ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 395/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 395/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București sub nr. 2803/3 din 09 iunie 2010,

reclamanta P.A.A. a chemat în judecată pe pârâții P.I. și

M.B., solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate imobilul

construcție, situat în București, str. Logofăt Udriște și terenul aferent

construcției, construcție vândută pârâtului P.I., cu nerespectarea legii, în

baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7271/1997.

Prin sentința civilă nr. 1877 din 28

octombrie 2011, Tribunalul București, secția a

V

-a

civilă,

a respins, ca

nefondate, excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului M.B.,

excepția lipsei calității procesuale active, lipsei interesului și

inadmisibilității, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.

În fapt,

s-a constatat că prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 25236 din 09 iulie 1937, C.M. a dobândit proprietatea

asupra a 2/3 din imobilul situat în București, str. Logofăt Udriște, și terenul

aferent construcției, cota de 1/3 fiind dobândită pe cale succesorală de pe

urma defunctului H.C., așa cum rezulta din Jurnalul nr. 14132, emis in dosarul

nr. 3295 al Tribunalului Ilfov. Urmare decesului acestuia, intervenit la data

de 13 octombrie 1976, a rămas ca unic moștenitor C.M., așa cum rezulta din

certificatul de moștenitor nr. 995/1977, iar după decesul acesteia, prin

certificatul de moștenitor nr. 196/1997, a devenit

proprietară mama reclamantei, P.E. Prin contractul de

donație

autentificat sub nr. 2660 din 6. noiembrie 2009, P.E. a donat drepturile

litigioase asupra imobilului, reclamantei.

Din conținutul Deciziunii nr. 290 din 31

mai 1954 a S.P. al Raionului T.V., a rezultat ca imobilul în litigiu a trecut

în patrimoniul statului prin confiscare, conform sentinței penale nr. 108/1953

a Tribunalului Teritorial București, urmare a

condamnării

autorului C.M. pentru o infracțiune de natură

politică.

Urmare adoptării Legii nr. 10/2001,

autoarea reclamantei s-a adresat Comisiei de aplicare a acestei legi in sensul

restituirii in natura a imobilului, așa cum rezulta din notificarea nr. 5483

din 31 octombrie 2001.

Cu privire la excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului,

tribunalul

a apreciat-o ca nefondată, motivat de faptul că reclamanta a solicitat pe calea

acțiunii pendinte nu numai restituirea construcției și a terenului de sub

construcție, ci și terenul reprezentat de curtea liberă de construcții, care a

rămas în patrimoniu pârâtului

M.B., acesta

fiind considerat posesorul neproprietar al

acestei părți din imobil.

Excepția lipsei calității procesuale

active, a lipsei interesului si inadmisibilității invocării ca apărare a

dobândirii dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii,

tribunalul le-a apreciat ca nefondate,

acestea reprezentând apărări de fond în combaterea excepției prescripției

achizitive de scurta durata.

Construcția și suprafața de teren de

196,30 m.p., a fost vândută pârâților P.I. și P.M.E., prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 7271/1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a constatat astfel că

ambele părți au titluri de proprietate, acțiunea în revendicare urmând a fi

soluționată din perspectiva analizării comparative a acestor titluri de

proprietate sub aspectul preferabilității unuia din titlurile exhibate, cu trimitere

la analiza titlurilor autorilor părților, autorii fiind diferiți.

În ce privește titlul pârâților,

aceștia au dobândit imobilul de la P.M.B., al cărui titlu s-a constituit prin

lege, lege aplicată în sentința penală nr. 108/1953 a Tribunalului Teritorial

București, titlul statului nefiind contestat la momentul dobândirii imobilului

de către parați.

Tribunalul a apreciat ca aceasta

preferabilitate este în favoarea

titlului

pârâților, întrucât acesta s-a constituit în temeiul legii, lege care

a

fost respectată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, câtă

vreme reclamanta nu a răsturnat prezumția absolută de validitate, nu a

contestat și nu a desființat acest contract.

Susținerile

reclamantei în sensul ca pârâții au fost de rea-credință

la cumpărare nu pot fi reținute,

atitudinea subiectivă a terțului dobânditor putând face obiect de analiză doar

in ipoteza verificării valabilității contractului, nu și in aceea a

revendicării.

C.E.D.O. a

apreciat, pentru situații

similare,

că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze

prejudicii disproporționate, în sensul că terții dobânditori nu trebuie

sa

suporte consecințele abuzurilor statului.

