ÎCCJ, Decizia nr. 130/2023

Ședința publică din data de 22 mai 2023

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 801 din 7 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta A., în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se invocă faptul că decizia nu îndeplinește exigențele menționate în art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de revizuire nu a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate regăsindu-se considerente contradictorii, care conduc spre soluții diametral opuse.

Astfel, în analiza cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța a reținut că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 și art. 431 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.. Deși a reținut că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare, instanța reține că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative pentru a fi incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța sa fi omis să se pronunțe asupra ei, caz în care nu se mai impune cercetarea celorlalte cerințe pentru a fi aplicabil cazul de revizuire invocat.

Astfel cum au fost expuse argumentele instanței de revizuire, în cuprinsul hotărârii se regăsesc considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă că cererea de revizuire este întemeiată, iar din altele faptul că cererea nu ar îndeplini condițiile de admisibilitate.

În fapt, cererea de revizuire este formulată împotriva Deciziei nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care este potrivnică deciziei civile nr. 239/A din 23 martie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și sentinței civile nr. 9.318 din 25 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, care se impun cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu.

Or, în analiza puterii de lucru judecat, din perspectiva dispozițiilor art. 328 din C. civ. cu referire la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., instanța trebuia să soluționeze prezenta cauză ținând cont de dezlegarea dată anterior problemei de drept dedusă judecății, dând eficiență prezumției absolute de lucru judecat.

Prin cererea de revizuire, s-a arătat că, prin Decizia atacată nr. 195 din 2 februarie 2022, a fost încălcată prezumția absolută a lucrului judecat, de care se bucură cele două hotărâri judecătorești pronunțate anterior, care au statuat în mod definitiv și irevocabil asupra dreptului de proprietate al fiecărei părți, respectiv cota de 1/1 din imobilul situat în București.

În speță, pe calea revizuirii se valorifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, adică invocarea acelor aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, în acord cu dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Doar atunci când, pe calea revizuirii, se opune efectul extensiv al autorității de lucru judecat, întrunirea triplei identități de părți, cauză și obiect rămâne condiție de admisibilitate a revizuirii, urmărindu-se preîntâmpinarea contrazicerilor între dispozitivele hotărârilor judecătorești, și doar într-o atare situație devine imperios necesară întrunirea condiției cumulative, reținută prin hotărârea atacată, respectiv aceea ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei.

Or, în situația valorificării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, nu se cere îndeplinirea condiției cumulative reținute prin hotărârea atacată, ci acest aspect presupune ca, în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive anterioare, să existe o identitate de chestiune litigioasă, fapt care obligă instanța sesizată ulterior cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja prin hotărârile anterioare, în caz contrar fiind încălcată componenta res judicata a puterii de lucru judecat.

Prin urmare, hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii, nefiind înfățișate într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de revizuire.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt expuse criticile arătate în continuare.

În mod greșit instanța a reținut că nu este îndeplinită condiția menționată anterior cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Conform celor arătate în precedent, pe calea revizuirii se valorifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, adică acele aspecte care au fost dezlegate anterior prin cele două hotărâri judecătorești menționate [Decizia civilă nr. 239/A din 23 martie 1999 și sentința civilă nr. 9.318 din 25 iunie 1999] și care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, în acord cu dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Hotărârea atacată nu a analizat cazul de revizuire invocat, respectiv valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, situație care nu impune condiția ca "în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei", cererea de revizuire fiind astfel respinsă în mod nelegal.

Doar atunci când, pe calea revizuirii, se opune efectul extensiv al autorității de lucru judecat, întrunirea triplei identități de părți, cauză și obiect rămâne condiție de admisibilitate a revizuirii, urmărindu-se preîntâmpinarea contrazicerilor între dispozitivele hotărârilor judecătorești, și doar într-o atare situație devine imperios necesară întrunirea condiției cumulative, reținută prin hotărârea atacată, respectiv aceea ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei.

În speță, ceea ce s-a reținut prin hotărârea atacată, este invocarea excepției autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1217/2004, iar nu ceea ce s-a contestat pe calea revizuirii, respectiv aspectul încălcării prezumției absolute a puterii lucrului judecat a celor două hotărâri judecătorești anterioare [Decizia civilă nr. 239/A din 23 martie 1999 și sentința civilă nr. 9.318 din 25 iunie 1999], care au tranșat chestiunea litigioasă (dreptul de proprietate) și au statuat definitiv asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate în cotă de 1/1 asupra imobilului în cauză.

Or, din această perspectivă, condiția de admisibilitate, reținută ca nefiind îndeplinită prin hotărârea atacată, nu-si găsește aplicarea în cauză. în condițiile în care instanța, în considerentele hotărârii sale, se referă la invocarea excepției autorității de lucru judecat și nu la valorificarea prezumției absolute a puterii lucrului judecat. Cu alte cuvinte, existența celor două hotărâri judecătorești a fost invocată cu putere de lucru judecat, ceea ce impune o consecvență în judecată, în așa fel încât ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. Prin urmare, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Prin decizia civilă nr. 1217 din 18 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă nu a judecat cauza în fond și nu a tranșat chestiunea litigioasă cu care a fost învestită, pentru a putea fi opusă cu autoritate de lucru judecat, ci a respins acțiunea pentru considerente străine de natura și obiectul pricinii.

