ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 395/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 2803/3 din 09 iunie 2010, reclamanta P.A.A. a chemat în judecată pe pârâții P.I. și M.B., solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate imobilul construcție, situat în București, str. Logofăt Udriște și terenul aferent construcției, construcție vândută pârâtului P.I., cu nerespectarea legii, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7271/1997. Prin sentința civilă nr. 1877 din 28 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a V -a civilă, a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului M.B., excepția lipsei calității procesuale active, lipsei interesului și inadmisibilității, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.

În fapt, s-a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 25236 din 09 iulie 1937, C.M. a dobândit proprietatea asupra a 2/3 din imobilul situat în București, str. Logofăt Udriște, și terenul aferent construcției, cota de 1/3 fiind dobândită pe cale succesorală de pe urma defunctului H.C., așa cum rezulta din Jurnalul nr. 14132, emis in dosarul nr. 3295 al Tribunalului Ilfov. Urmare decesului acestuia, intervenit la data de 13 octombrie 1976, a rămas ca unic moștenitor C.M., așa cum rezulta din certificatul de moștenitor nr. 995/1977, iar după decesul acesteia, prin certificatul de moștenitor nr. 196/1997, a devenit proprietară mama reclamantei, P.E. Prin contractul de donație autentificat sub nr. 2660 din 6. noiembrie 2009, P.E.

a donat drepturile litigioase asupra imobilului, reclamantei. Din conținutul Deciziunii nr. 290 din 31 mai 1954 a S.P. al Raionului T.V., a rezultat ca imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului prin confiscare, conform sentinței penale nr. 108/1953 a Tribunalului Teritorial București, urmare a condamnării autorului C.M. pentru o infracțiune de natură politică.

Urmare adoptării Legii nr. 10/2001, autoarea reclamantei s-a adresat Comisiei de aplicare a acestei legi in sensul restituirii in natura a imobilului, așa cum rezulta din notificarea nr. 5483 din 31 octombrie 2001. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, tribunalul a apreciat-o ca nefondată, motivat de faptul că reclamanta a solicitat pe calea acțiunii pendinte nu numai restituirea construcției și a terenului de sub construcție, ci și terenul reprezentat de curtea liberă de construcții, care a rămas în patrimoniu pârâtului M.B., acesta fiind considerat posesorul neproprietar al acestei părți din imobil. Excepția lipsei calității procesuale active, a lipsei interesului si inadmisibilității invocării ca apărare a dobândirii dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii, tribunalul le-a apreciat ca nefondate, acestea reprezentând apărări de fond în combaterea excepției prescripției achizitive de scurta durata.

Construcția și suprafața de teren de 196,30 m.p., a fost vândută pârâților P.I. și P.M.E., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 7271/1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Tribunalul a constatat astfel că ambele părți au titluri de proprietate, acțiunea în revendicare urmând a fi soluționată din perspectiva analizării comparative a acestor titluri de proprietate sub aspectul preferabilității unuia din titlurile exhibate, cu trimitere la analiza titlurilor autorilor părților, autorii fiind diferiți. În ce privește titlul pârâților, aceștia au dobândit imobilul de la P.M.B., al cărui titlu s-a constituit prin lege, lege aplicată în sentința penală nr. 108/1953 a Tribunalului Teritorial București, titlul statului nefiind contestat la momentul dobândirii imobilului de către parați.

Tribunalul a apreciat ca aceasta preferabilitate este în favoarea titlului pârâților, întrucât acesta s-a constituit în temeiul legii, lege care a fost respectată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, câtă vreme reclamanta nu a răsturnat prezumția absolută de validitate, nu a contestat și nu a desființat acest contract. Susținerile reclamantei în sensul ca pârâții au fost de rea-credință la cumpărare nu pot fi reținute, atitudinea subiectivă a terțului dobânditor putând face obiect de analiză doar in ipoteza verificării valabilității contractului, nu și in aceea a revendicării. C.E.D.O. a apreciat, pentru situații similare, că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze prejudicii disproporționate, în sensul că terții dobânditori nu trebuie sa suporte consecințele abuzurilor statului.

Cu privire la terenul reprezentând curtea liberă de construcții, instanța a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, în sensul ca nu pot fi restituite în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, legea specială cu privire la acest teren având prioritate față de dreptul comun în materia revendicării. Cum instanța a apreciat, ca nefondată, acțiunea în revendicare, considerând preferabil titlul pârâților dobânditori ai imobilului, s-a apreciat că a devenit inutilă analiza excepției prescripției achizitive de scurtă durată. Prin decizia civilă nr. 160/ A din 10 aprilie 2012, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

S-a apreciat că este nefondată susținerea apelantei conform căreia prima instanță nu ar fi comparat titlurilor de proprietate, în condițiile în care din considerentele hotărârii rezultă că, în cauză, există două titluri de proprietate și că atâta timp cât titlul pârâților nu a fost desființat, acțiunea în revendicare a reclamantei este nefondată. Reclamanta nu poate justifica un bun actual în raport de dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E. D.O., ceea ce înseamnă că nu are titlu, deoarece un titlu vechi nu își mai poate produce efectele în prezent, fără a fi recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un act administrativ.

În acest sens este și Cauza M. contra României, s-a reținut că reclamanta nu are un bun în sensul Convenției și nici o speranță legitimă, în situația în care imobilul a fost preluat de stat și nu s-a statuat asupra restituirii acestuia printr-o hotărâre judecătorească, un act administrativ sau orice altă formă care ar recunoaște un drept actual în patrimoniul apelantei-reclamante. Sunt nefondate susținerile apelantei în ce privește aplicarea jurisprudenței C.E.D.O. pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada comunistă, în condițiile în care există o lege specială, Legea nr. 10/2001, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură, persoanelor îndreptățite.

Legea specială se referă, atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la acele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute de lege [(art. 18 lit. c)]. Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat următoarele: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Dispozițiile din legea specială, precum și recursul în interesul legii sunt relevante în cauză, întrucât reclamanta nu poate invoca un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, decât în măsura în care acesta este valorificat pe calea legii speciale.

Reclamanta nu a formulat acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, în baza dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și, ca urmare, titlul acestora este valabil și s-a consolidat. Intimații-pârâți au dobândit speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze imobilul care, conform art. 18 lit. c) nu mai putea fi restituit în natură foștilor proprietari. Garanțiile oferite de Convenție operează și în favoarea pârâților, deoarece și aceștia sunt titularii unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. Cauza A. contra României a stabilit că nicio jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut părților din acea cauză în mod irevocabil un drept la restituirea imobilului litigios.

Drept consecință, Curtea a apreciat ca imobilul în litigiu nu constituia „un bun actual” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele să se poată prevala. S-a statuat că, deși naționalizarea imobilului fusese abuzivă, nu antrenează in mod automat un drept la restituirea bunului. S-a stabilit cu valoare de principiu că situația menționată generează un drept la indemnizare în măsura în care se constată că erau întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de masuri reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală a bunului si proba calității de moștenitor al proprietarului inițial Faptul că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, îi permite acesteia valorificarea dreptului său de a obține măsuri reparatorii, în situația în care se va constata că întrunește condițiile prevăzute de actul normativ menționat.

Legea specială impune în ceea ce o privește pe reclamantă recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu în sensul valorificării dreptului la restituire, fie în natură, fie prin măsuri reparatorii în echivalent, în raport de situația concretă. În consecință, în cadrul acțiunii în revendicare, apelanta-reclamantă nu are un titlu întemeiat pe un drept actual și nu i se poate recunoaște în patrimoniul său dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ceea ce înseamnă că titlul pârâtului este preferabil fiind valabil încheiat și neatacat cu acțiune în anulare.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 08 iunie 2012, reclamanta P.A.A., prin care a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate: În mod greșit, instanța a respins apelul, înlăturând compararea titlurilor de proprietate care este de esența acțiunii în revendicare, dând valoare juridică actelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 10/2001, cu un neproprietar. S.R. nu a avut niciodată o proprietate reală, acesta fiind un proprietar fictiv, bunul vândut neputând fi transferat la cumpărător, pentru lipsa cauzei contractului. Menționarea comparării titlurilor nu este același lucru cu aplicarea comparării, care o dată săvârșită, nu poate duce la înlăturarea acțiunii în revendicare până acolo încât să se afirme că titlul reclamantei nu este actual, în condițiile în care la momentul notificării, Legea nr. 10/2001, prin art. 2 alin. (2), considera că foștii proprietari deposedați sunt considerați proprietari.

Decizia atacată se întemeiază astfel pe motive contradictorii, dar și pe o motivare străină de natura pricinii (acțiune în revendicare). Instanța de apel nu a analizat dacă Legea nr. 10/2001 este sau nu contrară legilor internaționale menționate în acțiune și în motivele de apel, folosindu-se în motivare de argumente adiacente, legate de speranța legitimă. Dat fiind obiectul de reglementare complet diferit, nu există raport de subsidiaritate între Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare de drept comun. Decizia nr. 33/2008 a instanței supreme a constatat că există grave contradicții între C.E.D.O. și Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a adăugat la lege, atunci când a apreciat că pentru a revendica un bun este necesar să se solicite nulitatea actului încheiat de neproprietar, ceea ce nici art. 480 C. civ.