Cu privire la terenul reprezentând

curtea liberă de construcții, instanța a constatat că sunt incidente

dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 1/2009, în sensul ca nu pot fi restituite în natură

terenurile aferente imobilelor

care au fost

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, legea specială cu

privire la

acest teren având prioritate față de dreptul comun în materia revendicării.

Cum instanța a apreciat, ca nefondată,

acțiunea în revendicare, considerând preferabil titlul pârâților dobânditori ai

imobilului, s-a

apreciat că a devenit

inutilă analiza excepției prescripției achizitive de

scurtă durată.

Prin decizia civilă nr. 160/ A din 10

aprilie 2012, Curtea de Apel București

a

respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

S-a apreciat că este nefondată

susținerea apelantei conform căreia prima instanță nu ar fi comparat titlurilor

de proprietate, în condițiile în care din considerentele hotărârii rezultă că,

în cauză, există două titluri de proprietate și că atâta timp cât titlul

pârâților nu a fost desființat, acțiunea în revendicare a reclamantei este

nefondată.

Reclamanta nu poate justifica un bun

actual în raport de dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.

D.O., ceea ce înseamnă că nu are titlu, deoarece

un titlu

vechi nu își mai poate produce efectele în prezent, fără a fi

recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un act administrativ. În

acest sens este și Cauza M. contra României, s-a reținut că reclamanta nu are

un bun în sensul Convenției și nici o speranță legitimă, în situația în care

imobilul a fost preluat de stat și nu s-a statuat asupra restituirii acestuia

printr-o hotărâre judecătorească, un act administrativ sau orice altă formă

care ar recunoaște un drept actual în patrimoniul apelantei-reclamante.

Sunt nefondate susținerile apelantei

în ce privește aplicarea jurisprudenței C.E.D.O. pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada comunistă, în condițiile în care există o lege

specială, Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură, persoanelor îndreptățite.

Legea specială

se referă, atât la imobilele preluate de stat cu titlu

valabil, cât și la acele preluate fără

titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri

reparatorii și subdobânditorii cărora le permite să păstreze imobilele în anumite

condiții expres prevăzute de lege [(art. 18 lit. c)].

Prin decizia în interesul legii nr. 33

din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a

statuat următoarele: concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Dispozițiile din legea specială,

precum și recursul în interesul legii sunt relevante în cauză, întrucât

reclamanta nu poate invoca un drept de proprietate asupra imobilului în

litigiu, decât în măsura în care acesta este valorificat pe calea legii

speciale.

Reclamanta nu a formulat acțiunea în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, în baza

dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și, ca urmare, titlul

acestora este

valabil și s-a consolidat.

Intimații-pârâți au dobândit speranța legitimă

conferită de legea în

vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt

îndreptățiți să păstreze imobilul care, conform art. 18 lit. c) nu mai putea fi

restituit în natură foștilor proprietari.

Garanțiile

oferite de Convenție operează și în favoarea pârâților,

deoarece și aceștia sunt titularii

unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

Cauza A. contra României

a stabilit că nicio jurisdicție sau

autoritate administrativă internă nu a recunoscut părților din acea cauză în

mod irevocabil un drept la restituirea imobilului litigios. Drept consecință,

Curtea a apreciat ca imobilul în litigiu nu constituia „un bun actual” in

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele să se poată prevala.

S-a statuat că, deși naționalizarea imobilului fusese abuzivă, nu antrenează in

mod automat un drept la restituirea bunului. S-a stabilit cu valoare de

principiu că situația menționată generează un drept la indemnizare în măsura în

care se constată că erau întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia

de masuri reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală a bunului si proba

calității de moștenitor al proprietarului inițial

Faptul că reclamanta a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001, îi permite acesteia valorificarea

dreptului său de a obține măsuri reparatorii, în situația în care se va constata

că întrunește condițiile prevăzute de actul normativ menționat.

Legea specială impune în ceea ce o

privește pe reclamantă recunoașterea dreptului său de proprietate asupra

imobilului în litigiu în sensul valorificării dreptului la restituire, fie în

natură, fie prin măsuri reparatorii în echivalent, în raport de situația

concretă.

În consecință, în cadrul acțiunii în

revendicare, apelanta-reclamantă nu are un titlu întemeiat pe un drept actual

și nu i se poate recunoaște în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu, ceea ce înseamnă că titlul pârâtului este preferabil

fiind valabil încheiat și neatacat cu acțiune în anulare.

