 mai 2011, ca fiind întemeiată pe

dispozițiile legale referitoare la restituirea imobilelor preluate de stat sau

de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

reglementate prin Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a

obligat pe pârâta Primăria Municipiului București să emită dispoziție prin care

să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce face obiectul

notificării nr. 3240 din 15 august 2001 conform Titlului VII din Legea nr.

247/2005 coroborat cu art. 10 pct. 10 din Legea nr. 10/2001 și a respins

celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Criticile formulate

în apel se referă la aplicarea dispozițiilor Deciziei nr. 20/2007 dată în

recurs în interesul legii și se referă la neaplicarea de către prima instanță a

dispozițiilor acestei decizii.

Curtea a constatat că

prima instanță a respectat dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, deoarece s-a pronunțat

asupra fondului notificării formulate de către reclamanți atunci când a

constatat că aceștia au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii și a obligat pe pârâta Primăria Municipiului București să propună

acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale și astfel, a fost

soluționată notificarea.

Prima instanță a

respectat dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, reținând că notificarea nefiind soluționată, echivalează cu

respingerea acesteia și a soluționat fondul notificării pronunțându-se asupra

obligativității de a fi acordate despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, apreciind și asupra modalității de preluare de către stat a

bunului, cât și asupra existenței dreptului reclamanților de a primi măsuri

reparatorii prin echivalent.

În situația în care

prima instanță ar fi obligat pe pârâta Primăria Municipiului București să emită

o dispoziție prin care să răspundă la notificare, nu ar fi făcut aplicarea

dispozițiilor Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată

în interesul legii și, în această situație, nu ar fi soluționat notificarea pe

fond.

De asemenea, și

criticile referitoare la refuzul de soluționare a cererii de restituire a

fructelor civile s-au considerat a fi nefondate, deoarece prima instanță s-a

pronunțat asupra acestei cereri care a fost respinsă, iar termenul de

soluționare a fost rezonabil și nu au fost încălcate drepturile reclamanților.

Prin dispoziția

instanței de a se acorda măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce

face obiectul notificării, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ce

reglementează modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, s-a stabilit asupra

tuturor despăgubirilor ce revin reclamanților pentru preluarea abuzivă a

imobilului.

Modalitatea de

acordare a acestor despăgubiri este stabilită prin dispozițiile Legii speciale

nr. 10/2001, modificată și completată prin dispozițiile Legii nr. 247/2005

pentru acordarea măsurilor reparatorii, pentru imobilele preluate abuziv în

perioada martie 1945 – decembrie 1989 și se aplică în prezenta cauză,

reclamanții încadrându-se în dispozițiile acestor reglementări speciale.

Calculul cuantumului

despăgubirii cuvenite reclamanților pentru imobilul preluat abuziv prin

Decretul nr. 92/1950, se efectuează de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și nu se

stabilește de către instanțele de judecată, neexistând atributul acestora de a

calcula despăgubirile și de a le acorda, iar Decizia nr. 20/2007, dată în

recurs în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție nu prevăd obligativitatea instanțelor de a stabili și calcula despăgubirile.

Curtea a constatat că

în mod corect prima instanță a respins cererea de efectuare a unei expertize

judiciare de evaluare a despăgubirilor solicitate pe cale principală și

accesorie, nefiind utilă, pertinentă și concludentă soluționării prezentei

cereri de chemare în judecată, această evaluare urmând a se efectua de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Capetele de cerere

accesorii au fost soluționate pe fond de către prima instanță, fiind respinse

ca neîntemeiate, dar nu s-au formulat motive de apel cu privire la acest

aspect, deci sub aspectul temeiniciei hotărârii primei instanțe pe fondul

cererilor de despăgubiri aceste critici nu există.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții S.R.N., S.P., S.M.L. care a criticat

decizia curții de apel, arătând că instanța nu a răspuns motivelor de apel

formulate de ei și a refuzat să aplice Decizia nr. 20/2007 pronunțată în recurs

în interesul legii.

Înalta Curte, la

termenul din 18 februarie 2013 a invocat, din oficiu, motivul de ordine publică

prevăzut de dispozițiile ort. 304 pct. 1 C. proc. civ. raportate la cele ale

art. XII coroborate cu cele ale art. XXVI din Legea nr. 202/2010, constând în

nelegala compunere a curții de apel, pe care îl va admite, pentru considerentele

care succed:

Prin acțiunea cu care

au învestit instanța, reclamanții au solicitat restituirea imobilului situat în

București, str. S.I.N. nr. 15, naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, iar

în ipoteza în care imobilul ar fi imposibil de restituit, având în vedere

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, să se dispună plata

despăgubirilor ca echivalent real al cotei din bunul ce a aparținut autorilor

lor.

Cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții

arătând că au formulat notificare în baza acestei legi, nesoluționată până la

data formulării acțiunii.

Motivul de ordine

publică invocat din oficiu se referă la aplicarea în speță a dispozițiilor art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 202/2010 privind

unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of.

nr. 178 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la 26 noiembrie 2010.

Astfel, art. XII

alin. (3) din Legea nr. 202/2010 prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziția

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30

de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care

este de competența curții de apel iar potrivit art. XXVI din același act

normativ modificările și completările aduse art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 „se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă

instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în

vigoare a prezentei legi".

Chiar dacă instanța nu

a fost sesizată cu o contestație propriu zisă în sensul dispozițiilor art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, solicitarea reclamanților în sensul obligării

pârâților de a emite dispoziție motivată de soluționare a notificării se

subsumează acelorași dispoziții legale, împrejurare ce rezultă din Decizia nr.

XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că "instanța este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva

dispoziției/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate".

Cum normele de

procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare

a Legii nr. 202/2010 - 26 noiembrie 2010, nu se pronunțase o hotărâre care să

tranșeze litigiul dedus judecății, hotărârea primei instanțe fiind pronunțată

la data de 19 decembrie 2011, devin incidente dispozițiile legale

sus-menționate.

Față de

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va admite excepția nelegalei compuneri a curții de apel, va admite recursul

reclamantei, va casa decizia recurată și va trimite cauza Curții de Apel

București pentru rejudecare ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții S.R.N., S.P., S.M.L. împotriva Deciziei civile nr. 224

A din 30 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza Curții de Apel București pentru rejudecare, ca

instanță de recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG