ÎCCJ, Decizia nr. 27/2024

Ședința publică din data de 12 februarie 2024

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 2039A din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; a casat decizia și sentința civilă nr. 185 SC din 5 februarie 2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; a respins acțiunea, ca inadmisibilă; a obligat pe intimata reclamantă B. la plata sumei de 13.569 RON, cheltuieli de judecată în recurs și apel, către recurentă.

Cererea de revizuire

Împotriva acestei decizii, reclamanta B. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat anularea deciziei precizate, apreciată ca fiind potrivnică deciziei civile nr. 239/A din 23 martie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și sentinței civile nr. 9318 din 25 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2.

În motivarea cererii de revizuire, s-a arătat că decizia atacată a nesocotit autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 239/A din 23 martie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și a sentinței civile nr. 9318 din 25 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, hotărâri ce au stabilit întinderea dreptului fiecărei părți, respectiv cota de 1/1 asupra imobilului din București, str. x.

Decizia pronunțată în revizuire

Prin Decizia nr. 801 din 7 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I Civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei civile nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Recursul

Împotriva deciziei menționate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta B., în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Decizia atacată cu contestație în anulare

Prin Decizia nr. 130 din 22 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători a respins, ca nefondat, recursul declarat de B. împotriva Deciziei nr. 801 din 7 aprilie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I Civilă în dosarul nr. x/2022.

În motivare, a reținut că este corectă dezlegarea de drept dată de instanța de revizuire, în sensul că, în dosarul în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 195 din 2 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I Civilă, reclamanta B. a învestit pentru a doua oară instanța de judecată cu acțiunea în revendicarea imobilului situat în București, Str. x, îndreptată împotriva aceleiași pârâte, prevalându-se de același titlu de proprietate, reprezentat de Decizia nr. 239/A/23.03.1999 a Tribunalului București – secția a V-a civilă, în contra titlului de proprietate opus de pârâtă, reprezentat de sentința civilă nr. 9318/25 iunie 1999, elemente care au constituit deja obiect al judecății, în dosarul nr. x/2004, finalizat prin pronunțarea Deciziei nr. 1217/A/2004 a Curții de Apel București – secția a VII-a civilă și de litigii de muncă.

În aceste condiții, s-a constatat că în al doilea litigiu, finalizat prin decizia a cărei revizuire se solicită (Decizia civilă nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I Civilă în dosarul nr. x/2017), instanța a analizat problema de drept dedusă judecății, respectiv incidența autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 239/A/23.03.1999 a Tribunalului București – secția a V-a civilă și a sentinței civile nr. 9318/25 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2.

Ca urmare, în mod corect instanța de revizuire a reținut că nu este îndeplinită cerința decelată pe cale jurisprudențială în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., ca, în litigiul în care a fost pronunțată ultima hotărâre, să nu fi fost invocată autoritatea de lucru judecat decurgând dintr-o hotărâre anterioară ori, deși a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra acesteia.

Contestația în anulare

Împotriva acestei din urmă decizii, B. a formulat contestație în anulare.

În motivarea căii extraordinare de atac, a arătat că decizia a cărei anulare se solicită este rezultatul unei greșeli materiale a instanței, conform art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Astfel, contestatoarea este moștenitorul unic al fostului proprietar al imobilului situat în strada x nr. 21 din sectorul 2, această chestiune fiind recunoscută de către instanța de judecată prin Decizia nr. 239/1999 pronunțată de Tribunalul București.

Prin Decizia nr. 130/2023 pe care-o contestă în prezenta pricină, instanța a omis sau confundat elemente determinate pentru soluționarea cauzei.

Astfel, nu a fost analizată aplicabilitatea pretinsei excepții a autorității de lucru judecat sub efectul negativ al Deciziei nr. 1217/2004 a Curții de Apel București.

Eroarea materială pe care o invocă a fost săvârșită anterior și de instanța de recurs, prin Decizia nr. 195/2022, când a fost admis motivul de recurs invocat de intimata A.

În realitate însă, dreptul de proprietate și întinderea lui au fost soluționate cu autoritate de lucru judecat încă din anul 1999, prin Decizia nr. 239, iar hotărârile judecătorești pronunțate ulterior au fost date cu omiterea acesteia.

Astfel, arată contestatoarea, nu Decizia nr. 1217/2004 ar fi soluționat problema dreptului de proprietate și a întinderii lui, pentru că acestea aspecte au fost tranșate încă din anul 1999.

Or, acestea înseamnă că Decizia nr. 1217/2004 nu îndeplinește condițiile impuse prin dispozițiile art. 430 din C. proc. civ. pentru a avea autoritate de lucru judecat asupra dreptului de proprietate și întinderii lui ce face obiectul acțiunii pentru compararea celor două titluri de proprietate.

Instanța de recurs a omis să analizeze și să constate că Decizia nr. 1217/2004 este străină de cererea contestatoarei, pentru că obiectul, părțile, cauza nu au legătură cu cele cu care a fost investită instanță în dosarul x/2017, ca urmare, între Decizia nr. 2039/2019 și Decizia nr. 1217/2004 nu există tripla identitate care este cerută imperativ de dispozițiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., contestatoarea detaliind elementele determinante asupra cărora apreciază că s-a produs eroarea instanței de recurs, prin prezentarea pe larg a chestiunilor legate de dreptul de proprietate asupra imobilului.

