ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 801/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra cererii de revizuire deduse judecății, reține următoarele:

Prin decizia civilă nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarant de pârâta A. împotriva deciziei nr. 2039A din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat decizia și sentința civilă nr. 185 SC din 5 februarie 2019 a Tribunalului București, secția a IV a civilă; a respins acțiunea, ca inadmisibilă; a obligat pe intimata reclamantă B. la plata sumei de 13.569 RON, cheltuieli de judecată în recurs și apel, către recurentă.

2.1. Motivele cererii

Revizuenta B. a formulat cerere de revizuire, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 2 martie 2022, întemeiată pe dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat anularea deciziei civile nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, apreciată ca fiind potrivnică deciziei civile nr. 239/A din 23 martie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și sentinței civile nr. 9318 din 25 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că decizia atacată a nesocotit autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 239/A din 23 martie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și a sentinței civile nr. 9318 din 25 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, hotărâri ce au stabilit întinderea dreptului fiecărei părți, respectiv cota de 1/1 asupra imobilului din București.

Revizuenta a învederat că, prin hotărârea contestată, s-a reținut că decizia civilă nr. 1217 din 18 octombrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și de litigii de muncă are autoritate de lucru judecat cu privire la compararea celor două titluri de proprietate.

A susținut că instanța care a pronunțat decizia nr. 1217 din 18 octombrie 2004, fără a avea în vedere dispozițiile deciziei de casare nr. 5057 din 28 noiembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. x/2002 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și cu depășirea cadrului procesual cu care a fost învestită de către reclamantă, nu a procedat la compararea celor două titluri de proprietate și a respins acțiunea pornind de la o premiză străină de natura cauzei, aceea că cele două părți s-ar afla într-o stare de indiviziune succesorală.

A mai arătat că nu există o astfel de indiviziune, iar cererea dedusă judecății instanței Curții de Apel în anul 2004 nu era o acțiune în revendicare între coindivizari, astfel încât hotărârea nu poate avea autoritate de lucru judecat cu privire la aspectul privind revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate.

2.2. Întâmpinarea

Prin întâmpinare, intimata A. a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă și nefondată, cu obligarea revizuentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a arătat că, din examinarea hotărârilor invocate ca fiind potrivnice, în raport de care se analizează motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiese că acestea nu conțin elemente caracteristice pentru existența lucrului judecat întrucât nu este vorba de aceleași părți în cele trei litigii.

A învederat că între aceleași părți și în aceeași calitate s-a purtat litigiul având ca obiect revendicarea aceluiași imobil, în dosarul nr. x/2004 al Curții de Apel București, în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 1217 din 18 octombrie 2004 prin care s-a reținut că fiecare dintre cele două părți aflate în litigiu are dreptul la 1/2 din averea fostei proprietare C..

A susținut că decizia anterior menționată are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește revendicarea imobilului din București, aspect reținut și în motivarea deciziei atacate cu revizuire.

Cu caracter prealabil, se reține că prin art. I pct. 61 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010, a fost modificat alin. (4) al art. 513 C. proc. civ., potrivit căruia "Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat."

Însă, în raport de data la care a fost demarat procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018, cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. urmând a fi analizată prin raportare la acest text de lege, care prevede că "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite.

În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Pe de altă parte, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

În speță, invocând incidența cazului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenta a solicitat anularea deciziei civile nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă întrucât aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 239/A din 23 martie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și a sentinței civile nr. 9318 din 25 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2 raportat la întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu stabilit în favoarea părților cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 28 noiembrie 2017, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta, ca, în urma comparării titlurilor de proprietate ale celor două părți, să se dea eficiență titlului său de proprietate și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtei să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București.

Prin sentința nr. 185 SC din 5 februarie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea, a obligat-o pe pârâtă să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, imobilul menționat, și la plata sumei de 10.462 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 2039 A din 17 decembrie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului.

Prin decizia civilă nr. 195 din 2 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarant de pârâta împotriva deciziei nr. 2039A din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat decizia și sentința civilă nr. 185 SC din 5 februarie 2019 a Tribunalului București, secția a IV a civilă; a respins acțiunea, ca inadmisibilă; a obligat pe intimata reclamantă la plata sumei de 13.569 RON, cheltuieli de judecată în recurs și apel, către recurentă.

Astfel, în această cauză, reclamanta a învestit pentru a doua oară instanța de judecată cu acțiunea în revendicare a imobilului situat în București, îndreptată împotriva aceleiași pârâte, prevalându-se de același titlu de proprietate (reprezentat de decizia nr. 239/A/23.03.1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă) în contra titlului de proprietate opus de părătă (sentința civilă nr. 9318/25 iunie 1999), elemente care au constituit deja obiect al judecății, în dosarul nr. x/2004, finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 1217/A/2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și de litigii de muncă.

Înalta Curte constată că, prin hotărârea atacată, instanța de recurs a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1217 din 18 octombrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și de litigii de muncă, în dosarul nr. x/2004, iar prin această ultimă decizie a fost analizată puterea de lucru judecat a celor două hotărâri judecătorești în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat în prezentul dosar, pretins contrare.

Astfel, instanța învestită cu soluționarea apelului în dosarul nr. x/2004, având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, în care titlurile exhibate de părți erau decizia civilă nr. 239/A din 23 martie 1999, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, în dosarul nr. x/1999 și sentința civilă nr. 9318 din 25 iunie 1999, pronunțată în dosarul nr. x/1999 de Judecătoria Sectorului 2 București, a apreciat că fiecare dintre părți are dreptul la câte 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză și a constatat că reclamanta B. nu are dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului, acțiunea în revendicarea întregului drept pentru sine fiind neîntemeiată.

Prin urmare, ultima decizie, a cărei revizuire se cere, menține cele statuate prin hotărârea ce a analizat atât decizia, cât și sentința a căror autoritate de lucru judecat se invocă prin cererea de revizuire, nefiind îndeplinită una dintre condiții cumulativă pentru a fi incidente dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., respectiv ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei, caz în care nu se mai impune cercetarea celorlate cerințe pentru a fi aplicabil cazul de revizuire invocat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei civile nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reținând culpa procesuală a revizuentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei civile nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Obligă pe revizuentă la plata către intimată a sumei de 1500 RON, cheltuieli de judecată.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 aprilie 2022.