ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1600/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 4.04.2018 sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., obligarea acestora la restituirea imobilului în suprafață de 209,9 mp, având nr. cadastral x, aflat în proprietatea reclamanților și deținut de pârâți fără drept. Prin sentința civilă nr. 6722/19.10.2018, Judecătoria Sectorului 6 București a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 259/28.02.2020, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis acțiunea, a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 199 mp situat în București, str. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică efectuat de expert E., a obligat pârâții la plata sumei de 7.263 RON către reclamanți, reprezentând cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 648/A/15.04.2021, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâților împotriva sentinței. Prin decizia nr. 793/07.04.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul pârâților împotriva deciziei instanței de apel, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1813/A/05.12.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul pârâților împotriva sentinței, a fost schimbată sentința apelată în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții A., B. și recurs incident întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pârâții C., D. Recursul principal promovat de reclamanții B. și A. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6, recurenții- reclamanți învederează că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar instanța de apel a exclus apărările pe care aceste părți le-au formulat. Arată recurenții că este străină de natura pricinii motivarea instanței de apel potrivit căreia nu ar fi fost învestită instanța cu o acțiune în uzucapiune, în contextul în care, prin motivele de apel, apelanții au solicitat, în contradictoriu cu adevăratul proprietar, să se constate îndeplinite condițiile uzucapiunii și, astfel, să paralizeze acțiunea în revendicare. Invocarea posesiei și a stăpânirii fizice a terenului de către reclamanți și autorii acestora avea relevanță, putea și trebuia să fie analizată întrucât această posesie excludea, implicit, posesia autorului apelanților, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu era necesar ca reclamanții să învestească instanța cu o acțiune în uzucapiune pentru a fi analizate apărările părților sub acest aspect, întrucât acțiunea în uzucapiune este acțiunea posesorului neproprietar împotriva proprietarului neposesor, iar nu invers. Instanța de apel nu trebuia învestită cu o acțiune în uzucapiune pentru a cerceta apărările și probele reclamanților, având în vedere că posesia acestora se întemeia pe o prerogativă ce face parte din substanța dreptului de proprietate al reclamanților, iar nu în baza unei stări de fapt. Lipsa unei examinări corespunzătoare și efective a motivelor de fapt și de drept invocate de părți (și nu doar de către apelanți), în cadrul căreia să fie analizate probele administrate în susținerea lor, afectează hotărârea recurată de nelegalitatea prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., fiind de natură a încălca reclamanților dreptul la un proces echitabil, astfel cum e consfințit de art. 6 alin. (1) din CEDO. Invocând considerentele deciziei de casare (nr. 793/2022 a ICCJ), recurenții-reclamanți subliniază că instanța de apel trebuie să analizeze apărările acestora privind posesia pe care au exercitat-o. Deși prin decizia civilă nr. 648/A/15.04.2021, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a reținut că recurenții și autorii acestora au avut posesia publică a imobilului, prin decizia recurată a reținut o situație contrară, fără a motiva soluția dispusă. Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți învederează că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1847 C. civ.. Susțin recurenții că nu s-a făcut dovada începerii efective a unei posesii asupra unei părți din terenul situat în Calea x, București, iar evidențele fiscale nu au relevanță în acest sens asupra posesiei efective a imobilului (fiind întocmite pe bază de declarații, fără o verificare fizică a situației de fapt a terenului). Astfel, din declarația de impunere nr. x/1952 și din procesul-verbal din 31.12.1969 reiese că nu se face referire la constatarea folosirii terenului, ci doar la declarația de impunere. Recurenții au expus o scurtă circumstanțiere a situației de fapt privind preluarea, în anul 1919, a posesiei imobilului de către autorii acestora, F. și B. și înstrăinarea, în anul 1936, a parcelei de 200 mp ce are dublă