ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2360/2019

Asupra recursului de față;

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 septembrie 2009 de BNP C., ce are ca obiect apartamentul nr. x situat în București, str. x, sector 1 cu consecința repunerii părților în situația anterioară; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 244 din 22 februarie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 septembrie 2009 de BNP C., a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtului să restituie reclamantului apartamentul nr. x, situat în București, str. x, sector 1; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.555 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B. solicitând admitere apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii introductive întrucât dreptul material la acțiune este prescris iar, pe fondul cauzei, cererea de chemare în judecată este neîntemeiată și nefondată.

Prin Decizia civilă nr. 119A din 8 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat apelantul-pârât B. împotriva Sentinței civile nr. 244 din 22 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul B. criticând-o sub următoarele motive:

Instanța de apel a aplicat în mod corect normele din Noul C. proc. civ. privind administrarea probelor, dar a aplicat în mod greșit normele din Noul C. proc. civ. în privința condițiilor de admisibilitate și puterii doveditoare a contractului de vânzare-cumpărare.

Recurentul-pârât arată că după ce s-a pronunțat Curtea de Apel București a consemnat la dispoziția intimatului-reclamant prețul de 50.000 EURO pentru a nu pierde și apartamentul și prețul plătit.

A preferat să mai plătească încă o dată prețul de 50.000 Euro pentru a fi sigur că rămâne proprietarul apartamentului.

La 30 martie 2018 s-a consemnat suma de 232.845 RON la D., în contul de consemnare al BEJ A "LEX" și a fost depusă recipisa de consemnare la sediul BEJ A "LEX".

Decizia Curții de Apel este nelegală și se impune casarea acesteia în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" - întrucât au fost aplicate greșit prevederile art. 1.191 C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 1.173 C. civ. de la 1864, actul autentic are deplină credință împotriva oricăror persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată, se bucură de prezumția de autenticitate care conduce la inversarea sarcinii probei, persoana care invocă înscrisul autentic neavând a face nicio dovadă, sarcina de a dovedi falsitatea înscrisului revenind celui care-l contestă, și aceasta numai prin procedura înscrierii în fals.

În privința contractului de vânzare-cumpărare, intră în categoria constatărilor notarului data întocmirii înscrisului constatator, declarația intimatului-reclamant potrivit cu care mențiunea cu privire la preț exprimă voința sa, cuantumul prețului fiind 50.000 EURO.

Intimatul-reclamant a solicitat să se administreze proba cu martori pentru a dovedi în contra propriei sale recunoașteri. Conform art. 1191 alin. (1) C. civ. de la 1864 proba cu martori este inadmisibilă deoarece valoarea obiectului contractului este peste limita de 250 RON.

Potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. de la 1864 "Nu se va primi niciodată o dovadă cu martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depășește 250 RON.

În aceste condiții, în mod nelegal instanța de fond a încuviințat proba cu martori și a administrat-o, iar instanța de apel a confirmat această soluție.

Pentru a fi admisibilă proba cu martori ar fi fost necesară o convenție între părți cu privire la admisibilitatea probei cu martori, care trebuia să se încheie fie înainte de declanșarea procesului, fie în cursul procesului.

Instanța de fond ar fi putut interpela părțile cu privire la împrejurarea dacă sunt de acord să se admită proba cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde contractul de vânzare-cumpărare.

Acest lucru ar fi fost necesar deoarece teza probatorie era nu numai plata sau neplata prețului, ci și eventuala convenție intervenită între părți cu privire la modalitatea de plată a prețului, scadența obligației de plată a prețului, pretinsa inserare intenționată a clauzei privind transmiterea doar a dreptului de folosință, toate aceste aspecte fiind susținute de către reclamant și având o legătură indisolubilă cu admiterea sau respingerea acțiunii în rezoluțiune.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material întrucât au fost aplicate greșit prevederile art. 1169 C. civ. de la 1864.

