ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 336/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, secția I civilă la data de 28.02.2018, sub nr. x/2018, astfel cum a fost modificată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului Municipiul Giurgiu, reprezentat de primar, la plata sumei de 12.500 RON reprezentând contravaloarea lipsei folosinței terenului în suprafață de 11.818 mp proprietatea A. S.R.L., pe care pârâtul îl ocupă cu bazin de preluare ape fluviale, precum și cu alte construcții specializate, pentru perioada l februarie-1 martie 2018, obligarea pârâtului la plata acestei sume lunar și în continuare, până la trecerea, cu plata contravalorii terenului, în proprietatea publică a unității administrativ-teritorial prin procedurile prevăzute de lege.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Giurgiu să efectueze, în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, procedurile prevăzute de lege în vederea trecerii cu plata contravalorii terenului în suprafață de 11818 mp în proprietatea publică a Municipiului Giurgiu, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 555, art. 621 și art. 1345 C. civ., art. 5 din Legea nr. 71/2011, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 5848 din 08/.10.2018, Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Prin sentința nr. 776/25.05.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea, astfel cum a fost modificată, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 277A/22.02.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței menționate, ca nefondat.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, în ceea ce privește capătul de cerere privind obligația de a face constând în trecerea cu plată în proprietatea pârâtului Municipiul Giurgiu a imobilului în suprafață de 11.815 mp aferent construcțiilor edificate pe teren, conform procedurii prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel a stabilit caracterul durabil, definitiv al construcțiilor de pe teren, plecând de la judecăți anterioare și de la raportul de expertiză existent la dosar, stabilește natura gratuită a limitării dreptului de proprietate al recurentei, fiind vorba despre construcții definitive, pentru ca apoi să revină și să rețină contrariul a ceea ce rezultă din concluziile raportului de expertiză, în sensul că pe baza acestui raport, dar în lipsa unui capăt de cerere în constatarea caracterului definitiv, nu se poate stabili natura definitivă a construcțiilor.

Această contradicție între considerente echivalează cu nemotivarea acestui capăt de cerere, deoarece nu se poate aprecia dacă motivul respingerii cererii este ocuparea cu titlu gratuit conferit de lege construcțiilor definitive sau din contră, imposibilitatea aprecierii asupra caracterului definitiv al construcției în lipsa unui capăt de cerere în constatare, care să oblige instanța să tranșeze acest aspect.

Motivele contradictorii ale hotărârii privesc considerentul instanței cu privire la calea unei acțiuni în constatarea caracterului definitiv al construcției; considerente similare sunt formulate de instanța de apel și cu privire la lipsa procedurii prealabile administrative privind obligația de a face în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006.

Recurenta a precizat că o acțiune în constatare nu poate privi decât un drept, nicidecum un fapt, așa cum este caracterul definitiv al unei lucrări; o acțiune în constatarea unui fapt poate fi formulată doar în temeiul art. 359 C. proc. civ.. Or, în cauză, nu există un drept care să fie constatat de către instanță pe calea unei asemenea acțiuni; caracterul definitiv al unei construcții nu i se poate asocia un criteriu de legalitate, această apreciere a instanței de apel vizând în mod exclusiv o situație de temeinicie, care contravine art. 35 C. proc. civ.

Instanța de apel a respins cererea recurentei pe un considerent care vizează o situație de inadmisibilitate a cererii în constatare; procedând astfel, instanța de apel a adus în sprijinul soluției pronunțate o motivare, pe de o parte contradictorie, deoarece anterior a stabilit caracterul definitiv al construcției fără a o condiționa de formularea unei cereri în constatare, iar, pe de altă parte, o motivare străină de cauză, deoarece statuează asupra unei căi procesuale inadmisibile prin dispoziție expresă a legii procesuale.

În opinia recurentei, lipsa procedurii prealabile este, de asemenea, un motiv străin de natura cauzei, în condițiile în care categoria procedurilor prealabile este stabilită în mod limitativ de legea procesuală, respectiv în cazul procedurii succesorale, al ordonanței de plată și al acțiunii în evacuare, conform art. 1034 C. proc. civ., fără a se putea adăuga la lege.