Prin completarea pe care Legea nr. 310/2018 a adus-o art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., legiuitorul a recunoscut, indirect, posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătorești pentru încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, însă nici nu a fost introdus vreun motiv nou de revizuire și nici nu a fost modificat vreun motiv de revizuire existent. Astfel, nu se poate reține că revizuirea pentru încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat ar fi prohibită în raport de data la care a fost demarat procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, deoarece principiul legal al unității terminologice obligă la interpretarea sintagmei "autoritate de lucru judecat" din cadrul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în conformitate cu definiția legală și cuprinsul acestei noțiuni dată de dispozițiile art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât nu se poate interpreta conținutul unui motiv de revizuire, în speță cel reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., doar prin prisma soluției pe care o poate dispune judecătorul, reglementată sau nu de C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la 09.12.2022, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin cererea de revizuire, revizuenta A. a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând anularea deciziei civile nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, susținând că încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 239/A din 23 martie 1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și a sentinței civile nr. 9318 din 25 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, în ceea ce privește problema de drept referitoare la întinderea dreptului fiecărei părți, respectiv cota de 1/1 asupra imobilului din București.

În raport cu data (28 noiembrie 2017) la care a început procesul în care a fost pronunțată decizia a cărei revizuire se solicită, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018, conform cărora:

"Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Contrar susținerilor din recurs și în acord cu instanța de revizuire, rațiunea motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 430 alin. (2) și art. 431 din C. proc. civ.

În jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că una dintre cerințele motivului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la necesitatea ca, în litigiul în care a fost pronunțată ultima hotărâre, să nu fi fost invocată autoritatea de lucru judecat decurgând dintr-o hotărâre anterioară ori, deși a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra acestei excepții. Această condiție de admisibilitate derivă din faptul că, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanța de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate cu revizuire, ca un corolar al principiului res judicata caracteristic hotărârilor judecătorești definitive (deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nr. 329/2017, nr. 120/2019, nr. 44/2020, nr. 114/2021, nr. 118/2021, nr. 286/2021, nr. 146/2022, nr. 211/2022, nr. 216/2022, nr. 223/2022, nr. 224/2022).

În prezenta cauză, instanța de revizuire a reținut întemeiat că, în dosarul în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 195 din 2 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a cărei revizuire se solicită, reclamanta A. a învestit pentru a doua oară instanța de judecată cu acțiunea în revendicarea imobilului situat în București, Str. x, îndreptată împotriva aceleiași pârâte, prevalându-se de același titlu de proprietate, reprezentat de Decizia nr. 239/A/23.03.1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în contra titlului de proprietate opus de pârătă, reprezentat de sentința civilă nr. 9318/25 iunie 1999, elemente care au constituit deja obiect al judecății, în dosarul nr. x/2004, finalizat prin pronunțarea Deciziei nr. 1217/A/2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și de litigii de muncă.

În aceste condiții, în acord cu cele reținute în hotărârea recurată, se constată că în al doilea litigiu, finalizat prin decizia a cărei revizuire se solicită (Decizia civilă nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017), instanța a analizat problema de drept dedusă judecății, analizând incidența autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 239/A/23.03.1999 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și a sentinței civile nr. 9318/25 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2.

În aceste condiții, în acord cu jurisprudența menționată anterior, în mod corect instanța de revizuire a reținut că nu este îndeplinită, cerința decelată pe cale jurisprudențială în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., ca, în litigiul în care a fost pronunțată ultima hotărâre, să nu fi fost invocată autoritatea de lucru judecat decurgând dintr-o hotărâre anterioară ori, deși a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra acesteia.

Pentru considerentele arătate, este nefondată distincția pe care recurenta-revizuentă își întemeiază criticile din recurs subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. referitoare la distincția dintre efectul pozitiv și efectul negativ al autorității de lucru judecat și la dispozițiile procedurale aplicabile în raport cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

În realitate, pe calea revizuirii, tinde să obțină o rejudecare în fond a cauzei sale. Însă, așa cum s-a reținut în mod constant în jurisprudență, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanța de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate cu revizuire, ca un corolar al principiului res judicata caracteristic hotărârilor judecătorești definitive. Or, în speță, instanța care a pronunțat hotărârea care a format obiectul cererii de revizuire a fost învestită și a analizat chestiunea litigioasă dintre părți prin prisma autorității de lucru judecat a hotărârilor anterioare. Subsumat motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de revizuire nu are competența de a efectua o examinare a legalității și temeiniciei hotărârilor potențial potrivnice în opinia revizuentului pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greșeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorității de lucru judecat. CEDO - res judicata - principiul securității juridice (Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Criticile invocate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât, în considerentele hotărârii nu sunt identificate elemente contradictorii în sensul propus de recurenta-revizuentă că unele ar prezenta temeinicia cererii de revizuire, în timp ce altele ar conduce la concluzia că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate.

Or, așa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, instanța de revizuire a analizat în concret, unitar și consecvent cerințele decelate jurisprudențial în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reținând că nu este îndeplinită condiția expusă în precedent.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 513 alin. (6) coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul ce formează obiectul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 801 din 7 aprilie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ.