Decizia nr. 767/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 8942/2018 a Judecătoriei Sectorului 4

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02 iunie 2016 pe rolul Judecătoriei Sector 4 București, secția civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.06.2013 la Biroul Notarilor Publici Asociați "E. și F.", în sensul că acesta este realizat prin interpunere de persoane, având ca obiect imobilul situat în comuna Potlogi, sat Vlasceni, județul Dâmbovița, intabulat în CF nr. x, cu cheltuieli de judecată. 1.

Sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București Prin sentința civilă nr. 8942 din 04 iulie 2018, Judecătoria Sectorului 4 București, secția civilă a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D.; a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.06.2013 la BNPA E. și F.; a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5233 RON; a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâților de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Decizia pronunțată de Tribunalul București, în apel: Prin decizia civilă nr. 1699A din 10 iunie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a judecății; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-pârâți B., C. și D., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 8942 din 04 iulie 2018, pronunțate de Judecătoria Sectorului 4 București; a obligat apelanții-pârâți la plata sumei de 3000 RON, cheltuieli de judecată, către intimatul reclamant. 1.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în recurs: Prin decizia civilă nr. 1396 din 27 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul declarat de recurenții-pârâți B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1699 din 10 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel. 1.

Decizia pronunțată de Tribunalul București, în rejudecarea apelului: Prin decizia civilă nr. 946A din 30 martie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-pârâți C., D. și B. împotriva sentinței civile nr. 8942 din 04 iulie 2018, pronunțate de Judecătoria Sectorului 4 București, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.; a obligat apelanții la plata către intimat a sumei de 7.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. 1.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București, în recurs: Prin decizia nr. 672 din 22 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul formulat de recurenții-pârâți B. și C. împotriva deciziei civile nr. 946 din 30 martie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a casat decizia civilă recurată și a reținut cauza spre rejudecarea apelului. Prin decizia civilă nr. 1038 din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în rejudecare, a admis apelul formulat de apelanții B., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 946A din 30 martie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a schimbat, în tot, sentința civilă apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată. I.

Calea de atac exercitată în cauză. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva deciziei civile nr. 1038 din 20 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A.. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 07 noiembrie 2023 și repartizat aleatoriu completului filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . Prin rezoluția din 13 noiembrie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. 1.

Motivele de recurs Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța a făcut o interpretare greșită a normelor de drept material în materia simulației prin interpunere de persoane. Sub acest aspect, a menționat că instanța de apel a apreciat faptul că nu este vorba de existența unei simulații prin interpunere de persoane motivând că, în acest caz, contractul public se încheie între anumite persoane, iar în actul secret se menționează adevăratul beneficiar al contractului, altul decât cel arătat în actul public. Prin urmare, această formă de simulație presupune un acord secret, la care trebuie să participe trei persoane, respectiv contractanții din actul secret și cei din actul public, un contract secret, în care participă doar două dintre ele, și un contract public, încheiat între o parte din contractul secret și o a treia persoană din acordul simulatoriu, iar prin participarea terțului contractant la încheierea acordului simulatoriu, dreptul se transmite direct beneficiarului ocult din actul secret, fără să mai treacă prin patrimoniul persoanei interpuse. Or, simulația reprezintă operațiunea juridică ce constă în încheierea unui contract aparent menit să dea impresia creării unei situații juridice diferite de cea reală și a unui alt contract secret conținând adevăratele raporturi juridice pe care părțile înțeleg să le stabilească în