ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 860/2020

Ședința publică din data de 21 mai 2020

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 6 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat instanței să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2009 de BNP C., care are ca obiect apartamentul nr. x situat în București, str. x, sector 1 și, în consecință să dispună repunerea părților în situația anterioară, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1361 și următoarele, art. 1365, art. 1368 C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 244 din 22 februarie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2009 de BNP C., a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtului să restituie reclamantului apartamentul nr. x, situat în București, str. x, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.555 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 119A/2018 din 8 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 244 din 22 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant A..

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul B..

Prin decizia nr. 2360 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a decis cu opinie majoritară, respingerea recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 119A/2018 din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 4 martie 2020, contestatorul B. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2360 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

În motivarea cererii, întemeiate pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., contestatorul B. a solicitat admiterea contestației și, pe cale de consecință anularea deciziei atacate.

În acest context, contestatorul susține admisibilitatea contestației în anulare, arătând că prin cererea de recurs a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", întrucât a apreciat că au fost aplicate greșit prevederile art. 1169 C. civ. de la 1864 "cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească", iar în lumina acestui text de lege, reclamantul trebuia să facă dovada că pârâtul nu a plătit prețul, instanța de recurs considerând că "aceasta este o dispoziție cu caracter procedural, iar dispozițiile evocate se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În opinia contestatorului, instanța de recurs a omis să cerceteze acest motiv de casare, deși în sistemul C. civ. de la 1864, art. 1169 nu reprezenta o dispoziție cu caracter procedural, având în vedere că textul face parte din Capitolul IX "Despre probațiunea obligațiilor și a plăților al Titlului III din Cartea III".

În acest context, se susține că instanța de recurs a examinat în detaliu critica sa privitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 1191 C. civ. de la 1864. Or, atât art. 1169, cât și art. 1191 vizează problema probei raportului juridic civil concret și nu se poate pune problema că un text ar ține de procedură, iar celălalt de dreptul substanțial, acesta fiind și motivul pentru care s-a invocat și pct. 2 al art. 503 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că dezlegarea dată acestui motiv de recurs este și "rezultatul unei erori materiale".

În al doilea rând, contestatorul susține că prin recurs a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât a apreciat, pe de o parte că hotărârea nu este motivată, iar pe de altă parte că au fost aplicate greșit prevederile art. 1020-1021, 1365 și 1368 din C. civ. de la 1864, în ceea ce privește rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Mai arată contestatorul, că instanța de apel nu a întreprins nimic pentru a statua dacă, în lumina înțelegerii părților, într-adevăr obligația de plată a prețului era ajunsă la scadență și dacă neexecutarea era imputabilă cumpărătorului.

În acest sens, subliniază că hotărârea instanței de apel nu conține niciun considerent din care să rezulte faptul că pârâtul avea obligația să plătească prețul până la un anumit termen, iar obligația nu a fost executată în mod culpabil. De asemenea, nu s-a stabilit prin hotărârea recurată care erau tranșele convenite în viitor, cât timp pârâtul putea să stea gratis în apartament, când a constatat reclamantul "potența financiară a pârâtului" care ar fi impus obligarea acestuia la plata prețului, așa cum reclamantul a susținut că au convenit.

În acest context, a apreciat contestatorul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele care să justifice admiterea acțiunii în rezoluțiune din perspectiva scadenței obligației de plată și a neexecutării culpabile a acesteia. De asemenea, motivele sunt și contradictorii, dacă se are în vedere faptul că reclamantul a susținut că plata se va face atunci când pârâtul va avea posibilități financiare, or, Curtea de Apel a constatat că pârâtul nu a avut posibilități financiare (și de aici a tras concluzia că nu a plătit prețul) și totuși a decis că se impune admiterea acțiunii în rezoluțiune.

Din această perspectivă, a apreciat că instanța de recurs a omis să cerceteze acest motiv de casare, în sensul că nu a arătat unde a reținut Curtea de Apel care era data plății prețului și dacă neexecutarea obligației de plată a prețului era imputabilă cumpărătorului.