și nici Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut. Art. 45 din Legea nr. 10/2001 este contrar atât acțiunii în revendicare, cât și art. 11 alin. (2) din Constituție și C.E.D.O. și D.U. D.O. Instanța de apel în mod greșit a considerat că hotărârea judecătorească penală a constituit titlul statului de preluare câtă vreme însuși statul a negat-o. În ce privește titlul intimaților, acesta este rezultatul Activității, falsității și aberației juridice. Decizia pronunțată este contrară Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a hotărât că atunci când în acțiune se invocă dreptul internațional se aplică acest drept, iar atunci când în acțiune se invocă dreptul intern, se aplică acesta.

Chestiunea nulității actului de vânzare se putea pune numai dacă se solicita aceasta prin acțiune, dar din moment ce reclamanta a ales calea acțiunii în revendicare, instanța nu mai putea folosi argumentul nulității dedus din art. 45 alin. (5), întrucât legea specială are un obiect precis de reglementare, respectiv cel al restituirii proprietății și cel al acordării de despăgubiri. Câtă vreme actului juridic îi lipsește cauza, actul nu poate avea efecte asupra transferului proprietății, motiv pentru care greșit instanța a considerat că intimații-pârâți se bucură de un bun, fiind de notorietate că actul lipsit de cauză este nul absolut, că proprietatea nu s-a transferat de la vânzător la cumpărător (art. 948 C. civ.).

În mod greșit nu a înlăturat aplicarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privitor la terenul nevândut, având în vedere că acest text de lege este contrar Convenției Europene. Hotărârea pilot nr. III a devenit o necesitate pentru judecătorii contenciosului european pentru că anterior pronunțaseră decizia dată în cauza K. vs. România. Judecătorii interni au încălcat art. 11 alin. (1) din Constituția României, „S.R. se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, hotărârea pronunțată se fundamentează pe contradicții, pe abuzuri și violență, creând confuzii și nelegalități evidente. S-a reținut greșit că statul are o hotărâre judecătorească de preluare, fără să observe că de fapt această hotărâre a fost expres desființată prin art. 2 alin. (1) lit. b) a legii speciale.

Prin faptul că la acțiunea în revendicare s-au aplicat reguli ce nu sunt specifice revendicării, instanța de apel s-a folosit de motive străine de natura pricinii, înlăturând dreptul și punând în locul lui ficțiunea. Prin Hotărârea Pilot nr. 3, hotărârea K. vs. România, s-a stabilit că odată cu apariția Legii nr. 10/2001, titlurile de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv, au fost revitalizate, opae legis, fiind vorba de o „ recunoaștere implicită a dreptului de proprietate a fostului proprietar, în același sens fiind și Hotărârea S. și alții vs. România. Astfel, existența a două titluri de proprietate asupra aceluiași imobil este de neacceptat, iar buna-credință nu poate fi demnă pentru cumpărătorul chiriaș câtă vreme titlul statului s-a bazat pe abuz și violență.

Prin hotărârea pilot dată în Cauza M.A. și alții vs. România, s-a stabilit că acțiunea în revendicare este deasupra procedurilor administrative de restituire a imobilului sau de acordare de despăgubiri și are prioritate și nu poate fi refuzată adevăratului proprietar. Prin faptul că până în prezent nu s-a răspuns la notificare, reclamanta nu poate fi răspunzătoare de carențele autorităților administrative, iar faptul că s-a vândut un imobil față de care statul avea titlu nelegal și echivoc, nu poate face nedemnă acțiunea în revendicare. S-a reținut în mod eronat că titlul intimaților - pârâți este ocrotit de art. 1 din Primul Protocol al Convenției, în condițiile în care art. 1 se referă la bunurile legal dobândite, iar nu la cele preluate prin abuz.

Cu privire la revendicarea terenului nevândut, instanța a menținut fără motivare aplicarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Din moment ce Legea nr. 1/2009 este contrară Convenției, conform art. 11 alin. (2) din Constituție, înseamnă că această lege nu poate fi aplicată. Recursul este nefondat.