realitate. Scopul general și abstract al oricărei simulații este acela al ascunderii de către părți a cuprinsului ori existenței acordului de voință real față de terți. Simulația, indiferent că prin aceasta se urmărește să se facă a se crede în existența unui act care, în realitate, nu există sau să ascundă natura actului real printr-un act aparent deghizat ori să marcheze adevăratele condiții ale actului real sau persoanele care îl încheie, constituie un acord între părțile contractante pentru a ascunde adevărata convenție intervenită între ele. Esențial este faptul că înțelegerea între părți, adică convenția în sens de operațiune juridică (negotium), să fîe anterioară actului aparent sau concomitentă. Potrivit dispozițiilor art. 1175 C. civ., simulația presupune existența unui act juridic secret care înlătură sau modifică un act aparent, iar prin act secret trebuie să se înțeleagă convenția părților, în sensul de operațiune juridică (negotium), nu înscrisul doveditor. Aceasta convenție pe care părțile înțeleg să o ascundă, prezentând-o altfel, în totul sau în parte, printr-un act public, intervine fie anterior, fie concomitent cu actul public. De regulă, între părți, simulația nu poate fi dovedită decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat, dar de la această regulă, doctrina și jurisprudența au consacrat unele excepții considerând admisibile proba testimonială și prezumțiile în următoarele cazuri: când există un început de dovadă scrisă; când părțile au fost în imposibilitate de a-și preconstitui un înscris, când actul a fost întocmit prin fraudă la lege (de exemplu, actele simulate, care ascund donații deghizate prin interpunere de persoane, sancționate cu nulitate absolută). În această situație este admisibilă proba testimonială, precum și prezumțiile (art. 1191,1198 și 1203 C. civ.), terții pot face dovada simulației prin orice mijloc de probă, întrucât față de ei simulația este considerată un simplu fapt juridic, ei trebuind să fie, însă, de bună-credință. Din analiza dispozițiilor art. 1175 și art. 1203 C. civ., rezultă că simulația poate fi licită, atunci când prin aceasta nu se urmărește ocolirea dispozițiilor legale, și ilicită, când se urmărește tocmai acest scop. În cazul unei simulații ilicite, adică a unei simulații tăcute în scopul de a ocoli dispozițiile legale imperative, de ordine publică, proba cu martori și cu prezumții este admisibilă [art. 1191 alin. (2) C. civ. A menționat că simulația poate atrage totuși sancțiunea nulității atunci când se dovedește că această operațiune juridică a avut drept scop fraudarea legii. Astfel, dispozițiile art. 812 C. civ. sancționează cu nulitatea donațiile fâcute în favoarea unei persoane incapabile să primească donația, fie că este vorba despre donații deghizate sub forma unui contract oneros sau de donații realizate prin interpunere de persoane. Acțiunea în simulație poate fi introdusă și de creditorii chirografari ai uneia dintre părți, cum este cazul recurentului; cel mai întâlnit caz este al creditorilor chirografari față de care se înstrăinează fictiv bunuri din patrimoniul din care ar urma să se îndestuleze și care au interesul ca instanța de judecată să constate că bunurile înstrăinate prin actul aparent nu au ieșit din patrimoniul debitorului. Concluzionând, a apreciat că instanța de apel dând o interpretare greșită legii cu privire la operațiunea juridică în materia simulației, nu a mai analizat toate celelalte probe aflate la dosar și care demonstrează, fără echivoc, faptul că între părți a existat o conivență privind înstrăinarea imobilului în frauda tuturor creditorilor, respectiv și a recurentului. A mai precizat că, în decizia recurată, s-a reținut că operația juridică de vânzare-cumpărare a fost realizată între părinți și copil, deși, conform actelor depuse la dosar, a susținut că a fost făcută între părinți și unicul copil, aspect care a fost omis de către instanță. Cu trimitere la clauzele contractului de vânzare-cumpărare, recurentul a precizat că transmisiunea proprietății cu toate atributele sale se face la data autentificării contractului și predarea imobilului se va face la data decesului ultimului dintre vânzători; cumpărătorul își asumă că va respecta dreptul la habitație viageră rezervat de către vânzători. O astfel de modalitate de înstrăinare nu poate conduce decât la concluzia ca vânzarea a avut drept scop scoaterea imobilului din patrimoniul părinților în frauda creditorilor chirografari, respectiv a recurentului. În realitate imobilul nu a ieșit din patrimoniul părinților, iar instanța de apel nu a făcut aplicabilitatea prezumțiilor simple, care duc la concluzia că, în realitate, prin vânzarea imobilului unicului moștenitor, coroborat și cu celelalte probe din dosar, rezultă că a existat o conivență privind