În continuare, contestatorul prezintă citate din memoriu de recurs aferent acestui motiv de casare pentru a evidenția cele susținute în argumentarea contestației în anulare.

În al treilea rând, contestatorul susține că, deși prin hotărârea recurată nu s-a reușit stabilirea unei date limită până la care trebuia plătit prețul contractului, după ce instanța de apel s-a pronunțat, la data de 30 martie 2018 a fost consemnat prețul la dispoziția reclamantului, iar la 2 mai 2018 reclamantul s-a prezentat la executorul judecătoresc și a ridicat suma de 50.000 de Euro cu titlu de preț al contractului de vânzare-cumpărare, menționând totodată că în doctrina reprezentativă s-a arătat că "partea în culpă are posibilitatea, spre a evita rezoluțiunea contractului, să execute prestațiile datorate în tot cursul procesului, inclusiv în faza recursului", iar instanța de recurs nu a cercetat acest motiv de recurs.

În acest context, contestatorul apreciază că, situația din speță este similară cu aceea în care, după ce instanța de apel s-a pronunțat, între părți se încheie o tranzacție sau un acord de mediere.

În prezenta cauza, chiar dacă din punct de vedere formal nu există un contract de tranzacție, părțile au dorit stingerea litigiului, ca și la tranzacție, după ce instanța de apel s-a pronunțat, pârâtul a plătit prețul, iar reclamantul 1-a primit.

În acest context, arată contestatorul, că sunt situații în care, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție admite recursul și casează decizia recurată, chiar dacă nu s-ar reține vreun motiv de nelegalitate. Numai procedându-se în acest mod se dă relevanță voinței părților, iar soluția corespunde pe deplin intereselor acestora și asigură securitatea circuitului civil. De asemenea, se asigură compatibilitatea unor norme de drept substanțial cu normele de drept procesual, care trebuie aplicate într-un asemenea mod încât să țină seama de voința concordantă a părților.

Pentru aceste considerente, contestatorul se consideră îndreptățit să solicite admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și admiterea recursului declarat împotriva deciziei nr. 119A/08.02.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, casarea decizia recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București.

Prin întâmpinarea, depusă la 19 martie 2020, intimatul A. a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației în anulare, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) raportat la art. 504 C. proc. civ., ce vizează condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare.

Astfel, prima condiție vizează contestația în anulare întemeiată pe art. 503 alin. (1), care se referă la hotărâri definitive pronunțate atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata, în cauză, nefiind invocat motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (1) C. proc. civ., ci art. 503 alin. (1) pct. 2 și 3 din același cod.

A doua condiție vizează ipoteza în care s-a formulat o contestație în anulare împotriva unei anumite hotărâri și se prevede că nu se mai poate formula o nouă contestație în anulare împotriva aceleiași hotărâri, chiar dacă se invocă alte motive, aspect ce nu poate fi reținut în cauză.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiului de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Motivele invocate de contestator sunt circumscrise dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cu care, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale și art. 503 alin. (2) pct. 3 din același Cod, ce prevede exercitarea acestei căii de atac, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Dispozițiile sus-menționate, fiind de strictă interpretare și aplicare, au în vedere numai omisiunea cercetării motivelor de casare și dacă dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Astfel, sub un prim aspect, se invocă de către contestator, cu referire la dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., faptul că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de nelegalitate privitor la aplicarea greșită a prevederilor art. 1169 C. civ. de la 1864.

În raport cu această critică, Înalta Curte, reține că motivul invocat de contestator în sensul celor arătate este nefondat, instanța de recurs nefiind ținută să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate în susținerea motivului de casare, ci le poate analiza global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să cerceteze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a se cerceta un anumit argument sau o afirmație a recurentului nu deschide calea contestației în anulare, prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., în cauză, reținându-se că nu au fost aplicate greșit prevederile art. 1169 C. civ. de la 1864.

În speță, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută incidența evocatei norme, întrucât aceasta consemnează expres omisiunea examinării motivului de recurs, iar nu a argumentelor de fapt sau de drept invocate de parte.

