ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 650/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2020 pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantele A. și B. au solicitat obligarea pârâtului Municipiul București, prin primar general, la plata diferenței de preț dintre contravaloarea prețului de piață a apartamentului nr. x situat în București, str. x, estimată la 630.000 euro și prețul actualizat stabilit prin sentința civilă nr. 1195/19.09.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2014, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința civilă nr. 1718 din 03 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a calificat excepția autorității de lucru judecat ca fiind o apărare de fond; a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune; a respins cererea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia civilă nr. 1229 A din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantele-reclamante B. și A. împotriva sentinței civile nr. 1718/03.11.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1229 A din 30 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele B. și A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 09 decembrie 2021, sub nr. x/2020, fiind repartizată în mod aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului, schimbarea sentintei civile nr. 1718/03.11.2020 pronunțate de Tribunalul Bucuresti, sectia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, în sensul respingerii excepției prescripției, admiterii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, anularea sentinței, cu consecința reținerii cauzei spre judecare și admiterii cererii de chemare în judecată.

În terțiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului, respingerii excepției prescripției și trimiterii cererii la instanța de fond spre rejudecare, având în vedere că a soluționat cauza pe excepție și nu a intrat în cercetarea fondului, neadministrând probatoriul, inclusiv proba cu expertiză.

În motivarea căii de atac, a arătat că, în mod nelegal și netemeinic, instanța a reținut că dreptul la acțiune s-ar fi născut în momentul producerii evenimentului care a cauzat evingerea din punct de vedere juridic, deși în realitate dreptul la acțiune s-a născut la momentul la care s-a produs în mod efectiv evacuarea din imobil, deci cea a deposedării, respectiv la data de 12 iunie 2017, iar acțiunea a fost introdusă la data de 31 ianuarie 2020, nefiind împlinit termenul de prescripție de 3 ani.

Au arătat, în fapt, că au dobândit apartamentul nr. x situat în București în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.11.1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În baza sentinței civile nr. 15378/29.07.2010 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă, prin decizia civilă nr. 326A/27.03.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și irevocabilă, prin decizia civilă nr. 110/23.01.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, reclamantele au fost executate silit, conform procesului-verbal de predare imobil nr. x/12.06.2017 încheiat de BEJ Raportoru C., acesta fiind momentul în care au fost evinse (deposedate) reclamantele.

Au susținut că sunt titulare ale unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., care include în noțiunea de bun și pe titularul unui drept de creanță, dreptul lor de creanță rezultând din faptul că au cumpărat apartamentul în baza Legii nr. 112/1995.

Au apreciat că este aplicabil, în speță, art. 1344 C. civ., în baza căruia li se cuvine valoarea de piață a imobilului, care include atât prețul reactualizat al locuințelor pe care este instituită răspunderea prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât și excedentele valorii din timpul evicțiunii, acordate prin art. 1344 C. civ.

Prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care instituie dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului pentru proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au fost incluse în conținutul Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, astfel încât reclamantele au dreptul la plata integrală a acestui preț, prin pierderea bunului s-a născut dreptul la daune interese și au devenit incidente dispozițiile care reglementează condițiile de acordare a despăgubirilor.

Dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu reglementează în mod expres situația în care chiriașii cumpărători pierd dreptul de proprietate ca urmare a unei acțiuni în revendicare inițiată de fostul proprietar al imobilului, însă în practica judecătorească au fost aplicate aceste dispoziții.

Dispozitiile legii sunt contradictorii, întrucât și în ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) și în cea prevăzută de art. 50 alin. (2

1

) contractele sunt desființate, deși unele sunt încheiate cu respectarea legii, iar altele nu, deși în primul caz dacă există o fraudă la lege, nu există temei legal pentru a se dispune desființarea lor.

Față de această incoerență legislative, este necesară aplicarea principiului potrivit căruia o normă legală trebuie interpretată în sensul aplicării ei, precum și dispozițiile art. 9 alin. (3) Noul C. civ. și art. 22 pct. 7 Noul C. proc. civ., potrivit cărora judecătorului îi este interzis să refuze o judecată pe motiv că legea nu prevede sau este neclară.

Au învederat aplicarea art. 6 din C.E.D.O., care dispune că este necesar să se asigure tuturor părților un proces echitabil, precum și incidența prevederilor art. 1337 din vechiul C. civ., referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului, evicțiune rezultată din fapta unui terț, iar potrivit art. 1341 pct. 1 din vechiul C. civ., vânzătorul este obligat să restituie prețul bunului, iar conform art. 1344 să plătească reclamanților diferența dintre preț și valoarea lucrului la momentul evicțiunii.

Au arătat că potrivit raportului de expertiză întocmit în luna mai 2017, înainte de momentul evicțiunii(12 iunie 2017), când reclamantele au fost executate silit, prețul de piață al apartamentului 2 era de 630.000 euro (echivalent 2.873.808 RON).

