ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 818/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București - Secția I civilă în data de 28.02.2018, sub nr. x/299/2018, reclamanta A S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului Municipiul Giurgiu, reprezentat de primar, la plata sumei de 12.500 lei, reprezentând contravaloarea lipsei folosinței terenului în suprafață de 11.818 mp proprietatea sa pentru perioada 1 ianuarie - l februarie 2018, pe care îl ocupă cu bazin de preluare ape fluviale, precum și cu alte construcții specializate, obligarea pârâtului la plata acestei sume lunar și în continuare, până la trecerea cu plata contravalorii terenului, în proprietatea publică a unității administrativ-teritorial prin procedurile prevăzute de lege. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Giurgiu să efectueze, în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, procedurile prevăzute de lege în vederea trecerii, cu plata contravalorii terenului în suprafață de 11.818 mp, în proprietatea publică a Municipiului Giurgiu, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555, art. 621 și art. 1345 noul C. civ., art. 5 din Legea nr. 71/2011, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În data de 09.07.2018, reclamanta a formulat o cerere modificatoare a acțiunii cu privire la primul capăt de cerere, în sensul că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 12.500 lei, reprezentând contravaloarea lipsei folosinței terenului în suprafață de 9.370,83 mp, proprietatea sa, situat în municipiul Giurgiu, str. (...), pentru perioada 1 februarie - 1 martie 2017. Prin sentința nr. 5848 din 08 octombrie 2018, Judecătoria Sectorului 1 București - Secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 776/25.05.2021, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins cererea, astfel cum a fost modificată de reclamanta A S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Giurgiu, prin primar, ca nefondată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 277A/22.02.2022, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A S.A. împotriva sentinței nr. 776 din 25 mai 2021 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 336/28.02.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A S.A. împotriva deciziei nr. 277A din data de 22 februarie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, pe care a casat-o, și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 782A/04.07.2024, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A S.R.L. împotriva sentinței nr. 776 din 25 mai 2021 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că l-a obligat pe intimatul-pârât Municipiul Giurgiu, prin primar, să încheie cu apelanta-reclamantă A S.R.L. un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect trecerea în proprietatea publică a unității administrativ-teritoriale municipiul Giurgiu a terenului de 11.328 mp situat în Giurgiu, str. (...), județul Giurgiu, pentru un preț de 1.236.484 lei; a menținut în rest sentința civilă apelată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Giurgiu, prin primar. Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a invocat, sub un prim aspect, că prețul impus de instanță, în cuantum de 1.236.484 lei, nu poate fi acceptat. A arătat că prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea evaluare proprietăți imobiliare, întocmit în cauză, a precizat că valoarea de piață estimată a terenului, de 22,4 euro/mp, și încadrarea curți-construcții nu pot fi acceptate, în condițiile unui teren care nu este liber de sarcini, cu construcții edilitare de utilitate publică, aflate într-o zonă sub limita cotei terenului, comparabilele folosite neavând aceste caracteristici; cele trei oferte de vânzare, pe care expertul desemnat de instanță le-a folosit, nu sunt relevante deoarece aceste terenuri sunt situate în zone urbane și preurbane, cu potențial urbanistic incomparabil mai mare față de cel al terenului în litigiu (la nivelul Municipiului Giurgiu suma de 22,4 euro/mp poate fi luată în considerare pentru terenuri aflate în cele mai scumpe zone, deservite de utilități). Printr-o altă susținere, recurentul-pârât a menționat că, în decizia de casare pronunțată în cel dintâi ciclu procesual, instanța a făcut abstracție de existența unei legi în vigoare la momentul pronunțării hotărârii. Indică, în acest sens, prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind noul Cod civil, potrivit cărora „actele si faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”. Precizează că instanța de judecată a pronunțat hotărârea fără a ține cont de aceste prevederi legale. Relevând situația de fapt, recurentul-pârât a mai indicat și că reclamantul a adjudecat terenul la mai puțin de jumătate din valoarea sa, având cunoștință despre existența bazinului colector și de construcțiile auxiliare, obiectiv de utilitate publică implementat pe acel teren din anul 1976 și care, potrivit raportului de expertiză, nu se poate reloca. Făcând trimitere la considerentele deciziei instanței de recurs din cel dintâi ciclu procesual, recurentul-pârât menționează că terenul se poate afla în proprietatea