Cu referire la susținerea contestatorului, în sensul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., privind lipsa motivării hotărârii pronunțate de instanța de apel și la aplicarea greșită a prevederilor art. 1020 - 1021, 1368 din C. civ. de Ia 1864 în ceea ce privește rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare, se constată că este nefondată, având în vedere că în dovedirea acestui motiv de casare, contestatorul a redat motivele de recurs întemeiate pe aceste dispoziții pentru a argumenta că instanța de recurs nu le-a analizat.

În cadrul acestui motiv de recurs, contestatorul susține că instanța de recurs a omis să cerceteze acest motiv de casare, întrucât nu a arătat unde anume Curtea de Apel București a reținut care era data plății prețului, însă, chiar contestatorul a arătat că instanța de recurs a realizat analiza motivelor de nelegalitate invocate în chiar cuprinsul paragrafelor indicate de acesta.

În acest sens, contestatorul arată că, deși, prin hotărârea recurată nu s-a reușit stabilirea unei date limită până la care trebuia plătit prețul contractului, după ce instanța de apel s-a pronunțat, la data de 30 martie 2018 a fost consemnat prețul la dispoziția reclamantului, iar la 2 mai 2018 reclamantul s-a prezentat la executorul judecătoresc și a ridicat suma de 50.000 de Euro cu titlu de preț al contractului de vânzare-cumpărare, situație apreciată de către contestator ca fiind similară cu aceea în care, după ce instanța de apel s-a pronunțat, între părți se încheie o tranzacție sau un acord de mediere.

Față de aceste susțineri, Înalta Curte apreciază că, în situația în care acest aspect s-ar fi impus a fi cercetat de către instanța de recurs, aceasta ar fi constatat relevanța acestei chestiuni, însă a constatat că toată această procedură s-a derulat după pronunțarea deciziei recurate, aspect reținut în considerente ca fiind unul de încercare a schimbării situației de fapt avută în vedere de instanța de apel atunci când a soluționat apelul.

Din examinarea motivelor invocate în contestația în anulare în corelare cu considerentele de fapt și de drept ale deciziei nr. 2360/2019, Înalta Curte constată că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de recurs invocate de recurent, fiind argumentată soluția pronunțată, în considerentele deciziei atacate făcându-se referire la toate motivele de recurs invocate de titularul căii de atac.

Din această perspectivă, se constată că instanța de recurs a analizat amplu și judicios toate motivele de recurs cu care a fost învestită, răspunzând tuturor criticilor formulate de recurent, contestația în anulare fiind nefondată în contextul în care motivele pretins necercetate sunt simple afirmații, formulate în susținerea motivelor de recurs, nu critici subsumate vreunuia dintre motivele de nelegalitate invocate.

În ceea ce privește critica contestatorului întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., noțiunea de "greșeală materială" reprezintă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate, încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția respectivă, aspect ce se constată a nu fi incident în speța de față.

Așadar, motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pe care s-a întemeiat calea de atac a recursului, au fost analizate prin decizia atacată, contestația vizând, în realitate, pretinsa nesoluționare a unor argumente subsumate motivelor de nelegalitate menționate.

Ca atare, nu se poate aprecia că soluția instanței de recurs este consecința unei erori în sensul neobservării aspectelor invocate, ci consecința analizei coroborate a criticilor subsumate motivelor de nelegalitate invocate de recurent.

Totodată, se reține că nemulțumirea contestatorului cu privire la soluția pronunțată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanței de recurs nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestației în anulare, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă omisiuni în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., iar dezlegarea dată recursului nu poate fi apreciată ca fiind rezultatul unei erori materiale, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 din același Cod.

În consecință, se constată că dezlegarea dată recursului, prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul omisiunii de cercetare a vreunui motiv de recurs, iar prezenta contestație în anulare este nefondată din perspectiva dispozițiilor evocate de contestator.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 508 C. proc. civ. va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei nr. 2360 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare ca neîntemeiată.

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei nr. 2360 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2020.