Lipsa procedurii prealabile nu poate fi imputată recurentei nici în legătură cu procedurile prevăzute de lege pentru trecerea imobilelor ocupate de construcții definitive, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006; conform principiilor generale ale legilor exproprierii pentru cauză de utilitate publică, o procedură administrativă prealabilă poate fi inițiată doar de autoritatea publică care urmărește exproprierea, nu de partea expropriată, perspectivă în raport de care instanța de apel a formulat un considerent greșit și străin de natura cauzei pentru respingerea cererii recurentei, dat fiind faptul că instanța a fost învestită nu cu judecarea unei cauze privind exproprierea, ci cu judecarea unei obligații de a face.

- Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea/interpretarea greșită a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006.

Ipoteza acestui text de lege este tocmai existența unor construcții definitive pe terenuri proprietate privată, prevăzându-se, în același timp, că transferul acestor construcții urmează procedurile prevăzute de lege.

Astfel fiind, nu există niciun temei pentru care instanța să respingă cererea recurentei de obligare a pârâtului de a iniția procedurile prevăzute de lege, obligația respectivă de a face este prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, întrucât o persoană juridică de drept privat nu ar avea calitatea de a iniția asemenea proceduri administrative, care revine doar intimatului, în virtutea autorității sale administrative.

Contrar susținerilor intimatului, folosința gratuită nu îl împiedică să inițieze procedura de transfer prevăzută de art. 4 alin. (2), cât timp transferul vizează dreptul de proprietate, și nu dreptul gratuit de folosință invocat.

- Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 și art. 621 alin. (3) C. civ.

Instanța de apel, în mod greșit, nu a luat în considerare dreptul recurentei la despăgubiri născut sub legea actuală și s-a raportat în mod singular la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, cu toate că, fiind vorba despre o limitare a dreptului de proprietate ce are loc sub imperiul noului C. civ., față de care s-au ridicat pretenții după intrarea în vigoare a acestuia, norma aplicabilă acestora este cea în vigoare în prezent, reprezentată de art. 621 alin. (3) C. civ., cu referire la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

III. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 01.11.2022, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 28 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs, decizia instanței de apel a fost criticată sub aspectul menținerii soluției primei instanțe de respingere a ambelor capete de cerere din acțiunea introductivă.

În ceea ce privește primul capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii de folosință a terenului proprietatea reclamantei, se reține că reclamanta pretinde indemnizația cuvenită proprietarului terenului aservit unei utilități, considerând că însăși amplasarea acesteia pe fondul său îi creează un prejudiciu, iar nu despăgubiri pentru o pagubă cauzată de efectuarea unor lucrări în legătură cu utilitatea respectivă.

Critica formulată a vizat exclusiv aplicarea în timp a dispozițiilor legale de drept material, respectiv aplicarea greșită a prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 și ale art. 621 alin. (3) din noul C. civ.

Recurenta reclamantă a arătat, în esență, că, fiind vorba despre o limitare a dreptului de proprietate ce are loc sub imperiul noului C. civ., față de care proprietarul terenului a ridicat pretenții după intrarea în vigoare a acestuia, norma aplicabilă respectivelor pretenții este cea actuală, iar nu reglementarea sub imperiul căreia a început limitarea dreptului de proprietate asupra terenului.

În acest context, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat acest aspect și a constatat că, față de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat de care beneficiază sentința civilă nr. 1954/25.04.2014 pronunțată de către Judecătoria Giurgiu în dosarul nr. x/2012, este lipsită de relevanță în speță eventuala incidență a efectelor viitoare ale unor fapte juridice săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., în aplicarea normei tranzitorii cuprinse în art. 5 alin. (2) din noul C. civ.

Din această perspectivă, instanța de apel a constatat că instanța anterioară a tranșat cu autoritate de lucru judecat chestiunea existenței unei servituți cu titlu gratuit în sarcina reclamantei A. S.A., în calitate de proprietar al terenului - același cu cel din prezenta cauză - și în beneficiul pârâtului Municipiul Giurgiu, în condițiile în care pretențiile reclamantei aveau un obiect similar, respectiv contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru un alt interval de timp (2009-2012), însă o parte dintre acele pretenții deduse judecății vizau o perioadă ulterioară intrării în vigoare a noului C. civ.

Față de raționamentul logico-juridic pe care s-a fundamentat respingerea motivului de apel referitor la legea aplicabilă ratione temporis în prezenta cauză, combaterea acestuia prin formularea unei critici de nelegalitate care să învestească instanța de recurs cu verificarea modului de aplicare a legii ar fi trebuit să conțină și o critică a constatării instanței de apel privind autoritatea de lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească anterioară sub aspectul legii aplicabile în timp pretențiilor formulate de aceeași reclamantă, cu un obiect similar celor deduse judecății în prezenta cauză, dar pentru un interval de timp diferit.