Instanțele anterioare au comparat titlurilor de proprietate aflate în conflict judiciar, operațiune care este într-adevăr de esența acțiunii în revendicare, dând valoare juridică doar unuia dintre acestea, dat fiind circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, necontestate; reclamanta nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenției, aceasta nefăcând dovada că a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să-i fie recunoscută calitatea de proprietar iar, în dispozitiv, să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu; reclamanta își fundamentează acțiunea pe vechiul titlu de proprietate al autorului său; doar pârâții-persoane fizice sunt în situația de a invoca un bun actual în patrimoniul lor; instanța de contencios european a statuat la data de 12 octombrie 2010, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, în contextul Cauzei A. și alții contra României, după cum urmează; un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții; existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii,

au decis în mod expres restituirea bunului. Cât timp reclamanta nu a formulat acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, în baza dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, titlul acestora s-a consolidat, beneficiind așadar pe deplin de prezumția de legalitate. Aceasta înseamnă, așa cum corect s-a și apreciat, că intimații-pârâți au dobândit speranța legitimă conferită prin dispozițiile exprese ale art. 18 lit. c) din aceeași lege, de a păstra posesia legitimă a imobilului în litigiu. Toate celelalte critici ale recurentei-reclamante ce vizează în mod explicit nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu pot fi reținute, întrucât exced cadrului procesual de învestire, acțiune în revendicare prin compararea titlurilor aflate în conflict judiciar.

Împrejurarea că, în circumstanțele cauzei pendinte, pe deplin stabilite și necontestate, instanțele fondului au ajuns la o altă concluzie decât cea invocată de reclamantă, nu înseamnă că hotărârea pronunțată s-ar întemeia pe motive contradictorii, respectiv pe o motivare străină de natura pricinii în revendicare. Instanța de apel nu a adăugat la lege, atunci când a reținut că reclamanta nu a solicitat nulitatea actului de vânzare-cumpărare, întrucât analiza efectivă a titlurilor aflate în conflict judiciar a condus la o astfel de constatare, valorificată întocmai din perspectiva legislației interne, art. 480 C. civ. și Legea nr. 10/2001, dar și a celei europene, semnificația noțiunii de bun actual și garanțiile conferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție pentru o astfel de situație.

Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate - în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenției, dar și jurisprudența C.E.D.O., în special cea anterioară Cauzei A. și alții contra României, nu poate fi primită, cât timp reclamanta nu poate susține existenta unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenției, respectiv recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Sub acest aspect, considerațiile instanțelor fondului sunt pertinente, aprecierea pornind de la ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar/moștenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, acesta fiind de necontestat, ci ca acest titlu să-i fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației pendinte. Faptul că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aspect necontestat în cauză, îi permite acesteia valorificarea dreptului său de a obține măsuri reparatorii, în situația în care se va constata că întrunește condițiile prevăzute de actul normativ menționat.

Nu pot fi reținute nici susținerile recurentei-reclamantei, conform cărora aceasta are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 putând fi valorificate doar în procedura prevăzută de acest act normativ. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 – art. 481 C. civ. În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

S.R. a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecințele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri. Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001. Instanța supremă a decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții - Cauza B. contra României din 1997. Accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială. Concluzia ce se impune a fi reconfirmată este aceea că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, dar numai în condițiile legii speciale ce se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ.

Aceasta soluție a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Situația cauzei pendinte nu poate ignora nici decizia nr. 33 din data de 09 iunie 2008, pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care s-a decis în sensul următor: „concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. In cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și C.E.D.O., Convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice. În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că situația juridică a recurentei-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie conducând, pe de o parte, circumstanțele de fapt concrete reținute de instanțele fondului, valorizate din perspectiva principiului securității raporturilor juridice, și, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială și legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia in interesul legii.

În cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un bun imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, titularul acțiunii nu poate valorifica pretenții referitoare la constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât, așa cum s-a subliniat, legea specială de reparație acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care staul le-a efectuat în perioada de referință a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlul valabil, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii identice pentru ambele cazuri. În egală măsură nu sunt întemeiate motivele care repun în discuție raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenție, respectiv dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, dat fiind dezlegările cu caracter obligatoriu al deciziei date în interesul legii.

Judecătorii interni nu au încălcat art. 11 alin. (1) din Constituția României, „S.R. se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, atunci când au pronunțat decizia atacată, ci tocmai în considerarea lui, semnificația și conținutul dreptului de proprietate recunoscut în patrimoniul intimaților-pârâți având pe deplin un astfel de fundament. Cu privire la terenul reprezentând curtea liberă de construcții, instanțele anterioare au apreciat corect incidența dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, în sensul ca nu pot fi restituite în natură terenurile eferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, legea specială cu privire la acest teren având prioritate față de dreptul comun în materia revendicării.

Referirea recurentei-reclamante la hotărârea pronunțată în Cauza K. vs. România nu schimbă cu nimic situația cauzei pendinte, situația de fapt avută în vedere la data pronunțării acestei hotărâri nefiind similară cauzei pendinte. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1), respectiv art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.A.A. împotriva deciziei nr. 160/ A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.