Concluzia care se impune este că nici Decizia nr. 195/2022 și nici Decizia nr. 1217/2004 nu fac analiza autorității de lucru judecat a hotărârilor anterioare; că dacă s-ar fi făcut o astfel de analiză, s-ar fi constatat că această hotărâre nu are autoritatea de lucru judecat față de cererea reclamantei de astăzi prin care a solicitat să se compare cele două titluri de proprietate, nici a celor două titluri de proprietate în cotă de 1/1 fiecare, Decizia nr. 239/1999 și sentința civilă nr. 9318/1999.

Dacă acestea ar fi fost analizate, ar fi infirmat Decizia nr. 1217/2004. De altfel, nici decizia contestată nr. 130/2023 și nici deciziile anterioare nr. 195/2022 și nr. 801/2022 nu au asigurat respectarea autorității de lucru judecat așa cum se afirmă în cele trei hotărâri menționate.

Aceste omisiuni și confuzii al instanței asupra unor elemente determinate privind soluționarea cauzei au dus la reținerea eronată în considerentele Deciziei nr. 130/2023 a faptului că Decizia nr. 1217/2004 ar avea autoritate de lucru judecat manifestată cu efect negativ față de Decizia nr. 2039, în contextul pronunțări acestor hotărâri ca urmare a Deciziilor nr. 1217/2004, nr. 15/2022 și nr. 130/2023, contestatoarea a fost prinsă într-un șir de litigii care nu îi aparține, care nu o privesc, fiind împiedicată să își susțină cauza.

Realitatea este că cererea sa de comparare a celor două titluri de proprietate a fost formulată în conformitate cu considerentul îndrumător al Deciziei nr. 5057/2003 a Înaltei Curți, care se bucură de autoritate de lucru judecat și care încă nici nu a fost soluționată.

Contestatoarea apreciază că în acest fel i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

II. Considerentele Înaltei Curți – Completul de 5 judecători

Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 503 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.:

"(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Textul de lege, anterior citat, care este temeiul de drept al contestației de față, vizează greșeli materiale cu caracter procedural, esențiale, determinante pentru soluția pronunțată, greșeli care să fi dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei.

Din conținutul deciziei contestate nu rezultă existența unor greșeli materiale, în sensul textului de lege invocat, care să ducă la anularea acesteia. Când instanța de judecată, cunoscând actele și lucrările dosarului, realizează o apreciere, o interpretare a normelor legale incidente în speță, nu poate fi vorba de o greșeală materială în sensul textului legal, ci eventual o greșeală de judecată.

Prin cererea supusă analizei, contestatoarea a susținut că dezlegarea de drept a instanței de recurs este rezultatul unei erori materiale, pentru că nu a analizat aplicabilitatea pretinsei excepții a autorității de lucru judecat, sub efect negativ, a Deciziei nr. 1217/2004 a Curții de Apel București, față de Decizia nr. 2039/2019 și în general față de cererea de chemare în judecată a reclamantei B..

Așa cum s-a arătat, în înțelesul normei prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., greșeala materială care deschide calea contestației în anulare vizează o eroare formală, evidentă, determinantă pentru soluția pronunțată, care, deși distinctă de eroarea materială care poate fi îndreptată în condițiile art. 442 C. proc. civ., nu poate fi inițiată pentru remedierea unor greșeli decurgând din aprecierea probelor sau a interpretării unor dispoziții legale cu incidență în speță ori din stabilirea eronată a situației de fapt.

Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv, scopul reglementării fiind acela de a remedia greșelile materiale și omisiunile instanței, iar nu acela de remediere a unor eventuale greșeli de judecată, pentru că s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la soluționarea unui recurs la recurs.

Înalta Curte reține că ceea ce reclamă contestatoarea este faptul că instanța care a soluționat cererea sa de recurs a perpetuat o greșeală materială/confuzie a instanțelor învestite cu litigiile privind dreptul de proprietate asupra imobilului din str. x sector 2, respectiv nu ar fi fost analizat efectul negativ al autorității de lucru judecat al Deciziei nr. 1217/2004 a Curții de Apel București.

Așadar, dincolo de faptul că, așa cum chiar contestatoarea învederează, pretinsa greșeală materială ar fi fost săvârșită de instanțele de fond, iar nu de instanța de recurs, rezultă cu evidență că aspectul reclamat excedează conținutului noțiunii de greșeală materială,

Împrejurările reclamate de contestatoare nu se circumscriu motivului de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. pentru promovarea căii extraordinare de atac, ci reprezintă, de fapt, adevărate critici privind modalitatea de interpretare și de aplicare de către instanța de recurs a unor dispoziții legale, astfel că Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

Văzând și dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., precum și dovada onorariului de avocat depusă la dosar, va obliga pe contestatoarea B. la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de recurenta B. împotriva Deciziei nr. 130 din 22 mai 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2022.

Obligă pe contestatoarea B. la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2024.