Or, după cum s-a arătat anterior, recurenta-reclamantă s-a limitat a critica formal modul de aplicare a legii de către instanța de apel, fără vreo referire la argumentele concrete prin care a fost justificată respingerea motivului de apel pe acest aspect.

În acest context, se impune a se constata ca fiind lipsită de finalitate critica în discuție, atât timp cât eventuala admitere a acesteia nu ar putea conduce la schimbarea raționamentului juridic din decizia atacată și, implicit, nici la casarea acestei decizii, în aplicarea art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceeași concluzie se impune și din perspectiva faptului că, prin susținerile pe acest aspect, recurenta-reclamantă urmărește aplicarea dispozițiilor art. 621 C. civ. referitoare la dreptul de trecere pentru utilități, potrivit cărora proprietarul obligat să permită trecerea prin fondul său a unor rețele edilitare are dreptul la plata unei despăgubiri juste.

În privința servituților legale reglementate prin noul C. civ., inclusiv a acestui drept de trecere, legea de punere în aplicare a C. civ. conține, însă, o normă tranzitorie specială, în conformitate cu care "Dispozițiile art. 602-625 din C. civ. nu se aplică situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia" (art. 59 din Legea nr. 71/2011).

În prezența normei speciale derogatorii, este înlăturată de la aplicare norma generală reprezentată de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, la care s-a raportat recurenta pentru a susține incidența noii reglementări în materia dreptului de trecere pentru utilități, chiar dacă situația juridică născută anterior subzistă după intrarea în vigoare a noului C. civ.

Nu în ultimul rând, se poate menționa că art. 621 din noul C. civ., a cărui incidență este invocată de către reclamantă, nu ar putea fi aplicat în cauză, în prezența unei norme speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Astfel, ambele instanțe de fond au reținut, în mod necontestat, ocuparea terenului reclamantei cu construcții de utilitate publică, respectiv un bazin de colectare a apelor pluviale, parte componentă a rețelei de alimentare cu apă și canalizare a municipiului Giurgiu.

Reclamanta însăși și-a întemeiat o parte dintre pretențiile deduse judecății (din cel de-al doilea capăt de cerere) pe dispozițiile Legii serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, ce reprezintă legea-cadru în materie, iar pentru serviciul de alimentare cu apă și de canalizare este aplicabilă Legea nr. 241/2006, lege specială, care trimite în mod expres la Legea nr. 51/2006 (art. 1 alin. (3).

Art. 27 din Legea nr. 241/2006 prevede următoarele:

"Dreptul de trecere pentru utilități asupra terenurilor afectate de lucrările de execuție, reabilitare, întreținere și exploatare a sistemelor de alimentare cu apă și de canalizare se exercită pe toată durata existenței acestor sisteme, indiferent de titularii dreptului de proprietate, astfel: a) cu titlu gratuit, în cazul terenurilor aparținând proprietății publice sau private a statului sau a unităților administrativ- teritoriale; b) cu justă despăgubire, în cazul terenurilor aparținând unor persoane fizice sau juridice de drept privat afectate de execuția noilor lucrări de investiții."

Se constată, așadar, că art. 27 din Legea nr. 241/2006 derogă de la dispozițiile art. 621 C. civ. în privința dreptului de trecere pentru utilitățile reprezentate de sisteme de alimentare cu apă și de canalizare, iar această normă din legea specială în materie prevede în mod expres justa despăgubire pentru persoanele fizice sau juridice de drept privat afectate de dreptul de trecere doar în cazul execuției de noi lucrări de investiții.

A contrario din acest text de lege, exercitarea dreptului de către unitatea administrativ- teritorială nu dă naștere la un drept la despăgubire în patrimoniul titularului dreptului de proprietate asupra terenului aservit în cazul lucrărilor de investiții preexistente (precum cea din speță, amplasată în anul 1976, potrivit situației de fapt reținute).

