ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 187/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă la data de 25.05.2018, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul F., rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.2008 de BNP Asociați G. și repunerea părților în situația anterioară, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1020-1021, art. 1361, art. 1365, art. 1368 și art. 1369 din vechiul C. civ.

Prin sentința nr. 1226/05.06.2019, Tribunalul București, secția a III a civilă a admis cererea; a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.2008 la BNPA G.; a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului și, pe cale de consecință, l-a obligat pe pârât să restituie reclamanților imobilul situat în București, str. x A, iar pe reclamanți să restituie pârâtului suma de 102500 euro; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamanți, a sumei de 14482,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; A luat act că reclamanții înțeleg să solicite cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat pe cale separată.

Prin decizia nr. 715/A/27.04.2015, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 09.02.2021 a declarat recurs pârâtul F., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7, 8 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că înțelege a critica încheierea de ședință din 09.02.2021 prin prisma motivelor de casare prevăzute la pct. 5 și 8 ale art. 488 C. proc. civ.

Prevalându-se de dispozițiile cuprinse la art. 235, art. 259 și art. 260 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a susținut că niciuna din tezele menționate nu erau incidente, intimații înțelegând să invoce în fața instanței de apel un aspect de legalitate, respectiv prevederile art. 315 alin. (1) pct. 1 din cod și nicidecum faptul că în urma administrării în cauză a unor alte probe, proba cu depoziția martorului H. ar fi devenit neconcludentă sau inutilă.

A învederat astfel că în condițiile art. 259 C. proc. civ., instanța poate reveni motivat cu privire la o probă pe care a încuviințat-o anterior, însă numai dacă aceasta a devenit neconcludentă sau inutilă, nu și cu privire la legalitatea ei, aspect soluționat la momentul încuviințării probei.

În aceste condiții a considerat că actul de procedură este lovit de nulitate potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul de lege.

În ceea ce privește momentul până la care putea invoca neregularitatea actului de procedură civilă, a solicitat a se avea în vedere că a invocat respectivul aspect prin concluzii scrise, chiar la termenul la care instanța de apel a revenit în mod nelegal asupra probei încuviințate, precum și prin concluziile scrise formulate odată cu rămânerea în pronunțare.

A susținut astfel că nulitatea relativă intrinsecă poate fi invocată și direct în recurs, ca motiv de casare, deoarece nu mai există un alt moment procesual la care partea interesată să poate invoca neregularitatea.

Recurentul a criticat, în continuare, decizia apelului pentru încălcarea și plicarea greșită a normelor de drept material incidente și/sau reținute la soluționarea cauzei.

Prevalându-se de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2015 având ca obiect contestație la executare, prin care s-a reținut că dreptul de a obține executarea silită a dreptului de creanță ai cărui titulari sunt reclamanții din prezenta cauză s-a prescris, recurentul a susținut că se impunea cu autoritate de lucru judecat soluția potrivit căreia intimații nu beneficiază de un drept real prescriptibil în termen de 10 ani. Potrivit recurentului, în aceste condiții, instanțele anterioare ar fi trebuit să constate intervenită în cauză puterea lucrului judecat a sentinței civile nr. 1568/2016 a Judecătoriei sectorului 3 București și a deciziei civile nr. 4032 a Tribunalului București, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2015, în sensul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

A arătat, în plus, că aspectul pozitiv privește partea care a câștigat procesul și se referă la faptul că acesta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de putere de lucru judecat într-o nouă judecată fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului.

În acest sens, invocând efectul pozitiv al hotărârilor judecătorești menționate, recurentul a susținut că există o dezlegare definitivă a chestiunii de drept în sensul că pentru reclamanți contractul de vânzare-cumpărare reprezintă un titlu executoriu în ceea ce privește dreptul lor de creanță și nu unul în materia drepturilor reale, precum și faptul că privilegiul constituie o garanție a dreptului de creanță al vânzătorului pentru prețul neplătit și poate fi valorificat în termenul de prescripție în care se poate cere executarea silită a dreptului de creanță.

A solicitat a se observa astfel că actul juridic a fost încheiat între părți pur și simplu, neafectat de nicio modalitate.