Reclamantul trebuia să facă dovada că pârâtul nu a plătit prețul. Instanța de apel a reținut că "apelantul nu a probat nici că a avut banii, nici că i-a plătit efectiv, nici că ar fi avut posibilitatea să economisească suma de bani care să-i fi permis să facă o achiziție de anvergura celei ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui rezoluțiune s-a solicitat".

Nu există vreo dispoziție legală care să îl oblige pe cumpărător să facă dovada modului în care a procurat suma de bani pe care o plătește cu titlu de preț.

Pentru a nu se face nicio speculație cu privire la problema executării obligației de plată a prețului, recurentul precizează că a plătit prețul la data încheierii contractului însă, pentru a putea prezenta în continuare motivele de casare luând în considerare noua situației de fapt decurgând din consemnarea prețului la dispoziția intimatului-reclamant, raționamentul va fi făcut ca și când prețul nu a fost plătit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci a fost plătit pentru prima dată la 30 martie 2018.

Hotărârea instanței de apel nu conține niciun considerent din care să rezulte faptul că pârâtul avea obligația să plătească prețul până la un anumit termen, iar obligația nu a fost executată.

După cum rezultă din înscrisurile noi atașate prezentului recurs, recurentul a făcut toate demersurile legale pentru a plăti prețul de 50.000 EURO și, în final, în condițiile în care intimatul-reclamant a refuzat să primească această sumă de bani, a uzat de procedura ofertei de plată și a consemnațiunii, depunând suma de 50.000 EURO în contul de consemnare al executorului judecătoresc. Așadar, obligația de plată a prețului a fost în mod cert executată înainte ca hotărârea prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare să devină definitivă.

Având în vedere că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la incidența art. 1191 C. civ. de la 1864 și nu a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea acțiunii în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, recurentul consideră că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului și solicită, în principal, admiterea recursului, casarea atât a deciziei instanței de apel, cât și sentința instanței de fond și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Tribunalului București.

În subsidiar, se solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat și acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Hotărârea nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cauză nu au fost aplicate greșit prevederile art. 1191 C. civ. de la 1864.

Potrivit dispozițiilor art. 1191 alin. (1) C. civ. de la 1864 "Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 RON, chiar și pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată".

Această regulă înlătură, de principiu, mărturia ca mijloc de probă al existenței unui act juridic, dacă obiectul său are o valoare mai mare decât plafonul legal.

Potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. de la 1864 "nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau o valoare ce nu depășește 250 RON".

Această regulă interzice, în principiu, mărturia destinată să combată conținutul înscrisului constatator al unei operațiuni juridice, în care se presupune că părțile au consemnat voința lor reală.

Dispozițiile legale care interzic proba cu martori pentru dovedirea unui act juridic cu o anumită valoare ori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris nu au caracter imperativ, de ordine publică. Ele sunt reguli de protecție a intereselor părților, cărora le oferă o anumită stabilitate a raporturilor juridice. În consecință, ultimul alineat al art. 1191 C. civ. de la 1864 le îngăduie explicit părților să convină folosirea dovezii testimoniale chiar în cazurile oprite:

"Părțile însă pot conveni ca și în cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta privește drepturi de care ele pot să dispună".

Convenția poate fi atât expresă, cât și tacită. Înalta Curte apreciază că în speță a existat o astfel de convenție tacită a părților, care rezultă din neopunerea pârâtului recurent la cererea de probe formulată în instanță de reclamantul-intimat. Mai mult decât atât, recurentul nu numai că nu s-a opus administrării probei testimoniale, dar el însuși a propus această probă prin întâmpinare, precizând numele și adresele martorilor ce solicită a fi audiați în cauză.

Înalta Curte apreciază că în cazul în care una din părți solicită proba testimonială împotriva dispozițiilor art. 1191 C. civ. de la 1864, instanța nu trebuie să atragă atenția părții adverse că are dreptul să se opună la încuviințarea probei în virtutea rolului activ, pentru că s-ar ajunge la restrângerea mijloacelor de probă și atingerea principiului aflării adevărului.

