ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2117/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată în data de 24.08.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele UAT Municipiul București, prin primar general, Administrația Lacuri, Parcuri și B. și S.C. C. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 253.638 RON aferentă perioadei 31.07.2015-31.07.2018, echivalentul sumei de 54.900 euro (1 euro/mp, 1 euro = 4.62 RON la cursul BNR din data de 31.07.2018), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință cu privire la suprafața de teren de 1.525 mp, care face parte din terenul proprietatea reclamantului în suprafață totală de 2.677 mp, situat în Mun. București, str. x, și dobânda legală aferentă acestei sume, de la scadență până în momentul plății, respectiv obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.357 și urm. raportate la art. 1.349 și la art. 555 alin. (1) C. civ., respectiv art. 1.535 alin. (1) C. civ. și O.G. nr. 13/2011. Pârâtul Municipiul București, prin primar general, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Pârâta S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin încheierea din 20.06.2019, Tribunalului București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru sumele solicitate pentru perioada 31.07.2015-21.08.2015, și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive ale pârâților S.C. C. S.R.L. și Municipiul București, prin primar general.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 2894/18.12.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată pentru perioada 31.07.2015-21.08.2015; a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. C. S.R.L. și Municipiul București, prin primar general; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și B. și a obligat-o pe această pârâtă la plata, către reclamant, a sumei de 101.985,90 RON, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință teren, pentru perioada 22.08.2015- 31.07.2018; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții S.C. C. S.R.L. și Municipiul București, prin primar general; a obligat-o pe pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și B. la plata, către reclamant, a sumei de 3.144,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, corespunzătoare pretențiilor admise.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1969A/16.12.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă Administrația Lacuri, Parcuri și B. împotriva sentinței; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 7.000 RON cheltuieli de judecată în apel; a stabilit onorariul definitiv al expertului la suma de 3.500 RON și, pe cale de consecință, a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata diferenței de onorariu de 1.000 RON, datorat expertului tehnic.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și B.. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă susține că în mod greșit s-a reținut, de către instanța de apel, că "susținerea potrivit căreia conduita apelantei-pârâte nu a avut caracter ilicit nu poate fi primită." În acest context, recurenta-pârâtă arată că normele de drept material au fost încălcate și greșit aplicate în speță atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, cu privire la persoana în sarcina căreia este stabilită și antrenată răspunderea civilă delictuală, ambele instanțe de judecată aducând o argumentare care depășește sensul și voința juridică prevăzute prin dispozițiile art. 1.349 și urm. C. civ. Potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța de fond și cea de apel aveau obligația să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi considerat neclare, inclusiv cele care țineau de calificarea în drept a pretențiilor reclamantului sau să le pună în discuția contradictorie a părților. De asemenea, independent de orice susținere referitoare la situația de fapt și de drept prezentate, instanța de fond și cea de apel aveau obligația să verifice situația de fapt expusă, potrivit actelor existente la dosarul cauzei, și să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi apreciat ca fiind neclare. În privința vinovăției reținute de instanța de fond și de cea apel în sarcina apelantei-pârâte, învederează că instanțele de judecată nu au analizat în detaliu situația expusă de recurentă prin întâmpinări și prin alte înscrisuri argumentative ori doveditoare. În acest sens, arătă că, în conformitate cu prevederile HCGMB nr. 160/23.08.2001, au fost transmise Consiliului Local Sector 4, spre administrare, parcurile publice și zonele verzi din Anexa 1 la hotărâre, respective Parcul Palatul Copiilor, imobil fără carte funciară la acea dată. Conform Anexei nr. 2 la HCGMB nr. 160/23.08.2001, în administrarea D. rămân Parcul Tineretului și Parcul Orășelul Copiilor, ambele fără Carte Funciară la acea data, iar Parcul Palatul Copiilor a trecut la Consiliul Local Sector 4. Ulterior, potrivit HCGMB nr. 139/30.06.2011, Parcul Orășelul Copiilor, identificat cu numărul cadastral x la PI/1 a cărții funciare nr. x a UAT - Sector 4, a fost trecut din administrarea D. în administrarea Consiliului Local Sector 4 pentru o perioadă de 5 ani, așa cum prevăd dispozițiile art. 3 din hotărâre. Prin HCGMB nr. 234/28.08.2013, a fost abrogat art. 3 din HCGMB nr. 139/30.06.2011, astfel că Parcul Orășelul Copiilor rămâne definitiv în administrarea Consiliului Local Sector 4. Urmare a hotărârilor CGMB anterior indicate, în administrarea D. a rămas doar Parcul Tineretului. Conform evidențelor cadastrale, Parcul Tineretului este înscris în cartea funciară a UAT Sectorul 4 nr. x. Totodată, conform acelorași hotărâri ale CGMB anterior indicate, în administrarea D. rămâne și imobilul denumit generic "Ștrandul Tineretului (Ștrandul Văcărești)", inclusiv terenul aferent acestuia. Imobilul denumit generic "Ștrandul Tineretului" este descris în Anexa la HCGMB nr. 186/08.05.2008 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București, la poziția 10227, cu o suprafață de 38.000 mp, imobil neînscris nici în prezent în Cartea Funciară a UAT Sectorul 4 București și care face obiectul litigiului din prezenta cauză din cauza suspiciunilor de suprapunere de terenuri. Conform prevederilor art. 23 din Regulamentul ANCPI de recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, proprietarul imobilului răspunde pentru cunoașterea, indicarea limitelor imobilului și conservarea acestora, precum și punerea la dispoziția persoanei autorizate a tuturor actelor/documentelor pe care le deține la imobil. Precizează că, față de această prevedere din Regulamentul ANCPI, recurenta-pârâtă, în calitate de administrator al imobilelor date în administrarea sa, conform HCGMB nr. 87/27.04.2004 de constituire a D. și hotărârilor ulterioare, prin care s-a completat patrimoniul imobiliar dat în administrarea sa, a solicitat Municipiului București, în calitatea acestuia de proprietar al imobilelor, conform adreselor înregistrate la D. sub nr. x/23.07.2018 și nr. y/22.11.2019, să dispună și să efectueze înscrierea în cartea funciară a UAT Sector 4 a imobilului denumit generic "Ștrandul Tineretului (Ștrandul Văcărești)", inclusiv a terenului aferent acestuia, cu o suprafață de 38.000 mp. Arată că, prin adresa înregistrată la D. sub nr. x/21.01.2023, a răspuns solicitărilor care i-au fost adresate de către Municipiul București (prin adresa nr. x/17.01.2023), arătând că a solicitat, conform adreselor nr. x/23.07.2018 și nr. y/22.11.2019, înscrierea imobilului denumit generic "Ștrandul Tineretului (Ștrandul Văcărești)" de către proprietarul acestuia, respectiv de Municipiul București, având în vedere că nu deține documentele necesare pentru efectuarea unui astfel de demers, inclusiv o dispoziție expresă de efectuare a înscrierilor în cartea funciară. În concluzie, precizează că este evidentă existența litigiului rezultat din suprapunerea de terenuri dintre cel deținut de intimatul reclamant și cel avut în administrare de către recurenta-pârâtă, denumit generic "Ștrandul Tineretului (Ștrandul Văcărești)", litigiu cauzat din culpa exclusivă a Municipiului București, care nu a efectuat nici până în prezent publicitatea imobiliară și nu și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. Susține că urmare a lipsei înregistrărilor în cartea funciară a UAT Sector 4 a reperelor cadastrale ale imobilului, se află în imposibilitate de a ști unde se află, cu exactitate, situat acest imobil, prin raportare la cartea funciară a imobilului aflat în proprietatea intimatului-reclamant, care face obiectul prezentei cauze. De asemenea, lipsa efectuării publicității imobiliare și a înscrierii în cartea funciară a imobilului intitulat generic "Ștrandul Tineretului (Ștrandul Văcărești)", de către Municipiul București, naște presupunerea legitimă de suprapunere a terenurilor deținute de părțile din prezenta cauză. Astfel, consideră că reținerile instanței de fond și ale instanței de apel, din care rezultă că fapta imputabilă recurentei-pârâte, de a menține în contractul de asociere în participațiune nr. x/26.11.2002 întregul teren deținut în proprietate și înscris în carte funciară de intimatul-reclamant, contravine dispozițiilor art. 1.349 și urm. C. civ., sub aspectul vinovăției recurentei-pârâte. Aceasta întrucât Municipiul București este vinovat de existența acestui litigiu, întrucât nu și-a îndeplinit obligația legală de efectuare a publicității imobiliare și de înscriere în cartea funciară a UAT - Sectorul 4 a imobilului. Precizează și că recurenta-pârâtă este administrator al acestui imobil, iar nu proprietar. Prin urmare, apreciază că hotărârile pronunțate în prezenta cauză de instanța de fond și de instanța de apel au fost date cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1.349 și urm. C. civ., privind vinovăția recurentei-pârâte în litigiul care face obiectul prezentei cauze. Arată și că raportul de cauzaliate reprezintă o condiție necesară și generală a răspunderii civile delictuală, indiferent