înstrăinarea în frauda creditorilor. Referitor la stabilirea existenței unei simulații prin încheierea în mod fictiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 iunie 2013 la B.N.P. Asociați E., având ca obiect imobilul situat în comuna Potlogi, sat Vlăsceni, județul Dâmbovița, intabulat în CF nr. x, instanța de apel a făcut referire la prețul de 5.000 euro plătit de intimați la data de 19.04.2013, potrivit promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/19.04.2013, încheiat la B.N.P. E., având ca obiect imobilul menționat, fără a reexamina toate probele administrate în dosar, ținând cont că apelul este devolutiv. Totodată, a reținut că această promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, ca act juridic distinct nu a făcut obiectul unei acțiuni în declararea simulației, însă acest act nu transferă dreptul de proprietate de la vânzător la cumpărător, ci reprezintă o promisiune ca în viitor părțile să se oblige să vândă, respectiv să cumpere la un anumit preț, care în ceea ce îl privește pe recurent a fost achitat cu ocazia perfectării promisiunii și care nu a fost modificat. A menționat că primele instanțe au reținut ca fiind dovedit caracterul fictiv al actului de vânzare-cumpărare motivând faptul că prețul plătit de către D. în realitate nu a existat, raportat și la faptul că este lipsit de logică ca mama, soacra și bunica intimaților să-i dea acestuia suma de bani pentru achiziționarea imobilului de la părinți, iar aceștia din urmă să-i restituie parte din banii primiți în urma vânzării în contul datorii pe care le aveau către acesta (conform răspunsurilor la interogatoriu), iar pe de altă parte că nu ar fi putut deține acea sumă de bani, întrucât era elev. Aceste argumente reținute de primele instanțe au fost considerate insuficiente pentru stabilirea caracterului simulatoriu care să stea la baza perfectării unei vânzări fictive. Atât prin cererea introductivă de instanță, întâmpinări, cât și notele scrise depuse pe parcursul procesului, recurentul a făcut referire la toate probele administrate în cauză, care conduc la caracterul simulatoriu ce a stat la baza perfectării vânzării fictive, dar instanțele s-au raportat numai la una, respectiv la prețul de 5000 euro plătit de intimatul D. părinților, apreciind că nu se mai impune să analizeze și celelalte probe administrate în dosar (înscrisuri, interogatoriile, depoziția martorului, prezumții, etc.) Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pe/. 5 C. proc. civ., a menționat că prin hotărârea pronunțată instanța a încălcat principiului contradictorialității și al dreptului la apărare [(art. 14 alin. (6) și art. 13 C. proc. civ..], precum și regulile de procedură privind efectul devolutiv al apelului. Sub acest aspect, a menționat că, prin întâmpinare, a relatat toate aspectele care conduc la caracterul simulat al vânzării (conivența între părți pentru a se sustrage de la urmărirea imobilului din partea creditorilor chirografari printre care și recurentul), însă acestea nu au fost analizate de instanța de apel. Procedând în acest mod, hotărârea este pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare [art. 14 alin. (6) C. proc. civ. și art. 13 C. proc. civ. coroborat cu art. 476 C. proc. civ..]. Astfel, instanța avea obligația să analizeze toate probele administrate în dosar, comportamentul pârâților a fost făcut cu scopul de a sustrage de Ia urmărire respectivul bunul imobil și de a îl împiedica pe recurent să-și realizeze creanțele pe care le are față de aceștia, făcând trimitere la aspectele învederate în cuprinsul întâmpinării. A menționat că toate actele materiale efectuate de către pârâți duc la concluzia că intenția lor comună a fost aceea de a scoate toate bunurile din patrimoniul lor pentru a nu putea fi scoase la vânzare de către creditorii lor. Pare neverosimil că intenția lor era să se pună la adăpost prin vânzarea imobilului doar față de anumiți creditori (diferite bănci), dar nu și față de recurent, dovada fiind că singurul creditor chirografar rămas este recurentul, iar înstrăinarea are ca efect imposibilitatea acestuia de a se îndestula de datoria devenită certă, lichidă și exigibilă prin hotărâri judecătorești definitive, în cuantum de aproximativ 40.000 euro. Frauda la lege constă în faptul că dorința acestora în conivență cu D. a fost de a înstrăina bunul imobil în frauda creditorilor, înstrăinare care se sancționează cu nulitate absolută. În prezent, de la B. încasează lunar suma de aproximativ 488 RON/lună, urmare a popririi pe salariu, iar de la C. nu încasează nicio sumă de bani, întrucât nu figurează înregistrată oficial cu venituri. În plus, D. nu a formulat nicio cale de atac pentru a-și apăra interesele în această cauză, aspect ce denota încă o dată prezumția de conivență cu părinții. 1.

