ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1812/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2019 la 2 iulie 2019, A. a solicitat anularea deciziei civile nr. 976 din 30 mai 2019, pronunțată de această instanță, în dosarul nr. x/2018, susținând că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a sentințelor nr. 4321 din 2 iulie 2018, nr. 4322 din 2 iulie 2018 și nr. 1152 din 26 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VII-a civilă.

În drept, a invocat dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 și ale art. 513 alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1639/A din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire.

Împotriva acestei decizii, revizuentul a declarat recurs, prin care a solicitat casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curții de apel.

În motivare, recurentul a susținut că instanța a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză, respectiv art. 509 alin. (1) pct. 8, art. 430 alin. (2), art. 431 alin. (2) și art. 435 C. proc. civ., art. 42 și art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, art. 142 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 970/28.12.2015.

Referitor la încălcarea de către instanța de revizuire a art. 430 alin. (2) și a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autorul căii de atac a prezentat considerații teoretice privind autoritatea de lucru judecat în manifestarea efectului său pozitiv și negativ.

De asemenea, a afirmat că dispoziția de respingere a cererii de revizuire este greșită, întrucât legea nu impune existența triplei identități de părți, obiect și cauză, ci numai o legătură a ultimei hotărâri cu lucrul judecat anterior.

În continuare, autorul căii de atac a prezentat pe larg argumente privind chestiunea litigioasă pronunțată în cele patru hotărâri judecătorești cu privire la dreptul administratorului judiciar de a modifica un tabel de creanțe, în condițiile în care există hotărâri ce afectează drepturile de creanță înscrise, din perspectiva cărora hotărârea supusă revizuirii încalcă autoritatea de lucru judecat.

În opinia recurentului, considerentele instanței de revizuire în sensul că nu există identitate de părți se datorează aplicării greșite a art. 42 și art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, a art. 142 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și a art. 435 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că toate hotărârile indicate în revizuire sunt pronunțate în procedura insolvenței deschisă împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., astfel că privesc aceeași cauză, iar împrejurarea că au fost pronunțate în dosare diferențe nu prezenta relevanță, întrucât, în materia insolvenței, constituirea dosarelor asociate reprezintă o măsură administrativă, reglementată prin art. 142 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

De altfel, a afirmat autorul căii de atac, hotărârile pronunțate în dosarul de insolvență referitoare la întocmirea tabelelor ale creanțelor erau obligatorii pentru toți participanții la procedura insolvenței, astfel cum sunt aceștia definiți în secțiunea a doua din Legea nr. 85/2014 și, pe cale de consecință, chestiunile litigioase dezlegate aveau autoritate de lucru judecat față de toți participanții la procedură.

La 3 iulie 2020 intimata S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că susținerile recurentului nu pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât normele pretins încălcate nu reprezintă norme de drept material, ci de procedură și că recursul nu este întemeiat, deoarece nu rezultă că instanța de revizuire ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material, decizia recurată fiind legală.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, iar raportul întocmit de magistratul-asistent a fost comunicat părților.

Prin încheierea pronunțată de completul de filtru la 19 mai 2021 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen în ședință publică pentru dezbaterile pe fond la 22 septembrie 2021.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menționat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Prin memoriul de recurs, recurentul critică decizia atacată din perspectiva încălcării de către instanța de revizuire a dispozițiilor art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că, prin prisma acestor texte de lege, coroborate cu art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cauză nu era necesară întrunirea cerinței triplei identități de părți, obiect și cauză pentru a se dispune anularea hotărârii.

Totodată, susține că în mod greșit s-a apreciat că cele dezlegate de curtea de apel prin decizia suspusă revizuirii nu contravin celor statuate de judecătorul-sindic și că soluția instanței de revizuire în sensul că nu ar exista identitate de părți în cadrul celor 4 cauze a fost dată cu aplicarea greșită a art. 5 pct. 19 și art. 42 din Legea nr. 85/2014 și art. 142 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și art. 435 C. proc. civ.

Într-un prim considerent, Înalta Curte constată că, deși criticile privind pretinsa încălcare a dispozițiilor legale referitoare la încălcarea dispozițiilor legale privind revizuirea și pe cele ale autorității de lucru judecat au fost subsumate motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea se circumscriu ipotezei de la pct. 5 a aceluiași text de lege, normele legale evocate fiind de procedură și nu de drept material pentru a atrage incidența cazului de casare indicat de autorul căii de atac.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de autorul căii de atac, instanța supremă subliniază că reglementarea art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care se poate anula o hotărâre a instanței, vine să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătorești, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, prevăzut de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua, reglementată de 431 alin. (2) din același cod, operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, caz în care chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior; așadar, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cumulativ cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice comune.

În forma anterioară modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, analiza soluțiilor pe care instanța de revizuire le putea adopta în temeiul art. 513 alin. (4) C. proc. civ. a impus concluzia că numai efectul negativ al autorității de lucru judecat putea fi valorificat, ca motiv de revizuire.

Aceasta pentru că, în măsura identificării triplei identități de părți, obiect și cauză între litigii, este justificată anularea ultimei hotărâri (care încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi), căci legea nu îngăduie ca unul și același litigiu să fie judecat de două ori; dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

Dacă s-ar afirma, ca temei al revizuirii, nesocotirea, în hotărârea atacată, a unor chestiuni litigioase dezlegate anterior, în cadrul altui proces, anularea ultimei hotărâri, nedublată de posibilitatea rejudecării, ar lăsa noul litigiu nesoluționat.