că este subiectivă sau obiectivă. Referitor la răspunderea civilă delictuală, necesitatea existenței acestei condiții rezultă din formularea mai multor dispoziții ale C. civ., cum sunt art. 1.349 alin. (2) și art. 1.357 alin. (1), în care se dispune, în esență, că obligația de reparare intervine pentru "toate prejudiciile cauzate" sau pentru "prejudiciul cauzat" printr-o faptă ilicită. Importanța raportului de cauzalitate apare cu evidență mai ales în acele ipoteze în care răspunderea este obiectivă, fără vinovăția persoanei răspunzătoare. Raportul de cauzalitate este o condiție materială sau obiectivă a răspunderii civile, care nu se confundă cu vinovăția, care constituie o condiție subiectivă. Așa se explică faptul că poate exista raportul de cauzalitate, dar să lipsească vinovăția, după cum poate să existe vinovăția autorului faptei ilicite și să nu existe raportul de cauzalitate. Afirmă, așadar, că fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă, respectiv că raportul de cauzalitate este nu numai o condiție a răspunderii, ci este în același timp și criteriul sau elementul în funcție de care se determină întinderea reparației care se datorează victimei. Dreptul la reparație poate fi recunoscut numai pentru prejudiciile care sunt, neîndoielnic, consecința faptei ilicite. Menționează și că intimatul-reclamant este în imposibilitatea folosirii terenului în cauză nu ca urmare a unei culpe a recurentei-pârâte, ci exclusiv a faptului că acesta se află pe domeniul public, neavând acces din drumul public, iar singura variantă este a accesului prin parc, situație exclusiv generată de impasibilitatea și de lipsa de interes a Municipiului București de a opera înregistrările în cartea funciară cu privire la imobil. În concluzie, arată că în absența faptei ilicite și a prejudiciului cert, serios și rezonabil răspunderea nu poate fi angajată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin rezoluție a fost fixat termen în camera de consiliu, fără citare părți, pentru soluționarea recursului, la data de 09.10.2024.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la susținerea recurentei-pârâte că ar exista o suprapunere între imobilul al cărui coproprietar este intimatul-reclamant și imobilul denumit "Strandul Tineretului (Ștrand Văcărești)", aspect care ar face ca fapta ilicită să fie săvârșită fără vinovăție, arată că acest aspect nu a fost invocat nici ca apărare de fond în fața primei instanțe și nici ca motiv de apel în fața instanței de prim control judiciar, ceea ce însemnnă că se tinde la schimbarea situației de fapt existente în cauză, care a fost conturată cu autoritate de lucru judecat de către cele două instanțe de judecată. Or, prin exercitarea recursului nu se pot formula critici în legătură cu premisa minoră a silogismului juridiciar, și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză, ci doar cu cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale, care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept. Arată că susținerea recurentei-pârâte cu privire la lipsa vinovăției sale este neîntemeiată. În acest sens, invocă prevederile art. 19 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicității, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită", respectiv dispozițiile art. 900 alin. (1) C. civ., conform cărora: "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei" și ale alin. (3) al aceluiași text de lege, potrivit cărora "dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887, precum și pe calea acțiunii în rectificare". Atât timp cât publicitatea dreptului de proprietate a fost efectuată prin procedura prevăzută de lege, prin sistemul de carte funciară, recurenta nu poate invoca faptul că nu a cunoscut existența și întinderea acestuia. Ca orice alt subiect de drept, recurenta are obligația de a respecta dreptul de proprietate al intimatului-reclamant și de a nu stânjeni exercitarea dreptului de proprietate sub toate aspectele sale. Recurenta trebuie și putea să prevadă că aduce atingere atributului folosinței al dreptului de proprietate al intimatului-reclamant, prevăzut de art. 555 alin. (1) C. civ., ulterior reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.525 mp, prin faptul de a nu proceda la sistarea asigurării folosinței spațiului prin mijloace corespunzătoare (încheierea unui act adițional cu S.C. C. S.R.L., prin care să restrângă obiectul contractului de asocierere în participațiune), respectiv că faptul de a nu lua măsuri pentru încetarea raporturilor contractuale cu privire la suprafața de teren de 1.525 mp aduce atingere atributului folosinței al dreptului de proprietate al intimatului-reclamant. Arată, astfel, că, în cazul concret dedus judecății, recurenta-pârâtă avea (pe lângă obligația generală de abținere de la orice faptă de natură a aduce atingere exercitării nestingherite a dreptului de proprietate al intimatului-reclamant) și obligația pozitivă de a înceta raporturile contractuale cu privire la suprafața de teren de 1.525 mp, suprafață pentru care nu mai avea temei legal să asigure folosința altor persoane. Invocarea unei pretinse suprapuneri între terenul al cărui coproprietar este intimatul-reclamant și imobilul denumit "Ștrandul Tineretului (Ștrandul Văcărești)", aspect care nu a fost dovedit în prezenta cauză, nu este de natură să înlăture vinovăția recurentei, în condițiile în care, prin îndeplinirea formalităților de publicitate, existența și întinderea dreptului de proprietate au fost făcute opozabile acesteia. Precizează și că recurenta nu a produs nicio probă cu privire la suprapunerea dintre imobilul coproprietatea intimatul-reclamant și imobilul denumit "Ștrandul Tineretului (Ștrandul Văcărești)", motiv pentru care consideră că se impune respingerea acestei susțineri. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Rezultă, așadar, din conținutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege. În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea. Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior. Analizând susținerile formulate, se observă că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate. În realitate, memoriul de recurs, în conținutul căruia se fac referiri la texte de lege, se bazează atât pe susțineri cu caracter general (fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanța de apel), pe simpla reiterare a susținerilor deduse judecății prin cererea de apel, care au primit dezlegare judiciară, cât și pe indicarea omisso medio a unor susțineri (fără a fi fost deduse judecății, în prealabil, în calea de atac a apelului), aspecte care nu constituie critici de nelegalitate care să fie în măsură să învestească în mod legal instanța de recurs. Prealabil, în raport cu criticile repetate, din cuprinsul cererii de recurs, formulate cu privire la sentința tribunalului, se impune precizarea că, în prezenta fază procesuală, nu este supus verificării jurisdicționale raționamentul judiciar al primei instanțe, chiar și în ipoteza în care acesta a fost menținut, ca legal și temeinic, de către instanța de apel, în urma propriei sale examinări a cauzei (în limitele prescrise de art. 477 și art. 478 C. proc. civ.), din moment ce aceasta ar echivala, în mod nepermis, cu o lipsire de eficiență a judecății realizate în calea ordinară de atac. Așadar, obiectul recursului, conform celor statuate anterior, nu este reprezentat de sentința primei instanțe, ci de hotărârea pronunțată chiar în urma cercetării legalității și temeiniciei acestui prim act jurisdicțional pronunțat în cauză. Pentru aceste considerente, în continuare vor face obiect de analiză doar acele susțineri formulate cu privire la decizia instanței de apel. Printr-o primă critică, deși invocă o pretinsă încălcare a prevederilor "art. 1.349 și urm. C. civ..", respectiv a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurenta se limitează la a formula doar susțineri generale, precum cea conform căreia instanța de apel ar fi adus "o argumentare care depășește sensul și voința juridică prevăzute prin dispozițiile art. 1.349 și urm. C. civ.." (în ceea ce privește stabilirea persoanei în sarcina căreia a fost reținută îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale), respectiv că "instanța avea obligația să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi considerat neclare, inclusiv cele care țineau de calificarea în drept a pretențiilor reclamantului sau să le pună în discuția contradictorie a părților", fără însă a arăta, în concret, maniera în care ar fi fost nesocotite respectivele prevederi legale. Or, a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel. Este fără dubiu că această din urmă cerință nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită, din moment ce recurenta a omis să indice punctual în ce a constat o eventuală greșeală de judecată săvârșită de instanța de apel în legătură cu aplicarea acestor norme de drept în prezenta pricină. Mai mult, din moment ce în speță nu s-a contestat calificarea juridică reținută de prima instanță în raport cu pretențiile formulate (răspunderea civilă delictuală, conform art. 1.349 și art. 1.357 C. civ.), formularea celei de-a doua susțineri apare, inclusiv, ca fiind străină de statuările din hotărârea atacată. În egală măsură, nici simpla afirmație a recurentei în sensul că, în privința reținerii vinovăției recurentei-pârâte, instanța de apel "nu a analizat în detaliu situația expusă de instituția noastră prin întâmpinări și alte înscrisuri argumentative ori doveditoare" nu este în măsură să constituie o critică aptă să declanșeze un control de legalitate al deciziei atacate, având în vedere că, în dezvoltarea acesteia, recurenta se limitează doar la expune cadrul factual, antamând aspecte de temeinicie (referitoare la situația hotărârilor adoptate de Consiliul General al Municipiului București în legătură cu respectivul imobil), pentru ca ulterior să arate că imobilul denumit generic "Ștrandul Tineretului" nu se află