Împotriva deciziei instanței de apel a

formulat cerere de recurs la data de 08 iunie 2012, reclamanta P.A.A., prin

care a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

În mod greșit, instanța a respins

apelul, înlăturând compararea titlurilor de proprietate care este de esența

acțiunii în revendicare, dând valoare juridică actelor de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 10/2001, cu un neproprietar. S.R. nu a avut

niciodată o proprietate reală, acesta fiind un proprietar fictiv, bunul vândut

neputând fi transferat la cumpărător, pentru lipsa cauzei contractului.

Menționarea comparării titlurilor nu

este același lucru cu

aplicarea comparării,

care o dată săvârșită, nu poate duce la înlăturarea

acțiunii în

revendicare până acolo încât să se afirme că titlul

reclamantei nu este actual, în condițiile în care la momentul

notificării,

Legea nr. 10/2001, prin art. 2 alin. (2), considera că

foștii proprietari deposedați sunt considerați proprietari.

Decizia atacată se întemeiază astfel

pe motive contradictorii, dar și pe o motivare străină de natura pricinii

(acțiune în revendicare).

Instanța de apel

nu a analizat dacă Legea nr. 10/2001 este sau nu

contrară legilor internaționale menționate în acțiune și

în motivele de apel, folosindu-se în motivare de argumente adiacente, legate de

speranța legitimă. Dat fiind obiectul de reglementare complet diferit,

nu există raport de subsidiaritate între Legea nr.

10/2001 și acțiunea în

revendicare de drept comun.

Decizia nr. 33/2008 a instanței

supreme a constatat că există grave contradicții între C.E.D.O. și Legea nr.

10/2001.

Instanța de apel a adăugat la lege,

atunci când a apreciat că pentru a revendica un bun este necesar să se solicite

nulitatea actului încheiat de neproprietar, ceea ce nici art. 480 C. civ. și

nici Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut. Art. 45 din Legea nr. 10/2001 este

contrar atât acțiunii în revendicare, cât și art. 11 alin. (2) din Constituție

și

C.E.D.O. și D.U.

D.O.

Instanța de apel în mod greșit a

considerat că hotărârea judecătorească penală a constituit titlul statului de

preluare câtă vreme însuși statul a negat-o. În ce privește titlul intimaților,

acesta este rezultatul Activității, falsității și aberației juridice.

Decizia pronunțată este contrară Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a hotărât că atunci

când în acțiune se invocă dreptul internațional se aplică acest drept, iar

atunci când în acțiune se invocă dreptul intern, se aplică acesta.

Chestiunea nulității actului de

vânzare se putea pune numai dacă se solicita aceasta prin acțiune, dar din

moment ce reclamanta a ales calea acțiunii în revendicare, instanța nu mai

putea folosi argumentul nulității dedus din art. 45 alin. (5), întrucât legea

specială are un obiect precis de reglementare, respectiv cel al restituirii

proprietății și cel al acordării de despăgubiri.

Câtă vreme actului juridic îi lipsește

cauza, actul nu poate avea efecte asupra transferului proprietății, motiv

pentru care greșit instanța a considerat că intimații-pârâți se bucură de un

bun, fiind de notorietate că actul lipsit de cauză este nul absolut, că

proprietatea nu s-a transferat de la vânzător la cumpărător (art. 948 C. civ.).

În mod greșit nu a înlăturat aplicarea

art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privitor la terenul nevândut, având în

vedere că acest text de lege este contrar Convenției Europene. Hotărârea pilot

nr. III a devenit o necesitate pentru judecătorii contenciosului european

pentru că anterior pronunțaseră decizia dată în cauza K. vs. România.

Judecătorii interni au încălcat art.

11 alin. (1) din Constituția României, „S.R. se obligă să îndeplinească întocmai

și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, hotărârea

pronunțată se fundamentează pe contradicții, pe abuzuri și violență, creând

confuzii și nelegalități evidente.

S-a reținut greșit că statul are o

hotărâre judecătorească de preluare, fără să observe că de fapt această

hotărâre a fost expres desființată prin art. 2 alin. (1) lit. b) a legii

speciale.

Prin faptul că la acțiunea în

revendicare s-au aplicat reguli ce nu sunt specifice revendicării, instanța de

apel s-a folosit de motive străine de natura pricinii, înlăturând dreptul și

punând în locul lui

ficțiunea. Prin

Hotărârea Pilot nr. 3, hotărârea K. vs. România, s-a

stabilit că odată

cu apariția Legii nr. 10/2001, titlurile de proprietate

asupra imobilelor preluate abuziv, au fost revitalizate, opae legis,

fiind

vorba de o „ recunoaștere implicită a dreptului de proprietate a

fostului proprietar, în același sens fiind și Hotărârea S. și alții vs.