În aceste condiții, potrivit recurentului, cererea introductivă de instanță ar fi putut fi introdusă numai în termenul de prescripție de 3 ani, același pe care pârâtul îl avea la îndemână și pentru executarea privilegiului pentru restul de preț. Cum înlăuntrul termenului de prescripție reclamanții nu au înțeles a solicita executarea garanției și nici nu au solicitat rezoluțiunea contractului pentru neplata restului de preț, în opinia recurentului, dreptul material la acțiune s-a prescris.

Mai mult, a arătat că în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 7/1996, republicată și a art. 885 C. civ. a solicitat instanței radierea privilegiului vânzătorilor din cartea funciară, cererea făcând obiectul dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei sectorului 1 București.

Față de soluția pronunțată prin sentința nr. 7710/2017, recurentul a solicitat a se avea în vedere că dreptul subiectiv pretins de reclamanți este un drept patrimonial, evaluabil în bani și, prin urmare, acțiunea în rezoluțiune are un obiect patrimonial, împrejurare față de care sunt aplicabile regulile generale care reglementează prescripția, respectiv cele ale art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

A susținut astfel că în mod eronat instanța de apel a înțeles să respingă apelul din această perspectivă, menținând sentința tribunalului, soluția fiind criticabilă pentru motivele subsumate pct. 7 și 8 ale art. 488 C. proc. civ.

Totodată a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în speță a art. 1368 din vechiul C. civ., reținând că acesta ar contrazice teza invocată de recurent.

A criticat și modalitatea în care instanța de apel a înțeles să soluționeze motivul de apel cu privire la greșită soluționare de către tribunal a excepției prematurității invocate de pârât în fața primei instanțe la termenul din 27.03.2019, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

A susținut astfel că în contextul în care, cu autoritate de lucru judecat, instanța a hotărât că nu mai există posibilitatea ca reclamanții să pretindă executarea sumelor de bani, "pretins datorate" de pârât pe baza contractului de vânztare-cumpărare, dreptul de a solicita executarea obligației de plată s-a stins prin prescriere și, pe cale de consecință, a încetat și obligația corelativă, motiv pentru care se impune, a fortiori, ca reclamanții să recurgă, înainte de a formula cererea de chemare în judecată, la punerea în întârziere a pârâtului printr-o notificare transmisă prin intermediul executorului judecătoresc.

Față de formalitatea expres solicitată de art. 1079 din vechiul C. civ., recurentul a considerat că adresarea directă către instanța de judecată, fără o notificare anterioară, nu poate suplini lipsa procedurii prealabile de punere în întârziere a debitorului, acțiunea introdusă fiind prematură, astfel încât soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la acest motiv de apel este eronată.

Decizia apelului a fost criticată prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul solicitând a se avea în vedere că potrivit art. 1037 C. civ., creditorul solidar care a primit datoria este ținut a împărți cu ceilalți cocreditori.

A considerat că voința părților, chiar și netranspusă într-un act juridic în sens de instrumentum, valorează realizarea amendării raportului juridic inițial, în sensul în care părțile au fost de acord și au stabilit că prețul deja achitat reprezintă valoarea apartamentului, diminuând suma ce trebuia plătită cu titlu de preț al vânzării până la valoarea deja executată de cumpărător.

A susținut astfel că în mod incorect instanța fondului a reținut ca nedovedită afirmația sa justificat de faptul că numitul H. nu ar fi fost parte contractantă, nefiind probată nici calitatea acestuia de mandatar al reclamanților. În fapt, antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.11.2015 de BNPA G. a fost semnat pentru reclamanții A. de numitul H., în calitate de mandatar cu procură, iar pentru reclamanții Slave de reclamanta I., în calitate de mandatar cu procură.

Potrivit recurentului, în acest sens, actul juridic promisiune de vânzare -cumpărare se completează, din perspectiva probatorie, cu susținerile sale potrivit cărora a convenit cu numiții I. și H. asupra diminuării prețului, precum și cu faptul că le-a remis acestora suma de 30.000 euro în plus față de suma inițial pretinsă cu titlu al vânzării.