Față de aceste considerente, în mod legal instanța de fond a încuviințat proba cu martori și a administrat-o, iar instanța de apel, la rândul ei, în mod legal a confirmat această soluție.

Este de menționat faptul că pârâtul a criticat în motivele de apel administrarea probei cu martori, invocând dispozițiile art. 1191 C. civ. de la 1864, însă, cu toate acestea, în dovedirea motivelor de apel a solicitat această probă, respectiv audierea unui "martor care cunoaște" circumstanțele în care s-a încheiat tranzacția.

După cum s-a reținut de către instanța de apel prin încheierea din 10 noiembrie 2017 "obiectul probațiunii este cu privire la faptul că prețul a fost plătit, că apelantul-pârât desfășura afaceri și avea mijloacele financiare să plătească respectivul proces și faptul că între părți nu au existat relații de apropiere".

În recurs, pârâtul invocă inadmisibilitatea probei testimoniale, însă la instanța de fond nu s-a opus administrării acesteia, mai mult chiar, atât în instanța de fond, cât și în apel a solicitat el însuși administrarea probei cu martori.

Așa fiind, în cauză nu au fost aplicate greșit prevederile art. 1191 C. civ. de la 1864.

De asemenea, în cauză nu au fost aplicate greșit prevederile art. 1169 C. civ. de la 1864.

Potrivit acestor prevederi "Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească".

Înalta Curte subliniază faptul că aceasta este o dispoziție cu caracter procedural, iar dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cauză, instanța de apel a reținut în mod legal faptul că pârâtul nu a plătit prețul apartamentului. Prin critica adusă recurentul își arată nemulțumirea față de modalitatea în care instanța a interpretat probele administrate, ceea ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind un motiv de nelegalitate al deciziei recurate.

Nu sunt întrunite în cauză cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Decizia recurată răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b), aceasta cuprinzând obiectul cererii și susținerile părților, situația de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Recurentul invocă o nouă situație de fapt, respectiv faptul că a consemnat prețul la dispoziția intimatului-reclamant la data de 30 martie 2018. Decizia recurată a fost pronunțată la data de 8 februarie 2018, astfel că modificarea situației de fapt ulterior pronunțării deciziei nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea acesteia. Plata prețului după pronunțarea unei hotărâri în sensul rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului nu produce efecte juridice.

S-a stabilit în mod legal că reclamantul-intimat a făcut dovada contrară celor reținute în contractul de vânzare-cumpărare cu privire la primirea prețului de 50.000 EURO și în conformitate cu dispozițiile art. 1365 C. civ. de la 1864, potrivit cărora, "Dacă cumpărătorul nu plătește prețul, vânzătorul poate cere rezoluțiunea vânzării", instanța a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 septembrie 2009 de BNP C.. Motivul rezoluțiunii este tocmai neplata prețului.

În aceste condiții, critica referitoare la faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele care să justifice admiterea acțiunii în rezoluțiune este nefondată.

Recurentul face trimitere în criticile aduse deciziei Curții de Apel București la răspunsurile date de intimatul-reclamant la interogatoriu precum și la concluziile scrise depuse la instanța de fond, ceea ce reprezintă critici relativ la modul de interpretare al probelor administrate de instanțe, ceea ce nu se înscrie în motivele de casare prevăzute de C. proc. civ.

În ceea ce privește critica referitoare la rolul activ al judecătorului, Înalta Curte subliniază faptul că întreaga activitate judiciară are ca finalitate stabilirea adevărului și recunoașterea dreptului încălcat sau contestat.

Rolul activ al judecătorului nu poate constitui un scop în sine, ci reprezintă una dintre cele mai însemnate garanții ale descoperirii adevărului.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

Rolul activ al judecătorului nu exclude obligațiile ce revin părților în materie de probațiune. De aceea, nu este întâmplător faptul că textul se referă in terminis la îndatorirea judecătorului de a "preveni" orice greșeală privind aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, legea nu impune judecătorului sarcina de a produce probe. El poate dispune totuși administrarea dovezilor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. O atare prerogativă trebuie exercitată în același scop al stabilirii adevărului.