România. Astfel, existența a două titluri de proprietate asupra aceluiași

imobil este de neacceptat, iar buna-credință nu poate fi demnă pentru

cumpărătorul chiriaș câtă vreme titlul statului s-a bazat pe abuz și violență.

Prin hotărârea pilot dată în Cauza M.A.

și alții vs. România, s-a stabilit că acțiunea în revendicare este deasupra

procedurilor administrative de restituire a imobilului sau de acordare de

despăgubiri și are prioritate și nu poate fi refuzată adevăratului proprietar.

Prin faptul că până în prezent nu s-a răspuns la notificare, reclamanta nu

poate fi răspunzătoare de carențele autorităților administrative, iar faptul că

s-a vândut un imobil față de care statul avea titlu nelegal și echivoc, nu

poate face nedemnă acțiunea în revendicare.

S-a reținut în mod eronat că titlul

intimaților - pârâți este ocrotit de art. 1 din Primul Protocol al Convenției,

în condițiile în care art. 1 se referă la bunurile legal dobândite, iar nu la

cele preluate prin abuz.

Cu privire la revendicarea terenului

nevândut, instanța a menținut fără motivare aplicarea art. 7 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Din moment

ce Legea nr. 1/2009 este contrară Convenției, conform art. 11 alin. (2) din

Constituție, înseamnă că această lege nu poate fi aplicată.

Recursul este

nefondat.

Instanțele anterioare au comparat

titlurilor de proprietate aflate în conflict judiciar, operațiune care este

într-adevăr de esența acțiunii în revendicare, dând valoare juridică doar unuia

dintre acestea, dat fiind circumstanțele particulare ale cauzei pendinte,

necontestate; reclamanta nu se poate prevala de un bun actual în sensul

Convenției, aceasta nefăcând dovada că a obținut o hotărâre judecătorească

irevocabilă prin care să-i fie recunoscută calitatea de proprietar iar, în

dispozitiv, să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu;

reclamanta își fundamentează acțiunea pe vechiul titlu de proprietate al

autorului său; doar pârâții-persoane fizice sunt în situația de a invoca un bun

actual în patrimoniul lor; instanța de contencios european a statuat la data de

12 octombrie 2010, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, în

contextul Cauzei A. și alții contra României, după cum urmează; un reclamant nu

poate invoca o

încălcare a art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, decât în

măsura în care deciziile pe

care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei

dispoziții; existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane ființează

manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în

dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

Cât timp reclamanta nu a formulat

acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al

pârâților, în baza dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

titlul acestora s-a consolidat, beneficiind așadar pe deplin de prezumția de

legalitate.

Aceasta înseamnă, așa cum corect

s-a și apreciat, că intimații-pârâți au

dobândit speranța legitimă

conferită prin dispozițiile exprese ale art. 18 lit. c) din aceeași lege, de a

păstra posesia legitimă a imobilului în litigiu.

Toate celelalte critici ale

recurentei-reclamante ce vizează în mod explicit nevalabilitatea contractului

de vânzare-cumpărare nu pot fi reținute, întrucât exced cadrului procesual de

învestire, acțiune în revendicare prin compararea titlurilor aflate în conflict

judiciar.

Împrejurarea că, în circumstanțele

cauzei pendinte, pe deplin

stabilite și

necontestate, instanțele fondului au ajuns la o altă concluzie

decât cea invocată de reclamantă, nu înseamnă că

hotărârea pronunțată

s-ar întemeia pe motive contradictorii, respectiv

pe o motivare străină de natura pricinii în revendicare.

Instanța de apel nu a adăugat la lege,

atunci când a reținut că reclamanta nu a solicitat nulitatea actului de

vânzare-cumpărare, întrucât analiza efectivă a titlurilor aflate în conflict

judiciar a condus la o astfel de constatare, valorificată întocmai din

perspectiva legislației interne, art. 480 C. civ. și Legea nr. 10/2001, dar și

a celei europene, semnificația noțiunii de bun actual și garanțiile conferite

de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție pentru o astfel de

situație.

Critica

referitoare la încălcarea dreptului de proprietate - în acest

sens fiind invocate dispozițiile art.