A solicitat astfel a se da prevalență principiului voinței reale a părților, invocând în susținere prevederile art. 1266 alin. (1), art. 1289 alin. (1) și art. 1206 C. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19.10.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 08.02.2023.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți A., B., C., D. și E., au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Intimații au susținut, cu privire la critica încheierii de ședință din 09.02.2021, că în conformitate cu dispozițiile art. 235 C. proc. civ. instanța nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, iar încheierea prin care au fost încuviințate probele are caracter preparatoriu, instanța putând reveni asupra unor probe încuviințate, iar pentru respectarea principiului contradictorialității s-a pus în discuția părților incidența art. 315 alin. (1) din cod la termenul din 13.10.2020.

Referitor la criticile aduse privind modul de soluționare a excepției puterii de lucru judecat, au solicitat a se observa că atât obiectul cât și cauza juridică a celor două dosare sunt esențial diferite și, în consecință, că este diferit și regimul juridic al acțiunilor în ceea ce privește termenul de prescripție.

În ceea ce privește criticile aduse modului de soluționare a excepției prescipției dreptului material la acțiune, intimații au arătat că susținerile recurentului sunt neîntemeiate, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru rezoluțiunea contractului fiind de 10 ani, potrivit art. 1900 din vechiul C. civ., iar în speță acesta a început să curgă a 15.09.2008, iar cererea a fost formulată la 25.05.2018, înăuntrul termenului.

Au solicitat înlăturarea și a criticilor privind excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată, susținând că chiar dacă în contestația la executare s-au anulat toate actele de executare aceasta nu înseamnă că notificarea punerii în întârziere a debitorului nu produce efectele specifice.

Au arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1367 C. civ. întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat s-au stabilit în detaliu sumele și s-au definit termenele de plată astfel încât debitorul este pus în întârziere prin însăși ajungerea la termenul de plată din convenție, condiția rezolutorie fiind îndeplinită.

Pe fondul cauzei, intimații au susținut că nu se poate reține calitatea de mandatar a numitului H., în condițiile în care acesta nu a avut nicio calitate la data încheierii contractului de vânzare–cumpărare a cărui rezoluțiune o solicită, iar simpla susținere că discuțiile prealabile încheierii contractului ar fi fost purtate prin intermediul acestuia nu justifică remiterea unei sume de bani cu titlu de preț în baza contractului și, cu atât mai mult, respectiva remitere a diferenței de 30.000 euro nu le este opozabilă.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea pârâtă, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

- este nefondată critica prin care partea pretinde incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce permite casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat acestei critici, partea pârâtă pretinde nulitatea încheierii de ședință din 9.02.2021, sub motiv că instanța de apel a revenit, greșit, contrar art. 259 coroborat cu art. 235 C. proc. civ., asupra probei testimoniale încuviințate prin încheierea interlocutorie din 28.07.2020, sub motiv că soluția s-ar fi impus în aplicarea art. 315 alin. (1) pct. 1 din cod.

Astfel dezvoltată, critica se dovedește a fi confuz argumentată, partea ignorând că dispozițiile art. 259 C. proc. civ., relative la revenirea asupra probelor încuviințate (sub motiv că administrarea nu ar mai fi necesară), nu se confundă cu acelea privind administrarea probei cu martori, printre care și norma de drept prevăzută de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ce stabilește persoanele care nu pot fi ascultate ca martori (instituind în privința acestora o interdicție legală de ascultare).

Cu titlu prealabil, se impune mențiunea că încheierea de încuviințare probe reglementată de art. 258 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea distincțiilor prevăzute de art. 235 și a recunoașterii de către legiuitor a posibilității instanței de revenire asupra unor probe încuviințate (art. 259), este o încheiere premergătoare cu caracter preparatoriu, nu interlocutorie, cum eronat invocă partea pârâtă.

În speță, potrivit consemnărilor din încheierea de ședință din 9.02.2021, instanța de apel nu a revenit asupra probei cu martorul H. pe temeiul art. 259 C. proc. civ. ci, la solicitarea avocatului părții pârâte și în considerarea înscrisurilor pe care acesta le-a depus la dosarul cauzei, ce probau existența unei relații de rudenie între soția părții reclamante, A., și martor, aceea de frați materni, a constatat că ascultarea sa, potrivit art. 315 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu se fundamentează pe lucrările dosarului.