Prin hotărârea recurată nu s-a încălcat principiul rolului activ al judecătorului. Instanța de apel a răspuns tuturor criticilor aduse prin motivele de apel hotărârii pronunțate de instanța de fond. Recurentul susține că hotărârea de apel nu conține niciun considerent din care să rezulte faptul că pârâtul avea obligația să plătească prețul până la un anumit termen, iar obligația nu a fost executată. În realitate, instanța de apel a reținut că în mod corect s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru că pârâtul nu a plătit prețul.

Așa fiind, instanța s-a pronunțat atât cu privire la incidența art. 1191 C. civ. de la 1864 și a analizat condițiile prevăzute de lege pentru admiterea acțiunii în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare în cazul în care nu s-a plătit prețul.

Nu există nicio dovadă a achitării prețului la momentul încheierii actului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv o chitanță sau un ordin de plată a prețului de 50.000 EURO.

De asemenea, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 septembrie 2009 nu este atestat de către notarul public faptul că acesta a constatat personal efectuarea plății prețului de 50.000 EURO, în sensul prevederilor art. 99 alin. (1) din Legea nr. 36/1995. Ca urmare, nu ne aflăm în ipoteza invocată de recurentul-pârât, respectiv aceea de a dovedi falsitatea înscrisului prin procedura înscrierii în fals, deoarece faptul executării obligației de plată a prețului nu a fost atestat în cuprinsul actului autentic.

În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 1020 - 1021, 1365 și 1368 C. civ. de la 1864, Înalta Curte reține, referitor la exigibilitatea obligației de plată a prețului, faptul că odată cu cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat rezoluțiunea, recurentul-pârât a fost pus în întârziere cu privire la obligația de plată a prețului.

Pe de altă parte, este de reținut atitudinea pârâtului-recurent care a negat în permanență obligația sa de a plăti prețul, chiar și în condițiile în care a consemnat suma de 50.000 EURO după pronunțarea deciziei recurate, susținând că a plătit prețul la data încheierii contractului.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate, și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară în sensul că:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 119A/2018 din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 12 decembrie 2019.

Opinie separată

Prin cererea înregistrată la data de 6 octombrie 2016, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul-recurent B. ca prin hotărârea ce o va pronunța instanța de judecată să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 septembrie 2009 de BNP C., ce are ca obiect apartamentul nr. x situat în București, Str. x, cu drept consecință repunerea părților în situația anterioară, întrucât pârâtul nu ar fi achitat prețul convenit, de 50.000 EURO, în tranșe, conform înțelegerii părților.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1361 și urm., art. 1365, art. 1368 C. civ. (1864).

Potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească (ei incumbit probatio qui dicit, non ei qui negat).

În doctrină s-a menționat că sarcina probei înseamnă, de fapt, a produce convingerea instanței și că în mod obișnuit, starea de fapt corespunde stării de drept. Starea de fapt de care se bucură pârâtul se socotește, până la dovada contrarie, corespunzătoare dreptului și, drept urmare, pârâtul nu are de făcut nicio dovadă.

Pârâtul se poate însă apăra, dovedind netemeinicia susținerilor reclamantului.

În legătură cu materialul probator, în cadrul procesului, instanța va examina însă, mai întâi, admisibilitatea probelor și se va pronunța printr-o încheiere motivată, după punerea, în discuția contradictorie a părților. În încheierea de încuviințare a probelor instanța va arăta faptele ce urmează a fi stabilite prin mijloacele de dovadă încuviințate.

În speță, se constată existența unui un act autentic încheiat între părți care, potrivit dispozițiilor art. 1173 C. civ., "are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată" iar, potrivit dispozițiilor art. 1174 C. civ. "au tot efectul între părți despre drepturile și obligațiile ce constată, precum și despre aceea ce este menționat în act ...".