Garanția contra evicțiunii este reglementată și prin art. 1695 și urm. din Noul C. civ., iar art. 1701 alin. (3) din Noul C. civ. prevede că dacă lucrul vândut are la data evicțiunii o valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului pe lângă prețul vânzării sporul de valoare acumulat până la data evicțiunii.

Jurispridența C.E.D.O., în cauza Raicu contra României, consacră principiul unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunicății și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamantale ale persoanei, Curtea reafirmând că acest echilibru este ca regula generală atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

Prin concluziile scrise depuse la data de 07 martie 2022, recurentele-reclamante au reiterat criticile deduse judecății recursului și solicitarea de admitere a recursului, astfel cum a fost formulat.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 31 ianuarie 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluția din data de 17 februarie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., completul de judecată a stabilit primul termen de judecată la data de 29 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, și concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

Ca atare, instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

Procedând la analiza cererii de recurs, prin raportare la principiile de ordin teoretic expuse anterior, Înalta Curte constată că recurentele-pârâte nu au invocat incidența vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și nici nu au expus critici apte a susține nelegalitatea deciziei recurate și a combate raționamentul instanței de apel, ci s-au rezumat la a reitera, în întregime, motivele de apel, prin care au expus situația de fapt dedusă judecății și dispozițiile legale incidente ce ar susține demersul judiciar inițiat în ceea ce privește obligarea pârâtului Municpiul București, prin primarul general, la plata unei sume decurgând din aplicarea efectelor obligației de garanție pentru evicțiune, reprezentând diferența de preț dintre contravaloarea prețului de piață a apartamentului nr. x situat în București și prețul actualizat stabilit prin sentința civilă nr. 1195/19.09.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 2501 alin. (1) C. civ. sub aspectul prescripției dreptului dedus judecății, reținut ca fiind un drept de creanță, precum și faptul că pretențiile reclamate prin cererea de chemare în judecată nu pot avea ca temei executarea obligației legale de garanție în condițiile constatării irevocabile a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.11.1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, de către B. și D., în calitate de cumpărători, și Primăria Municipiului București, prin S.C. Herăstrău S.A., prin sentința civilă nr. 15378/29.07.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2009, prin care au fost obligați să-i lase adevăratului proprietar liniștita folosință și posesie, hotărâre care a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 326A/27.03.2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 110/23.01.2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Într-un atare context, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, a apreciat că nu prezintă relevanță data când cumpărătorii au fost tulburați efectiv în exercitarea stăpânirii asupra imobilului de către terțul al căruia drept de proprietate a fost recunoscut, ci data la care au încetat raporturile juridice între părți, respectiv 23.01.2013, dată la care s-a pronunțat decizia civilă nr. 110 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, astfel că termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la data de 23.01.2016, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 31.01.2020.

Recurentele-reclamante, în cuprinsul memoriului de recurs, după redarea circumstanțelor factuale ce au avut drept consecință pierderea apartamentului nr. x situat în București, str. x, precum și a prevederilor art. 1337, art. 1341 pct. 1 și art. 1344 vechiul C. civ., referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune, la restituirea prețul bunului și a diferenței dintre preț și valoarea lucrului la momentul evicțiunii, obligații prevăzute în sarcina vânzătorului bunului ce decurg din fapta unui terț în raport de contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată printr-o hotărâre irevocabilă, au arătat că dreptul la acțiune s-a născut la momentul la care s-a produs în mod efectiv evacuarea din imobil, deci a deposedării, la data de 12.06.2017, acțiunea fiind introdusă la 31.01.2020, nefiind împlinit termenul de prescripție de 3 ani, cu toate că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, a apreciat că dreptul la acțiune s-ar fi născut în momentul producerii evenimentului care a cauzat evingerea din punct de vedere juridic.

Or, motivarea recursului implică obligația părților de a arăta, în concret, în ce constă greșeala instanței care a pronunțat hotărârea atacată din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., raportat la argumentele pe care instanța și-a întemeiat soluția, exigență care nu este îndeplinită în speța de față în ceea ce privește susținerile evocate în cererea de recurs, în condițiile în care, printre altele, criticile pe aspectul neîmplinirii termenului de prescripție al dreptului la acțiune sunt identice cu cele din motivele de apel, asupra cărora instanța de apel s-a aplecat deja, iar o verificare a acestora ar impune practic o reevaloare a situației de fapt deduse judecății și a probatoriului administrat, aspect ce excedează controlului de legalitate permis instanței de recurs, cât timp dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevăd în mod imperativ că recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate statuate expres în ipotezele de la pct. 1 - 8 ale aceluiași articol.

Așadar, în condițiile în care nu au prezentat nicio critică punctuală la adresa deciziei recurate și nu au formulat critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentele-reclamante au nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului în cadrul căruia nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie examinarea legalității hotărârii pronunțate în apel cu regulile de drept aplicabile.

Cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) din același act normativ, va constata nul recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1229 A din 30 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1229 A din 30 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 martie 2022.