Totodată, mențiunile încheierii de încuviințare probe din 28.07.2020 relevă faptul că partea reclamantă s-a opus, explicit, încuviințării ca martor a numitului H., propus de partea pârâtă, contrar susținerilor din recurs, potrivit cărora ar fi existat o convenție tacită a părților în privința administrării acestei probe, cerință impusă de art. 315 alin. (2) C. proc. civ. pentru ascultarea, ca martor, a persoanelor prevăzute la alin. (1) pct. 1-3 ale aceluiași articol.

Așa fiind, cum actul de procedură criticat de partea pârâtă prin recurs a fost întocmit cu respectarea cerințelor legale, acesta nu este lovit de nulitate și nici apt să producă părții vreo vătămare, în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, nu este apt să atragă casarea deciziei recurate, cum eronat se solicită de către aceasta.

- este nefondată critica prin care partea pârâtă pretinde incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ce permite casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Subsumat criticii, partea susține că instanțele de fond au evaluat, greșit, efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în procesul anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 (sentința civilă nr. 1568/2016 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă prin decizia nr. 4032/A/2016 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă), hotărâri prin care a fost anulată executarea silită pornită împotriva sa de partea reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.2008 de BNP Asociații G., invocat ca titlu executoriu, pentru a obține plata diferenței de preț în sumă de 132.500 euro.

Anume, partea pârâtă pretinde că prin hotărârile judecătorești mai sus arătate s-a statuat că respectivul contract de vânzare-cumpărare este titlu executoriu doar în ceea ce privește dreptul de creanță recunoscut părții reclamante, nu și în privința drepturilor reale pe care le consemnează, caz în care, în considerarea acestei statuări jurisdicționale ce se opune în procesul pendinte, partea pârâtă afirmă că se impunea respingerea și a cererii în rezoluțiune deduse judecății în procesul pendinte tot ca prescrisă, pe temeiul art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În susținerea acestei apărări, partea invocă și mențiunile sentinței civile nr. 7710/18.10.2017 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care s-a dispus radierea din registrul de carte funciară a privilegiului recunoscut părții reclamante (vânzătoare) pentru diferența de preț neîncasată, de 132.500 euro.

Critica, astfel dezvoltată, nu poate fi primită întrucât, nepermis, nu se fundamentează pe considerentele hotărârii recurate prin care instanța de apel s-a pronunțat asupra acestei chestiuni litigioase.

Statuând cu privire la caracterul neîntemeiat al motivului de apel prin care partea pârâtă a criticat soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat pronunțată de prima instanță prin încheierea din 16.11.2018, instanța de apel a reținut că în procesul pendinte partea reclamantă a dedus judecății o acțiune în rezoluțiunea vânzării, calificată a fi reală prin art. 1368 din vechiul C. civ., ce este supusă termenului de prescripție prevăzut de art. 1990 din același cod, și nu o acțiune personală, fiind irelevant că aceasta este întemeiată pe faptul neplății prețului, nu pe omisiunea transferării dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat, cum greșit argumentează partea pârâtă.

Or, simpla reiterare, prin recurs, a acelorași argumente în privința cărora partea pârâtă a primit o dezlegare jurisdicțională prin hotărârea instanței de apel nu pune în discuție, cum eronat se susține, incidența art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care critica nu va fi examinată.

De altminteri, prin memoriul de recurs, partea ignoră faptul că art. 1368 C. civ. califică acțiunea vânzătorului în rezoluțiunea vânzării pentru neplata prețului ca reală, caz în care nu poate primi o altă calificare, pe cale de interpretare, respectiv, și că pentru astfel acțiuni, reale, termenul de prescripție este prevăzut de art. 1890 C. civ., nu de Decretul nr. 167/1958.

- este nefondată critica prin care partea pretinde incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce permite casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță invocate fiind cele prevăzute de art. 1367 coroborat cu art. 1079 C. civ.