statului, însă în Legea nr. 51/2006 nu există nicio prevedere prin care să se menționeze că acest transfer este obligatoriu și că este cu titlu oneros. Prezentând situația de fapt, menționează că Bazinul de retenție B, aflat în proprietatea A S.A., este în întreținerea și exploatarea C S.A. încă de la data punerii în funcțiune, în anul 1976, respectiv că începând cu anul 2002 acesta se află în proprietatea Municipiului Giurgiu - domeniul public - și apare ca obiectiv predat către S.C. D S.A. prin HG nr. 968/2002 și este, de asemenea, menționat în Anexa la Hotărârea nr.273/29.07.2015, prin care s-a aprobat modificarea și completarea inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al municipiului Giurgiu, în care sunt înscrise, la pozițiile nr. 98 și 99, bazinul de retenție și împrejmuirea acestuia. În consecință, având în vedere că reclamanta A S.A. a dobândit terenul în cunoștință de cauză, cu privire la destinația sa specială, consideră că aceasta nu este îndreptățită să primească contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului aferent Bazinului și nici nu poate să fie obligată municipalitatea să achite contravaloarea terenului, pentru a-l include în domeniul public. Conform prevederilor Legii nr. 51/2006, colectarea, canalizarea și evacuarea apelor pluviale este un serviciu de utilitate publică care asigură satisfacerea nevoilor esențiale de utilitate publică și interes general cu caracter social al colectivității locale. Evidențiind cadrul factual, consideră că elementul generator al litigiului s-a produs când aceste terenuri au fost scoase la licitație de către lichidatorul fostei Fabrici E Giurgiu, precizând, totodată, că nu și-a însușit vreun folos material în urma licitației, iar atunci când bazinul și construcțiile auxiliare au intrat în proprietate publică, au fost predate, ca obiectiv, către S.C. D S.A., ce are în întreținere și exploatare acest bazin din anul 2002.

Apărări formulate în cauză În data de 21.10.2024 (data poștei, fila 48 din dosar), intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește criticile referitoare la prețul terenului, arată că acestea reprezintă aspecte de netemeinicie, iar nu aspecte privind aplicarea greșită a legii, neputând face obiectul analizei în recurs. În subsidiar, a arătat că prețul a fost stabilit legal prin expertiza dispusă în cauză, fiind avută în vedere valoarea de circulație a terenului cu luarea în considerare a prețului cu care se vând în zonă terenuri similare, susținerile recurentului-pârât fiind neîntemeiate. Privind aplicarea în timp a dispozițiilor legale de drept material, respectiv a prevederilor art. 3 din Legea nr. 71/2011, arată că acest aspect a fost analizat de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu referire la pretențiile A S.A. privind contravaloarea lipsei de folosință, recurentul-pârât fiind în eroare cu privire la cererile analizate de instanța de apel, prin prisma dezlegărilor instanței de recurs.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin rezoluție a fost stabilit termen de judecată în cameră de consiliu, fără citare părți, la 26.03.2025. La 30.12.2024, în termen legal, recurentul a formulat punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care a arătat că motivele formulate sunt susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Reiterând aspectele învederate prin cererea de recurs, recurentul a menționat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 4 alin. (1) și 2 din Legea nr. 51/2006, astfel că nu poate fi obligat să încheie un contract de vânzare-cumpărare cu intimata-reclamantă, având în vedere că terenul în litigiu este afectat de o servitute gratuită, fiind folosit încă dinaintea trecerii lui în proprietatea intimatei-reclamante, aceasta asumându-și, la momentul achiziționării lui, respectiva obligație, fapt dovedit și prin neformularea, timp de 14 ani, a unor pretenții. De asemenea, reluând susținerile formulate prin memoriul de recurs, a precizat și că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 3 din Legea nr. 71/2011. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, conform dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Pentru a se putea considerată îndeplinită această exigență legală, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea criticilor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca în caz contrar (când recursul cuprinde doar critici ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de lege) să intervină sancțiunea nulității acestuia, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același act normativ. În speță, analiza cererii de recurs relevă, însă, lipsa formulării unor critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, fiind invocate în mod formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - În acest sens, se constată că susținerile recurentului-pârât în legătură cu greșita determinare a valorii de piață a imobilului în litigiu, pe calea raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe nu deduc judecății aspecte de nelegalitate, ci doar eventuale chestiuni de netemeinicie, străine de analiză în prezenta cale extraordinară de atac. Așadar, prin