deschidere, atât către Calea x, cât și pe strada x (actuala Lacul Ursului), cât și cu privire la posesia exercitată în perioada 1975-1976 cu privire la parcela de 400 mp cu dublă deschidere (conform declarațiilor martorilor G. și H.). Din probele aflate la dosar (certificatul de moștenitor nr. x/15.03.1993, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1995, schița anexă la proiectul de apă al imobilului, planurile I., fotografii) reiese că terenul era în posesia recurenților și a autorilor recurenților inclusiv în anul 1993 și în perioada următoare. În anul 2004 au fost declanșate litigiile cu privire la imobil, fiind depusă o plângere penală de către J. S.R.L., care menționează că nu poate folosi terenul (nu că ar fi pierdut posesia), deoarece inculpatul F. ar fi edificat diverse construcții cu caracter provizoriu pe acest teren, ceea ce întărește aspectele privind posesia continuă a recurenților și a autorilor acestora, care aveau edificate construcții pe teren, astfel cum rezultă din sentința penală nr. 38/09.01.2004. Posesia fizică asupra terenului era și în anul 2013, când aceeași societate transmite somația nr. 34/4.03.2013, prin care solicită eliberarea terenului. Concluzionează recurenții că, în intervalul 2004-2013, pârâții nu au avut posesia terenului și nici nu au făcut demersuri să o obțină, iar primul proprietar (K.) nu a avut posesia terenului și nici nu a întreprins vreo procedură pentru a o dobândi, ceea ce arată reaua lor credință. Se arată că în anul 2013 L. a încercat să pătrundă în imobil, prin violență și, ulterior, respectiv la data de 24.03.2017, încercarea intimaților a avut ca finalitate pătrunderea acestora în curtea imobilului. Preluarea fizică a terenului nu e credibilă, în condițiile în care autorii F. și B. au locuit efectiv în imobilul de 400 mp din 1919 și până la deces, având titlu de proprietate, iar terenul era împrejmuit (astfel cum reiese din declarația martorului G.). Dacă autorii pârâților M. și N. ar fi preluat în posesie acest teren, proprietarii locuind acolo, în mod sigur ar fi existat sesizări penale și plângeri reciproce, așa cum s-a întâmplat în anii 2004, 2013 și 2017. Lipsa unei stăpâniri fizice a terenului rezultă din adresa din 26.06.2018, dar și din evidențele incomplete ale DITL Sector 6 București, deoarece impunerea s-a realizat în anul 1952 pe un teren viran, chiar autorul pârâților declarând terenul viran, inclusiv în anul 1958, iar în 1969 terenul apare ca fiind tot viran, ceea ce presupune că a fost un teren gol, sens în care recurentul expune definiția noțiunii "viran". Conform art. 1852 C. civ., posibila posesie a autorilor pârâților era afectată de viciul clandestinității, deoarece ar fi fost exercitată pe ascuns, astfel încât autorii recurenților nu erau în măsură să o cunoască. Terenul fiind viran, oricine ar fi văzut acel teren, inclusiv autorii reclamanților, nu ar fi fost în măsură să afle de posesia autorilor pârâților (evidențele fiscale nu sunt publice și vizează doar raporturile financiare cu autoritatea locală). În cauză nu este îndeplinită nici condiția termenului de 30 de ani, prevăzută de art. 1847 C. civ., întrucât în anii 1975-1976 terenul era îngrădit și în posesia recurenților (astfel cum reiese din declarația martorului G., neanalizată de instanța de apel). De asemenea, posibila posesie, pe care recurenții o contestă, asupra terenului de 200 mp (parte din terenul de 400 mp din Calea x) a fost afectată și de viciul discontinuității, din moment ce în anul 1975-1976 posesia era întreruptă conform art. 1864 pct. 1 C. civ. (întrerupere naturală), ceea ce face, conform art. 1867 C. civ., ca posesia anterioară, dacă începuse, să nu mai poată fi continuată (abia în 2017 pârâții au dobândit posesia terenului). Făcând referire la mențiunile din adresa nr. x/2018 a PMB, recurenții susțin că nu s-a probat că exact această parte de teren este terenul din str. x, în condițiile în care în vecinătate mai este un imobil de 200 mp (cel înstrăinat în anul 1936), cu deschidere la 2 străzi și care, conform mențiunilor din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1936 era teren liber, pe de o parte, iar pe de altă parte, în anul 1952 era teren viran. Arată că nicio persoană nu-l cunoaște pe M., iar lipsa stăpânirii materiale a bunului echivalează cu lipsa totală a unei componente a posesiei, reprezentând, în final, lipsa posesiei, astfel că nu sunt îndeplinite nici celelalte condiții prevăzute de art. 1847 C. civ., respectiv o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Evidențele fiscale pot, cel mult, dovedi elementul intențional al posesiei, impozitul fiind achitat atât de către reclamanți, cât și de către pârâți. Invocând prevederile art. 249 C. proc. civ., recurenții arată că pârâții ar fi trebuit să dovedească faptul că autorii pârâților nu au posedat imobilul, în contextul în care autorii reclamanților au avut posesia terenului în anul 1919, în 1936 și în 1975-1986, nefiind dovedit faptul pierderii posesiei în tot acest interval de timp, până în 2017, când pierderea s-a realizat prin violență. Pe cale de consecință, recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei în rejudecare curții de apel, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate și respingerea apelului, ca nefondat. Recursul incident promovat de recurenții-pârâți C. și D. Prin memoriul de recurs, recurenții-pârâți C. și D. au solicitat, în măsura în care se va admite recursul principal, casarea hotărârii, iar, în rejudecare, au solicitat admiterea apelului, în sensul schimbării sentinței civile nr. 259/28.02.2020 pronunțată de Tribunalul București, cu consecința respingerii cererii de revendicare imobiliare a terenului situat în str. x, București, ca neîntemeiată. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 425 și art. 479 C. proc. civ. întrucât instanța nu a analizat criticile din cererea de apel privind uzucapiunea de scurtă durată, astfel că nu a motivat hotărârea sub acest aspect. Instanța de apel a apreciat că ar fi îndeplinite condițiile intervenirii uzucapiunii de lungă durată, reținând greșit că aceasta ar fi învestită doar cu analizarea instituției uzucapiunii de 30 de ani și a celei tabulare, sens în care invocă prevederile art. 501 alin. (3), art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 131 alin. (2) din Regulamentul de Ordine Interioară al instanțelor judecătorești, precum și dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituție, art. 6 par. 1 din CEDO. Susțin recurenții-pârâți că prin cererea de apel au invocat toate cele 3 cazuri de uzucapiune, respectiv uzucapiunea de lungă durată (30 de ani), de scurtă durată (de 10 ani) și uzucapiunea tabulară, iar prin decizia de casare nr. 793/2022, Înalta Curte a reținut că instanța de apel nu a analizat și nu a formulat un răspuns corespunzător tuturor argumentelor deduse judecății prin cererea de apel referitoare la prescripția achizitivă ce a fost invocată sub toate formele prevăzute de lege. Recurenții-pârâți argumentează în sensul că, în cauză, se aplică prevederile vechiul C. civ. și sunt îndeplinite condițiile intervenirii uzucapiunii de 10 ani reglementate de art. 1895 C. civ. Se arată că este îndeplinită condiția exercitării unei posesii utile asupra imobilului din București, str. x, în perioada 2003-2017, în raport de prevederile art. 1847 și art. 1850 C. civ., având în vedere că autorul recurenților-pârâți, respectiv O. S.R.L. (fostă J. SRL) a intrat în posesia imobilului în 2003, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.2003 și a exercitat o posesie continuă până în 23.03.2017, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2017 între O. S.R.L., prin lichidator P. și pârâți. Invocând dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 (aplicabilă la data de 21.01.2003), recurenții-pârâți pretind că posesia îndeplinește și condiția de a fi publică, față de faptul că prin încheierea nr. 483/21.01.2003 s-a dispus întabularea în CF a dreptului de proprietate al O. S.R.L. asupra imobilului. În raport de prevederile art. 1897 alin. (1) C. civ., arată recurenții că este îndeplinită condiția ca posesia să se întemeieze pe un just titlu. Astfel, justul titlul este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.2003, autentificat de Q., fiind îndeplinite toate condițiile referitoare la caracteristicile pe care un înscris trebuie să le îndeplinească pentru a fi calificat drept just titlu. Făcând trimitere la decizia nr. 825/20.02.2013 a Înaltei Curți, recurenții-pârâți precizează că uzucapiunea semnifică un demers al proprietarului care deține un titlu viciat, dar care posedă imobilul împotriva proprietarului care se pretinde "adevăratul proprietar". Raportat la prevederile art. 1898 și art. 1899 alin. (2) C. civ., recurenții arată că este îndeplinită și condiția exercitării posesiei cu bună credință. Chiar dacă buna-credintă este prezumată, arată că aceasta este dovedită atât prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.01.2003, în urma căruia O. S.R.L. a avut convingerea că dobândește imobilul de la adevăratul proprietar, aceasta existând atât la momentul dobândirii imobilului, cât și pe toată perioada exercitării posesiei asupra acestuia, dar și prin întabularea dreptului de proprietate. De asemenea, este îndeplinită condiția exercitării posesiei timp de 10 ani având în vedere că O. S.R.L. a intrat în posesia imobilului în anul 2003, termenul s-a împlinit la 20.01.2013, iar posesia a încetat la 23.03.2017, când a înstrăinat imobilul. Recurenții-pârâți au probat îndeplinirea condiției ca adevăratul proprietar să fi locuit în circumscripția teritorială a aceluiași tribunal județean unde se află imobilul, reclamantul A. având domiciliul în București, astfel cum reiese din cererea din 26.11.1999, certificatul de atestate nr. x/26.05.2008, cererea din 18.03.2020, certificatul nr. x/11.11.2014, certificatul de căsătorie seria x.6, nr. x, certificatul de atestare fiscală nr. 12.10.2017.