înscris în cartea funciară, respectiv că acesta face obiectul prezentei cauze "datorită suspiciunilor evidente de suprapunere de terenuri". Pe lângă faptul că aceste critici nu aduc în discuție, în acord cu exigențele stabilite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aspecte de nelegalitate, care să poată forma obiectul controlului judiciar în prezenta cale extraordinară de atac, se observă că susținerile apar inclusiv ca fiind formulate omisso medio, contrar dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. (conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului), din moment ce recurenta-pârâtă a omis să le deducă, spre analiză, prin apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe. În plus, aceste chestiuni relative la cadrul factual, după cum s-au arătat, tind, în aceeași manieră inadecvată procedural, să contrazică probatoriul administrat în fața primei instanțe (raportul de expertiză topografică extrajudiciară, elaborat de expert E.), evaluat inclusiv de instanța de apel, cu ocazia devoluțiunii cauzei, în urma analizării căruia s-a reținut ocuparea, de către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., în temeiul contractului de asociere în participațiune încheiat cu recurenta-pârâtă, a însuși terenului aflat în coproprietatea intimatului-reclamant. Drept urmare, o astfel de reevaluare, de către instanța de recurs, a acestor aspecte, care și-au primit o dezlegare, conform considerentelor anterior arătate, nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exercițiul dreptului la recurs. Inclusiv criticile recurentei în legătură cu incidența prevederilor art. 23 din Regulamentul ANCPI de recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, pentru a justifica o eventuală culpă a intimatului-pârât Municipiul București, prin primar general, constând în "neîndeplinirea obligației legale de efectuare a publicității imobiliare și de înscriere în Cartea Funciară a UAT - Sectorul 4 a imobilului intitulat generic Ștrandul Tineretului (Ștrandul Văcărești)" au fost formulate cu nerespectarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, fiind susținute pentru prima dată în calea extraordinară de atac pendinte, deși ele puteau fi sesizate în fața instanței de apel, aceste critici ale recurentei nu sunt susceptibile de analiză în recurs. Aceasta întrucât caracterul extraordinar al recursului presupune exclusiv o verificare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente, control judiciar imposibil de efectuat, în speță, tocmai ca urmare a inexistenței unor dezlegări ale instanței de apel cu privire la respectivele aspecte. Drept urmare, omisiunea recurentei de a deduce, spre examinare, criticile în discuție în fața instanței de apel, deși avea deschisă această posibilitate, în acord cu efectul devolutiv al căii ordinare de atac, care presupune, conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept, nu o îndreptățește pe acesta să le valorifice, la acest moment procesual, cu nerespectarea principiului non omisso medio, anterior menționat. În consecință, dată fiind modalitatea în care au fost formulate, criticile privitoare la nerespectarea prevederilor "art. 1.349 și urm. C. civ.." (în ceea ce privește vinovăția recurentei-pârâte) nu constituie veritabile aspecte de nelegalitate a actului jurisdicțional atacat. Nici susținerile formulate în continuare de către recurentă referitoare la cerința raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, respectiv la lipsa unui "prejudiciu cert, serios și rezonabil", nu sunt în măsură să învestească legal instanța de recurs, din moment ce, pe de o parte, reprezintă, la rândul lor, susțineri cu caracter general, care nu opun deciziei atacate aspecte propriu-zise de nelegalitate, iar, pe de altă parte, reprezintă simple reiterări ale motivelor de apel, care au primit dezlegare jurisdicțională în calea devolutivă de atac, și care nu permit, astfel, controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac. În consonanță cu cele reținute anterior, se observă că, și de această dată, recurenta omite să formuleze o argumentație concretă, care să se raporteze la cele reținute de către instanța de apel și care să fie de natură a permite cenzura instanței de recurs. Aceeași este și situația susținerilor privind imposibilitatea folosirii, de către intimatul-reclamant, a terenului în cauză, nu ca urmare a unei culpe a recurentei-pârâte, ci exclusiv ca urmare a faptului că acesta s-ar afla pe domeniul public, neavând acces din drumul public, afirmații care privesc, de asemenea, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului și care nu poate face obiectul reevaluării în recurs. Prin urmare, susținerile recurentei-pârâte nu sunt subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidentă sancțiunea nulității, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Administrația Lacuri, Parcuri și B. împotriva deciziei nr. 1969/A din 16 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.