Anterior acestei reglementări, O.G. nr. 32/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de alimentare cu apă și de canalizare prevedea doar că "Proprietarii instalațiilor cu care se furnizează/prestează serviciile de apă și de canalizare, precum și operatorii care au primit delegarea serviciului se bucură de dreptul de servitute legală pentru toate aceste instalații" (art. 6 alin. (5) din ordonanță).

În consecință, pentru toate considerentele ce preced, urmează a fi respinsă critica referitoare la menținerea în apel a soluției de respingere a pretențiilor având ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii de folosință a terenului proprietatea reclamantei.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, motivele de recurs au vizat, pe de o parte, inserarea în decizia recurată a unor considerente contradictorii sau străine de natura cauzei, iar, pe de altă parte, aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006 (act normativ care, după cum s-a arătat deja în prezenta decizie, reprezintă legea-cadru în materia acestor servicii publice).

Se impune a se sublinia faptul că, prin susținerile ce au fost încadrate din punct de vedere juridic de către recurenta-reclamantă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se tinde, în realitate, tot la cenzurarea de către instanța de control judiciar a modului de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, atât timp cât considerentele pretins contradictorii sau străine de natura cauzei au în vedere condițiile de aplicare a normei în discuție.

Din această perspectivă, toate criticile formulate urmează a fi cercetate în contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, "Dacă amplasarea și realizarea componentelor sistemelor de utilități publice, respectiv dezvoltarea celor existente, impun ocuparea definitivă a unor terenuri sau dezafectarea unor clădiri, altele decât cele aparținând domeniului public ori privat al unităților administrativ-teritoriale, acestea vor fi trecute în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale prin procedurile prevăzute de lege."

Pe acest temei, reclamanta A. S.A. a solicitat în prezenta cauză obligarea pârâtului Municipiul Giurgiu să efectueze procedurile prevăzute de lege în vederea trecerii terenului în suprafață de 11.818 mp în proprietatea publică a Municipiului Giurgiu, cu plata contravalorii terenului.

Întrucât construcțiile de utilitate publică aparținând sistemului de alimentare cu apă și canalizare a municipiului ocupă doar o parte din terenul reclamantei (prin sentința civilă nr. 1954/25.04.2014 pronunțată de către Judecătoria Giurgiu în dosarul nr. x/2012 s-a reținut o suprafață de 9370,83 mp), diferența până la suprafața de 11.818 mp indicată în cererea de chemare în judecată este considerată de către reclamantă drept teren necesar exploatării și întreținerii componentelor sistemului de utilitate publică.

Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, instanța de apel s-a preocupat de verificarea condițiilor de aplicare a normei, ajungând la concluzia că nu există o obligație ope legis în sarcina pârâtului de a efectua procedurile de trecere a terenului în proprietatea publică a unității administrativ- teritoriale, totodată, că era necesară învestirea instanței cu o constatare a caracterului definitiv al ocupării terenului.

Interpretarea literală a textului de lege conduce în mod neechivoc la constatarea potrivit căreia terenurile ocupate definitiv de componente ale sistemelor de utilități publice (după cum și eventuale clădiri dezafectate în scopul amplasării acestora, dar ipoteza nu interesează în speță) trebuie să se afle în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale, natura bunului fiind suficientă, prin voința legiuitorului, pentru apartenența acestuia la domeniul public al unității administrativ- teritoriale.

Norma nu precizează dacă este vorba despre domeniul public județean ori despre cel al comunelor, orașelor sau municipiilor, însă acesta poate fi identificat prin raportare la reglementarea referitoare la bunurile proprietate publică.

Astfel, potrivit Legii nr. 213/1998 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 28.02.2018), rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente aparțin domeniului public al comunelor, orașelor sau municipiilor, conform art. 3 alin. (4) din lege și pct. III din anexă. Nu mai puțin, însă, rețelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum și stațiile de tratare cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente acestora sunt considerate ca apartenente la domeniul public al județelor, conform art. 3 alin. (3) din lege și pct. II din anexă.

Dispoziții identice se regăsesc în art. 286 alin. (3) și (4) din Codul administrativ (care a abrogat Legea nr. 213/1998) și în anexele 3 și 4 ale acestui act normativ.

Prin urmare, din moment ce terenurile ocupate definitiv de componente ale sistemelor de utilități publice trebuie să se regăsească în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale, iar art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 prevede imperativ că acestea vor fi trecute în domeniul public, instanța de apel a considerat în mod greșit că acest text de lege nu impune în sarcina autorităților administrației publice obligația de demarare și de parcurgere a unei proceduri legale prin care să se asigure intrarea bunului în domeniul public.