Așadar, până la modificarea C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, o atare soluție nu era reglementată.

Prin urmare, efectul pozitiv poate fi invocat, ca temei al revizuirii, în procesele pornite după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, potrivit art. 24, coroborat cu art. 25 alin. (1) C. proc. civ., întrucât noua formă a art. 513 alin. (4) din același cod reglementează posibilitatea instanței de revizuire de a "trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat".

În speță, revizuirea deciziei civile nr. 976 din 30 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost solicitată pentru potrivnicie de hotărâri, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv al dezlegărilor date de judecătorul-sindic prin sentințele nr. 4321 din 2 iulie 2018, nr. 4322 din 2 iulie 2018 și nr. 1152 din 26 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în ceea ce privește posibilitatea administratorului judiciar de modifica tabelul de creanțe întocmit, fără ca această modificare să fie dispusă de instanța judecătorească.

Examenul deciziei recurate relevă faptul că instanța învestită cu cererea de revizuire a respins demersul judiciar al revizuentului plecând de la premisa că în cauză nu era îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză pentru a se putea invoca existența unor hotărâri potrivnice și a se solicita anularea deciziei, dar și pentru că în cauză nu se poate vorbi de efectul pozitiv al dezlegărilor date prin sentințele anterioare.

Raționamentul instanței este greșit, având în vedere că situația premisă ce ar fi putut genera controlul judiciar al hotărârii în calea extraordinară de atac a revizuirii și reglementarea incidentă impuneau ca cererea de revizuire să vizeze autoritatea de lucru judecat în manifestarea efectului său negativ. De asemenea, în raport tot de reglementarea incidentă, instanța de revizuire nu putea păși la examinarea cererii de revizuire din perspectiva efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Or, în cauză, potrivnicia hotărârilor fusese invocată din perspectiva efectului pozitiv al considerentelor hotărârilor judecătorești indicate de revizuent, iar analiza condiției privind identitatea de părți, obiect și cauză nu putea fi realizată, instanța nefiind învestită în acest sens.

Acest aspect a fost criticat implicit și în mod impropriu, inconsecvent de către recurent în cadrul primului motiv de recurs, acolo unde face comparație între "vechea reglementare", pe de o parte și prevederile art. 430 alin. (2) și cele ale art. 431 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., pe de altă parte.

Astfel, Înalta Curte constată că recurentul susține că dispozițiile art. 430 alin. (2) și cele ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu impun, ca și condiție a existenței autorității de lucru judecat, existenței triplei identități, de părți, de obiect și de cauză, ceea ce se constituie într-o critică a considerentelor în care instanța de revizuire a analizat această cerință.

Constată, totodată, că recurentul a criticat în cel de-al doilea motiv de recurs și considerentele în care instanța de revizuire a statuat asupra inexistenței efectului pozitiv între hotărârile supuse revizuirii.

Pentru o judicioasă dezlegare a pricinii de față, instanța supremă, constatând că în faza anterioară a procesului nici părțile și nici instanța de revizuire nu au pus în discuție aplicarea în timp a legii de procedură, față de data inițială a procesului și de faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri a vizat autoritatea de lucru judecat din perspectiva efectului pozitiv al acesteia, iar acest aspect este de ordine publică, fiind guvernat de norme imperative, de la care părțile nu pot deroga, a invocat această problemă la termenul din 22 septembrie 2021 și a pus-o în discuția părților.

Înalta Curte reține că cererea de revizuire în care s-a pronunțat decizia atacată prin prezentul recurs vizează decizia civilă nr. 976 din 30 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, a cărui dată inițială este 15 iunie 2017. Ca urmare, în considerarea faptului că procesul civil, inclusiv căile extraordinare de atac exercitate în cadrul acestuia constituie un tot unitar, el se supune normelor de procedură în vigoare la momentul inițierii lui, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 24 și 25 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, revizuirea formulată în cauză trebuia soluționată potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în reglementarea cărora potrivnicia hotărârilor trebuia examinată, contrar susținerilor recurentului, doar din perspectiva efectului negativ al autorității de lucru judecat, consacrat in terminis de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., așa cum s-a reținut deja în precedent.

În soluționarea cererii de revizuire nu se putea face aplicarea dispozițiilor art. 513 alin. (4) din același cod, cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018, modificare care face pentru prima dată referire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în regimul de reglementare al revizuirii, dar care este ulterioară datei inițierii procesului, așadar inaplicabilă în cauză. Urmarea constă în faptul că instanța de revizuire, păstrând soluția de respingere a căii extraordinare de atac, trebuia să se limiteze la acest fine de neprimire, fără examenul condițiilor de fond ale cererii de revizuire.

Din acest punct de vedere, analiza criticilor din cadrul motivelor de recurs devine de prisos, întrucât acestea vizează exclusiv condițiile de fond, de admisibilitate a cererii de revizuire, iar instanța supremă apreciază că singura soluție care trebuia pronunțată în cauză era cea de respingere a cererii de revizuire și că singurul argument care ar fi trebuit să fundamenteze această soluție este cel invocat din oficiu și pus în discuția părților, context în care, în lipsa oricărei alte critici din memoriul de recurs care să aibă aptitudinea de a conduce la casarea deciziei, recursul urmează a fi respins, cu consecința menținerii soluției pronunțate.

Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanța supremă va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 1639/A din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2021.