În dezvoltarea critici, partea pârâtă pretinde că nu a fost pusă în întârziere de către partea reclamantă anterior promovării cererii în rezoluțiune, cerință a cărei neîndeplinire atrage, în opinia sa, în aplicarea normelor de drept indicate, sancțiunea prematurității cererii de chemare în judecată.

Excepția prematurității cererii de chemare în judecată poate fi invocată însă în legătură cu o condiție de exercitare a acțiunii stabilită prin norme cu caracter imperativ, condiție ce nu se regăsește în conținutul normelor de drept mai sus arătate, în privința cererii în rezoluțiunea vânzării deduse judecății.

Art. 1367 C. civ. prevede următoarele: Când la o vânzare de imobile s-a stipulat că, în lipsă de plata prețului în termenul defipt, vânzarea va fi de drept rezolvată, cumpărătorul poate plăti după expirarea termenului, pe cât timp nu este pus de vânzător în întârziere printr-o interpelare în formă; dar după asemenea interpelare, judecătorul nu-i poate da termen.

Această normă de drept nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecății, întrucât, potrivit constatărilor de fapt ale instanțelor de fond părțile litigante nu au afirmat și nu au probat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.2008 au prevăzut o clauză de rezoluțiune, de drept, în caz de neplată a prețului.

Norma de drept prevăzută de art. 1079 C. civ., prevede următoarele: Dacă obligația consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său.

Or, potrivit acelorași constatări de fapt ale instanțelor de fond, partea pârâtă a fost înștiințată de partea reclamantă (vânzătoare) pentru a-și îndeplini obligația de plată a diferenței de preț, aceasta din urmă formulând cerere de executare silită în acest scop, în dosarul execuțional nr. x/2015 al SCPEJA J., ce semnifică punerea în întârziere în a părții pârâte în vederea executării obligație sale, potrivit normei de drept menționate.

Normele de drept arătate evidențiază faptul că punerea în întârziere semnifică manifestarea de voință a creditorului prin care pretinde debitorului să execute obligația și-i permite acestuia să execute anterior sesizării instanței, iar nerespectarea acestora atrage sancțiuni pentru creditor, care nu poate cere daune-interese de la debitor pentru perioada anterioară punerii în întârziere, nu sancțiunea prematurității cererii în rezoluțiunea vânzării, cum eronat afirmă partea pârâtă.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea pârâtă pretinde, totodată, încălcarea la judecata în fond a cauzei și a art. 1037 din vechiul C. civ., în considerarea faptului că regulile de interpretare prevăzute de art. 1266 alin. (1), art. 1289 alin. (1) și art. 1206 din noul C. civ., impuneau, în opinia sa, a se da prevalență voinței reale a părților contractante, care a fost modificată, în sensul diminuării prețului stabilit inițial prin contract la valoarea efectiv achitată.

Cu titlu prealabil, este de menționat că raportului juridic dedus judecății, îi sunt aplicabile normele de drept prevăzute de vechiul C. civ., ce prevede la art. 977 și urm. regulile de intepretarea ale convențiilor, nu dispozițiile noului C. civ., invocate prin memoriul de recurs.

Critica nu poate fi însă examinată de instanța de recurs, întrucât, partea pârâtă, în formularea acesteia, ignoră împrejurarea că la judecata în fond a cauzei s-a statuat că principiul simetriei formelor actelor juridice obligă părțile contractante ca eventuale modificări ale contractului să fie realizate în aceleași condiții de formă impuse pentru încheierea sa

În considerarea acestui argument, instanțele de fond nu au examinat, prin folosirea regulilor de intepretarea a contractelor, cum eronat pretinde partea pârâtă, susținerile potrivit cărora a convenit, însă nu printr-un act autentic, cu H., terță persoană, modificarea clauzei privitoare la cuantumului prețului prevăzute în contractul autentificat nr. x/30.06.2008, în sensul reducerii acestuia la suma de bani pe care a plătit-o, fiind scutită, astfel, de plata diferenței de preț, și, mai apoi, radierea privilegiului recunoscut vânzătorului (partea reclamantă).

Așa fiind, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat recursul declarat de partea pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul F. împotriva încheierii din 9 februarie 2021 și deciziei nr. 715/A din 27 aprilie 2021 ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2023.