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20.03.2024 completul de filtru a admis în principiu recursurile și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestora la data de 12.06.2024.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, pârâții au invocat nulitatea parțială a recursului reclamanților, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Relativ la nulitatea parțială, pârâții au arătat că nu se pot invoca, în cadrul recursului, aspecte privind stabilirea situației de fapt sau aprecierea probelor instanței de apel. Or, aspectele privind existența posesiei și dovada acesteia reprezintă chestiuni care excedează limitelor căilor de atac a recursului și, respectiv, nu se încadrează în cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. Cu privire la argumentele subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au invocat prevederile art. 477 alin. (1), art. 478, art. 501 C. proc. civ., aspectele dezlegate prin decizia de casare și arată că acțiunea formulată de reclamanți este o acțiune în revendicare-acțiunea proprietarului neposesor, astfel încât în cadrul cererii principale instanța trebuia să verifice exclusiv titlurile de proprietate exhibate de părți, de vreme ce, prin ipoteză, reclamanții nu au posesia imobilului. în raport de considerentele deciziei de casare și de apărările invocate de intimați, instanța de apel trebuie să analizeze titlurile de proprietate invocate atât de către reclamanți-act juridic translativ, cât și de pârâți- urmare a împlinirii prescripției achizitive. Recurenții-reclamanți invocă, nepermis, pentru prima dată, în recurs, lipsa începerii efective a posesiei asupra terenului și pretinsele vicii ale posesiei autorilor pârâților și neîndeplinirea termenului uzucapiunii de lungă durată (argumente în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Cu privire la fondul cauzei, arată că sunt neîntemeiate susținerile recurenților-reclamanți, sens în care solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate. Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au arătat că este inadmisibil a se invoca nulitatea parțială a unor expresii din memoriul de recurs, putându-se invoca nulitatea parțială a motivului de recurs în integralitatea acestuia. Referitor la invocarea pentru prima dată a unor aspecte, învederează că argumentele pârâților nu corespund realității, având în vedere că prin întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual, în apel, au invocat faptul că au stăpânit imobilul permanent și nu e îndeplinită nicio condiție legală a uzucapiunii, imobilul fiind stăpânit permanent de reclamanți și autorii acestora, locuind efectiv în imobil. Solicită respingerea apărărilor pârâților din cuprinsul întâmpinării. Recurenții-reclamanți au formulat și întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului pârâților, ca nefondat, deoarece cauza nu a fost trimisă în rejudecare pentru a se reanaliza uzucapiunea de scurtă durată. Cu privire la fondul cauzei, învederează că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii, fiind necesară stăpânirea fizică a terenului, iar pârâții au dobândit posesia prin violență, în anul 2017. Solicită administrarea probei cu înscrisuri, respectiv emiterea unei adrese către Camera Notarilor Publici București în vederea înaintării certificatului de moștenitor din 25.03.1992, precum și dosarul care a stat la baza emiterii actului, în măsura în care mai există. Recurenții-pârâți au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor reclamanților din cuprinsul întâmpinării, precum și respingerea solicitării reclamanților privind emiterea unei adrese către CNPB. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri - principal și incident - Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în limitele și în sensul considerentelor ce vor fi arătate în continuare: 1) Recursul principal formulat de reclamanții A., B. susține în mod întemeiat nelegalitatea deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată de nemotivarea soluției, prin ignorarea argumentelor pe care aceștia le-au adus în sprijinul poziției lor procesuale (conform întâmpinării prin care se opuneau admiterii apelului părților). Pe acest aspect, instanța de apel reține în mod inadecvat și incorect procedural, că "nu poate analiza aspectele invocate de către intimații reclamanți în acest cadru procesual, cu privire la posesia exercitată de autorii lor asupra terenului în litigiu, nefiind învestită cu o acțiune în uzucapiune din partea acestora". Or, cadrul procesual la care face referire instanța era cel al rejudecării apelului pârâților din acțiunea în revendicare, urmare a deciziei de casare prin care instanța de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare determinată tot de un viciu al nemotivării deciziei, constând în aceea că prima instanță de apel lăsase neanalizate două forme ale uzucapiunii (tabulară și de 30 ani) invocate de către pârâții Nicolae pentru a paraliza acțiunea în revendicare a reclamanților Gorun. Ca atare, reluarea judecății trebuia să se realizeze în condițiile prevăzute de art. 501 alin. (3) C. proc. civ., adică, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Aceasta înseamnă că instanța de apel nu putea proceda doar la analiza criticilor formulate de pârâți împotriva hotărârii de primă instanță (care admisese acțiunea în revendicare împotriva lor), cu ignorarea apărărilor formulate prin întâmpinarea reclamanților. Considerentul conform căruia instanța nu poate examina aspectele invocate de intimații reclamanți în legătură cu posesia exercitată de autorii lor asupra imobilului în dispută întrucât "n-a fost învestită cu o acțiune în uzucapiune din partea lor" este eronat și ignoră înseși limitele judecății fixate prin cererile și apărările părților (așa cum au rămas acestea definitive în proces, în contextul în care, deși pârâții au invocat, pentru prima dată, în calea de atac a apelului, uzucapiunea, reclamanții n-au exercitat recurs incident împotriva primei decizii din apel, pentru a critica nesocotirea limitelor devoluțiunii). Așadar, la reluarea judecății, instanța trebuia să verifice deopotrivă criticile din apelul pârâților referitoare la îndeplinirea condițiilor prescripției achizitive, precum și apărările reclamanților care, contestând durata și calitatea posesiei pârâților, arătau că terenul în dispută a fost posedat, în mod public și sub nume de proprietar de către aceștia și autorii lor, până la momentul la care "pârâții au cumpărat și s-au intabulat abuziv pe acesta", făcând trimitere în acest sens, la o serie de dovezi din dosar. Așa cum corect arată recurenții reclamanți, posesia la care aceștia făceau trimitere, ca titulari ai acțiunii în revendicare, era aceea de prerogativă a dreptului de proprietate, drept a cărui sancțiune juridică se urmărește pe calea acțiunii în revendicare, iar nu cea de posesie ca simplă stare de fapt, care să ducă la dobândirea dreptului, în condițiile prescripției achizitive. Faptul că acțiunea în revendicare presupune, ca premisă, ca proprietarul să nu mai aibă posesia bunului, astfel cum au susținut în recurs intimații-pârâți, nu înseamnă implicit un comportament nediligent al acestora în tot intervalul prescris de lege ca dreptul de proprietate să iasă din patrimoniul lor și să poată fi paralizat prin efectul uzucapiunii opus de partea adversă. De aceea, instanța nu putea considera, de plano, că nu trebuie să analizeze posesia reclamanților (și a autorilor acestora) ca prerogativă a dreptului de proprietate, întrucât în măsura în care era dovedită, consecințele se repercutau asupra caracterului util al posesiei de care se prevalează pârâții (pentru a susține, pe această cale, că dreptul de proprietate a trecut în patrimoniul lor și poate fi opus cu succes celui care se pretinde proprietar în acțiunea în revendicare). Pentru toate considerentele arătate, neanalizarea apărărilor formulate de reclamanți prin întâmpinarea din apel, în legătură cu posesia pe care ar fi exercitat-o, în calitate de proprietari asupra terenului în privința căruia, la rândul lor, pârâții au pretins o posesie utilă, achizitivă de drept, este una care nesocotește exigențele motivării actului jurisdicțional. Astfel, sunt încălcate deopotrivă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform cărora considerentele trebuie să arate "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", precum și cele ale art. 501 alin. (3) C. proc. civ. care obligă, în situația dată, a rejudecării, să se țină seama de "toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". În consecință, se va constata că hotărârea este afectată de viciul nemotivării, ceea ce atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și