Art. 1191 alin. (2) C. civ. dispune în sensul că "Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depășește 250 RON (...)".

Așadar, după cum s-a reținut și de către CCR (decizia nr. 666/2005), imposibilitatea primirii dovezii prin martori a unui act juridic cu o valoare atât de redusă este explicată prin dorința legiuitorului de a obliga părțile care încheie acte juridice să le constate în formă scrisă, care asigură certitudine și stabilitate raporturilor juridice pe care le creează.

Chiar dacă alin. ultim al art. 1191 C. civ. prevede că "părțile pot însă conveni ca și în cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta privește drepturi de care ele pot să dispună", în spiritul dispozițiilor art. 256 C. proc. civ., "convențiile" asupra admisibilității obiectului sau sarcinii probelor nu pot fi decât exprese și nu pot fi subînțelese prin tăcerea părții.

Instanța de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, era datoare a observa că în încheierea probatorie din data de 11 ianuarie 2017, prin care au fost încuviințate probele, s-a consemnat că probele au fost discutate numai în prezența reclamantului, fără a fi fost puse de către instanța de fond în discuția contradictorie a părților și fără a fi fost identificate faptele care trebuie probate, sens în care instanța de apel era obligată a analiza legitimitatea probei cu martori, pertinența și concludența acesteia peste cele cuprinse în actul autentic încheiat, respectiv împotriva declarației exprese a reclamantului că a primit integral prețul vânzării la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Ambele instanțe, de fond și de apel, nu au elucidat aspectul legat de declarația reclamantului în sensul că acesta ar fi primit prețul vânzării și dacă a existat o convenție simulată încheiată între părți care ar fi determinat/obligat pe reclamant să declare fals într-un înscris autentic, cercetarea judecătorească desfășurându-se doar asupra ... posibilităților materiale ale pârâtului, a provenienței fondurilor obținute de acesta, deși nu există vreo dispoziție legală care să oblige pe cumpărător să facă dovada provenienței sumei de bani pe care o plătește cu titlu de preț, Constituția prezumând legalitatea veniturilor realizate (art. 44 alin. (8) teza a II-a din Constituția României).

Rezultă, indubitabil, că instanța de fond, cât și instanța de apel, în exercitarea rolului său de prim control judiciar nu au analizat condițiile admiterii unei acțiuni în rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în forma unui înscris autentic, considerentele hotărârilor neavând nicio legătură cu natura cauzei, astfel încât pot fi privite ca fiind echivalente cu nejudecarea fondului, ceea ce atrage motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale care reglementează rezoluțiunea actelor juridice, încuviințarea probelor împotriva propriei declarații a reclamantului consemnate printr-un înscris autentic și neaflarea adevărului cu privire la susținerea reclamantului în sensul existenței unei înțelegeri a părților de achitare a prețului în tranșe, conduc la aceeași concluzie, a nesoluționării fondului, atrăgând și incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, nu poate fi ignorat faptul că recurentul-intimat a înțeles să plătească încă o dată prețul apartamentului, motivat de teama de a nu-și pierde locuința (al cărui preț a crescut foarte mult de la data încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare, anul 2009).

S-a acreditat în doctrină, cât și în practica judecătorească, ideea că executarea obligațiilor debitorului, după introducerea cererii de rezoluțiune de către creditor la instanța de judecată, inclusiv în faza recursului, împiedică aplicarea sancțiunii rezoluțiunii.

Soluția este rațională întrucât finalitatea încheierii oricărui contract este executarea sa în natură (a se vedea, de exemplu, C. Stănescu: Actul juridic ca izvor de obligații, în "Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor" V. Stoica:

"Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile" ș.a.).

Așadar, și acest aspect este de natură a atrage casarea hotărârii pronunțate de către instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru aflarea adevărului, în spiritul dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

GGC - MM