În acest context, fiind vorba despre o obligație legală, este greșită și constatarea instanței de apel potrivit căreia un refuz nejustificat de îndeplinire a acestei obligații ar putea fi reținut doar dacă titularul dreptului de proprietate asupra terenului ar fi adresat autorității administrative o cerere în acest sens, respingându-se de plano cererea de chemare în judecată doar pentru acest motiv, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat în mod corect prin motivele de recurs, nu a fost indicată în decizia recurată o procedură prealabilă a cărei inițiere să fie în sarcina proprietarului terenului. Legiuitorul a urmărit sancționarea eventualei pasivități a autorității administrative în îndeplinirea unei obligații legale.

Pe de altă parte, însă, stabilirea de către instanța de judecată învestită cu solicitarea de aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 a conținutului, întinderii obligației de a face menționate anterior și, implicit, identificarea acesteia în sarcina persoanei chemate în judecată, se face prin raportare la "procedurile prevăzute de lege". Astfel, nu poate fi exclus ca pârâtul să nu fie implicat, potrivit legii, în vreuna dintre procedurile care să asigure dobândirea dreptului de proprietate publică în modalitățile prevăzute de art. 863 C. civ. ori, chiar dacă ar fi implicat, inițierea și/sau parcurgerea unei anumite proceduri să depindă de manifestarea de voință a unei autorități sau instituții ori chiar de întrunirea acordului de voință al pârâtului și al proprietarului terenului.

Altfel spus, obligației generale desprinse din art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 trebuie să îi corespundă o obligație concretă în sarcina pârâtului în raport de modalitățile legale de dobândire a dreptului de proprietate publică, susceptibilă de aducere la îndeplinire cu concursul instanței de judecată.

Întrucât sarcina probării existenței unei asemenea obligații în persoana celui chemat în judecată revine reclamantului, este necesar a se clarifica dacă acesta din urmă urmărește derularea unei anumite proceduri dintre cele prevăzute de lege (prin motivele de recurs, s-a făcut referire la procedura exproprierii), chiar instanța de apel având îndatorirea de a lămuri dacă este vorba, eventual, despre pretenții implicite în sensul art. 478 alin. (4) C. proc. civ., care presupun corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță ori despre cereri noi în apel (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 28/2015 a Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 772 din 16/10/2015, în special pct. 54 și 55).

Or, în absența unei astfel de clarificări, considerentele din decizia recurată referitoare la nedovedirea de către reclamantă a unui refuz nejustificat din partea pârâtului de efectuare a transferului dreptului de proprietate nu relevă situația de fapt pe care o presupune o corectă aplicare a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006.

În ceea ce privește constatarea caracterului definitiv al ocupării terenului cu componente ale sistemelor de utilități publice, instanța de apel a apreciat în mod eronat că era necesară formularea unui capăt distinct de cerere cu acest obiect, din moment ce o asemenea constatare relevă chiar premisa de aplicare a textului de lege în discuție, reprezentând o chestiune prejudicială asupra căreia se pronunță chiar instanța în analiza întrunirii cerințelor de aplicare a normei. În același timp, după cum s-a arătat în mod corect de către recurentă, o cerere în constatare adresată instanței de judecată poate avea ca obiect existența ori inexistența unui drept, pe temeiul art. 35 C. proc. civ., iar nu a unei situații de fapt.

Cât privește apărarea din întâmpinare la care recurenta-reclamantă face referire, vizând incompatibilitatea dreptului de folosință gratuită pe care intimata-pârâtă l-ar avea asupra terenului proprietatea reclamantei cu o procedură de transfer al dreptului de proprietate, pe temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, nu vor fi expuse considerente pe acest aspect în prezenta decizie, în condițiile în care nici instanța de apel nu a făcut vreo apreciere din această perspectivă în analiza motivelor de apel asupra celui de-al doilea capăt de cerere, ci a reținut caracterul gratuit al unei servituți, în virtutea autorității de lucru judecat de care beneficiază o hotărâre anterioară, pentru a respinge pretențiile pecuniare ce au format obiectul primului capăt de cerere.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a făcut o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 și nu a stabilit situația de fapt adecvată pe care această aplicare o presupune, motiv pentru care va admite recursul, iar pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 277A din data de 22 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2023.