reiterarea obiecțiunilor formulate împotriva raportului de expertiză, recurentul tinde, în realitate, la restabilirea, în mod inadecvat, a situației de fapt, solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența probatoriului administrat cu ocazia devoluțiunii cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care limitează cenzura instanței de recurs la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. - Nici susținerile referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 3 din Legea nr. 71/2011 nu conturează o veritabilă critică de nelegalitate, din moment ce nu sunt relevate eventuale greșeli săvârșite de instanța de apel cu ocazia stabilirii cadrului legal incident, ci sunt criticate, în mod inexact, dezlegările date prin decizia de casare pronunțată în cel dintâi ciclu procesual. Or, această alegație nesocotește atât obiectul recursului, care, conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., este limitat la decizia pronunțată în apel și, totodată, ignoră prevederile art. 501 alin. (1) din același act normativ, care stabilesc că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, tocmai în considerarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac și a caracterului definitiv al dezlegărilor instanței de recurs. Astfel, susținerea prin care se tinde, în realitate, la înlăturarea aplicabilității, în cauză, a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, reținute ca fiind incidente speței prin decizia de casare, nu supune, deci, o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei atacate, fiind mai degrabă formală, din moment ce acest aspect litigios, odată stabilit în recurs, a rămas câștigat cauzei, nemaiputând fi contrazis ulterior. - Formală este și simpla afirmație a recurentului-pârât, în legătură cu aceeași normă de drept, referitoare la „lipsa unei prevederi în cuprinsul Legii nr. 51/2006 prin care să se impună că acest transfer este obligatoriu și trebuie să se facă cu titlu oneros”. Astfel, în legătură cu susținerile recurentului se observă că, prin decizia de casare, s-a reținut inclusiv că „nu poate fi exclus ca pârâtul să nu fie implicat, potrivit legii, în vreuna dintre procedurile care să asigure dobândirea dreptului de proprietate publică în modalitățile prevăzute de art. 863 C. civ.”. Or, recurentul nu contrapune elemente efective de nelegalitate dezlegărilor instanței de apel (care, cu ocazia rejudecării pricinii, a reținut că „acest transfer al dreptului de proprietate trebuie să cu titlu oneros, căci art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 nu reglementează un caz de naționalizare sau de trecere silită gratuită în proprietatea publică a bunurilor particularilor” și care a stabilit, totodată, în acord cu dezlegările date prin decizia de casare și raport cu explicitarea pretențiilor de către reclamantă, incidența cazului de dobândire a dreptului de proprietate publică prevăzut de art. 863 lit. d) C. civ.) și omite să indice, în concret, o altă „procedură prevăzută de lege” (în sensul prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006) decât cea stabilită de instanța devolutivă de control judiciar ca fiind aplicabilă pentru trecerea în proprietatea publică a sa a terenului în litigiu. Or, în lipsa unei argumentații juridice pertinente, care să permită extragerea unui aspect de nelegalitate a dezlegării jurisdicționale din etapa procesuală anterioară, nu este posibilă cenzura specifică instanței de recurs, ale cărei limite sunt determinate de însuși autorul căii de atac. - În egală măsură, nici susținerile referitoare la lipsa obligației recurentului-pârât de a efectua procedurile prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, prin aceea că intimata-reclamantă „a dobândit terenul în cunoștință de cauză cu privire la destinația sa specială”, nu fac posibil controlul judiciar din prezenta fază procesuală, dat fiind că, pe de o parte, se referă la aspecte ce țin exclusiv de stabilirea situației de fapt, iar, pe de altă parte, ignoră dezlegările date prin decizia de casare prin care s-a conturat obligația legală, aflată în sarcina sa, de a demara și de a parcurge procedurile legale prin care să se asigure intrarea bunului în domeniul public. Tot astfel, se observă că susținerea recurentului-pârât potrivit căreia intimata-reclamantă „nu este îndreptățită să primească contravaloarea lipsei de folosință asupra terenului”, se plasează în afara judecății înfăptuite cu ocazia rejudecării cauzei (limitată, conform deciziei de casare, doar la cel de-al doilea petit al cererii introductive de instanță, soluția de respingere a celui dintâi capăt de cerere fiind intrată sub autoritate de lucru judecat). Prin urmare, deși formal încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul nu conține critici care să poată fi subsumate motivelor de casare prevăzute de lege, expunând doar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și o succintă relatare a situației de fapt, astfel încât, în cauză, devine incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Giurgiu, prin primar, împotriva deciziei nr. 782 A din data de 4 iulie 2024 a Curții de Apel București-Secția a IV-a civilă.