1 din Primul Protocol adițional la

Convenției,

dar și jurisprudența C.E.D.O.,

în special cea anterioară Cauzei A. și

alții contra României,

nu poate fi primită,

cât timp reclamanta nu poate susține existenta unui

bun în patrimoniul

său, în sensul Convenției, respectiv recunoașterea de către instanțele

naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca

reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță

legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Sub acest aspect, considerațiile

instanțelor fondului sunt pertinente, aprecierea pornind de la ideea de

principiu că nu este

suficient ca fostul

proprietar/moștenitorul acestuia să se legitimeze cu

titlul originar de

proprietate asupra imobilului revendicat, acesta fiind de necontestat, ci ca

acest titlu să-i fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o

hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației pendinte.

Faptul că reclamanta a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001, aspect necontestat în cauză, îi permite

acesteia valorificarea dreptului său de a obține măsuri reparatorii, în

situația în care se va constata că întrunește condițiile prevăzute de actul

normativ menționat.

Nu pot fi reținute nici susținerile

recurentei-reclamantei, conform cărora aceasta are un bun în sensul Convenției

și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii, dispozițiile art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 putând fi valorificate doar în procedura prevăzută de

acest act normativ.

Anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de

preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun,

respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 – art. 481

C. civ.

În prezent,

dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce

cuprinde norme speciale de drept

substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării

instanței. S.R.

a adoptat Legea nr. 10/2001

cu scopul de a îndrepta toate consecințele

negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist,

instituind

cerințe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat

ori acordarea altor forme de despăgubiri.

Existând două categorii de norme

juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în

legătură cu dreptul de

proprietate, în mod

firesc nu se mai aplică normele cu caracter general

ale Codului civil,

ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001.

Instanța supremă a decis că, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului

comun în materia

revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior

acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul

securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții - Cauza B.

contra României din 1997.

Accesul la justiție și dreptul la un

proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii

judiciare prevăzute de

Capitolul III al

Legii nr. 10/2001, în condițiile și pe căile prevăzute de

legea

specială.

Concluzia ce se impune a fi

reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv, dar numai în condițiile legii speciale ce se aplică cu

prioritate față de prevederile art. 480 C. civ. Aceasta soluție a fost

anticipată

legislativ prin art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic

al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: „Bunurile preluate de stat fără

un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație”.

Situația cauzei pendinte nu poate

ignora nici decizia nr. 33 din data de 09 iunie 2008, pronunțată de instanța

supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care s-a decis în

sensul următor: „concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. In cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O.,

Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice.

În contextul acestor reglementări, Înalta

Curte de Casație și Justiție apreciază că situația juridică a

recurentei-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie conducând,

pe de o parte, circumstanțele de fapt concrete reținute de instanțele fondului,

valorizate din perspectiva principiului securității raporturilor juridice, și,

pe de altă parte, efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul

dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu

prin decizia in interesul legii.

În cazul în care un litigiu

fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un bun imobil ce face

parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea

specială de reparație, Legea nr. 10/2001, titularul acțiunii nu poate

valorifica pretenții referitoare la constatarea nevalabilității titlului

statului, întrucât, așa cum s-a subliniat, legea specială de reparație acordă

caracter abuziv tuturor preluărilor pe care staul le-a efectuat în

perioada de referință a legii, fie că ar

corespunde unei preluări cu titlul

valabil, fie că ar corespunde unei

preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii identice pentru

ambele cazuri.

În egală măsură nu sunt întemeiate

motivele care repun în discuție raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenție,

respectiv dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, dat fiind dezlegările cu

caracter obligatoriu al deciziei date în interesul legii.

Judecătorii interni nu au încălcat

art. 11 alin. (1) din Constituția României, „S.R. se obligă să îndeplinească

întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este

parte”,

atunci când au pronunțat decizia

atacată, ci tocmai în considerarea lui,

semnificația și conținutul

dreptului de proprietate recunoscut în patrimoniul intimaților-pârâți având pe

deplin un astfel de fundament.

Cu privire la terenul reprezentând

curtea liberă de construcții, instanțele anterioare au apreciat corect

incidența dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificat prin Legea

nr. 1/2009, în

sensul ca nu pot fi restituite în natură terenurile eferente

imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul

Legii nr. 112/1995, legea

specială cu privire la acest teren având

prioritate față de dreptul comun în materia revendicării.

Referirea

recurentei-reclamante la hotărârea pronunțată în Cauza

K. vs. România nu schimbă cu nimic

situația cauzei pendinte, situația de fapt avută în vedere la data pronunțării

acestei hotărâri nefiind similară cauzei pendinte.

Pentru toate aceste considerente de

fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1),

respectiv art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta

P.A.A. împotriva

deciziei nr. 160/ A din 10 aprilie

2012

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.