conform art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare. - În ce privește motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut o greșită aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 1847 C. civ.., art. 1853 C. civ., art. 1854 C. civ., art. 1863 C. civ., referitoare la uzucapiune, susținând o greșită aplicare a acestora, față de probele administrate în cauză și neanalizate de instanța de apel. Aspectele relevate în cadrul acestui motiv de recurs, vizând caracterul viciat al posesiei pârâților, inapt să conducă la dobândirea dreptului de proprietate, fac trimitere la mijloacele de probă și elementele de fapt ale pricinii, fiind deci neîncadrabile în critici de nelegalitate susceptibile de analiză în recurs. Ca atare, asemenea elemente, legate de situația de fapt și de mijloacele probatorii, vor fi examinate, cu ocazia reluării judecății, de către instanța devolutivă de control judiciar, în analiza apărărilor formulate prin întâmpinare. 2) Recursul incident al pârâților a dedus judecății critici întemeiate pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând nesocotirea dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 501 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, la rejudecare, a lăsat neanalizată o formă a uzucapiunii invocate, respectiv prescripția achizitivă de scurtă durată. S-a solicitat ca, în măsura în care se va admite recursul principal, să fie admis și recursul incident. Se constată că decizia din apel a verificat și a constatat îndeplinirea condițiilor de fond ale uzucapiunii de 30 de ani, iar în privința uzucapiunii tabulare a reținut că ea nu poate fi invocată cu referire la dispozițiile din noul C. civ. - care constituiseră temeiul juridic al cererii - întrucât posesia ar fi început a fi exercitată înainte de intrarea în vigoare a acestuia. În privința uzucapiunii de scurtă durată lipsește, într-adevăr, o analiză a instanței de apel, în contextul în care, prin decizia de casare anterioară, stabilindu-se un viciu al nemotivării (cu referire la uzucapiunea tabulară și la cea de 30 de ani), s-a reținut, în același timp, că vor rămâne în afara analizei criticile formulate în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul condițiilor de fond ale prescripției achizitive. Aceasta presupunea ca, la rejudecare, să fie avute în vedere și analizate condițiile de fond ale uzucapiunii în raport cu formele acesteia invocate prin motivele de apel, deci inclusiv cu privire la cea de scurtă durată și, evident, în măsura în care ele sunt compatibile și pot coexista. Absența oricărui considerent al instanței de apel în legătură cu uzucapiunea de scurtă durată înseamnă, într-adevăr, o nesocotire a dispozițiilor invocate, ale art. 501 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanța de rejudecare trebuia să aibă în vedere limitele casării și toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost atacată. Cu toate acestea, demersul pârâților, care câștigaseră potrivit deciziei din apel, în sensul că li se recunoscuse dobândirea proprietății prin uzucapiunea de 30 de ani, de a susține neanalizarea și a uzucapiunii scurte, este justificat doar în contextul existenței recursului principal care, punând în discuție posesia asupra imobilului dintr-o dublă perspectivă - ca prerogativă a proprietății și respectiv, ca stare de fapt inaptă să constituie premisele unei posesii utile - se repercutează asupra situației procesuale a pârâților. Ca atare, admiterea recursului incident va fi consecința admiterii recursului principal, astfel încât urmare a casării deciziei să se poată proceda la reluarea judecății în limitele fixate prin cererea de apel a pârâților și prin întâmpinarea formulată de reclamanți, în sensul dispozițiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ. Întrucât casarea este totală, nu se definitivează și nu intră în autoritate de lucru judecat soluția dată uzucapiunii de 30 de ani, câtă vreme la stabilirea ei au fost ignorate apărările părții reclamante care tindeau să demonstreze caracterul viciat al posesiei, în contextul în care aceasta ar fi continuat să fie deținută și exercitată, până la un moment dat, de către reclamanți (și autorii acestora), ca prerogativă a dreptului lor. Pentru toate considerentele arătate, urmează ca, în baza art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 501 C. proc. civ., să fie admis atât recursul principal, cât și cel incident, casată decizia și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care va ține seama de dezlegările în drept date potrivit prezentei decizii în legătură cu cadrul complet în care trebuie efectuată judecata în apel.