Apărările formulate în cauză La data de 11 decembrie 2023, prin poștă, în termenul legal, intimații-pârâți B. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, în subsidiar, constatarea nulității recursului, iar terțiar, respingerea căii de atac, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată. Cu privire la inadmisibilitatea recursului, intimații-pârâți au arătat că hotărârea este pronunțată de instanța de recurs, după casarea cu reținere în al doilea ciclu procesual, fiind o hotărâre definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește nulitatea recursului, au arătat că, deși, recurentul invocă nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul interpretării eronate a dispozițiilor privind acțiunea în simulație, dezvoltă această critică prin solicitarea de verificare a probelor, aspect ce tinde la reanalizarea probelor evaluate de instanța de recurs în rejudecarea apelului și care vizează temeinicia deciziei atacate din perspectiva întrunirii/dovedirii condițiilor simulației, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară a recursului. Pe fondul recursului, au susținut caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că susținerea potrivit căreia ar fi existat o conivență privind înstrăinarea imobilului în frauda creditorilor, nu poate justifica existența simulației, din contră o infirmă, de vreme ce o eventuală înstrăinare a imobilului în frauda creditorului presupune că actul public al vânzării nu este fictiv, întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiției referitoare la existența actului secret/acordului simulatoriu. Or, pentru a fi în prezența unei simulații trebuie îndeplinite următoarele condiții: existența a două acte juridice, unul real, dar secret, și un altul neadevărat, dar public; existența intenției de a simula; actul secret să fi anterior sau concomitent cu actul aparent. Instanța de apel a reținut că, deși, s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.06.2013, în sensul că acesta este realizat prin interpunere de persoane, în motivare au fost descrise împrejurări fără nicio trimitere la operațiunea de simulație prin interpunere de persoane și s-a arătat doar că vânzarea respectivă ar fî fost una fictivă. Astfel, prima instanță a statuat prin hotărârea apelată, în sensul existenței unei simulații prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare fictiv, nefiind analizată existența interpunerii de persoane, motiv pentru care instanța de apel a analizat probele administrate în baza cărora a concluzionat că nu rezultă existența unei simulații, nefiind dovedite existența și implicit conținutul acordului simulatoriu care să fi stat la baza unei vânzări fictive, iar inopozabilitatea unui act juridic real care exprimă voința părților contractate de a micșora patrimoniul celui obligat la plată față de un creditor poate fi obținută prin intermediul altor mijloace procedurale. A susținut caracterul nefondat al motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că instanța de apel a analizat toate aspectele invocate de către recurent, reținând că cele care vizau vânzarea pot contura eventual caracterul fictiv al prețului achitat, însă această împrejurare nu poate fundamenta concluzia că actul aparent ar fi lipsit de orice conținut juridic real și nu poate susține simulația așa cum solicită recurentul. Mai mult, s-a reținut că plata prețului este atestată de antecontractul de vânzare-cumpărare, act juridic distinct necontestat sau al cărui caracter simulat să fi fost pus în discuție, motiv pentru care probează și asumarea intenției de a înstrăina și achiziționa bunul. Totodată, instanța a reținut și faptul că pretinsele recunoașteri ale pârâților nu permit concluzia că operațiunea juridică concretizată în perfectarea contractului ar fi o simulație prin încheierea unui act fictiv. 1.10 Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă În temeiul dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului, în concluziile acestuia reținându-se că, în speță, completul de filtru urmează a aprecia cu privire la excepția inadmisibilității căii de atac, invocată și de intimații-pârâți, prin întâmpinare; dacă, în cauză, criticile pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau dacă este incidență sancțiunea nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmând a reține în analiză excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți, prin întâmpinare iar, în măsura în care va trece peste excepțiile menționate, completul de filtru urmează a se pronunța asupra admisibilității în principiu a recursului. Raportul întocmit în cauză a fost comunicat părților, iar la data de 13 februarie 2024, intimații-reclamanți B. și G. au depus punct de vedere prin care au solicitat admiterea excepției inadmisibilității recursului, iar, în subsidiar, au solicitat constatarea nulității recursului pentru imposibilitatea încadrării în motivele de recurs, expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., a criticilor formulate. Prin rezoluția din data de 21 februarie 2024, s-a fixat termen la data de 19 martie 2024, fără citarea părților, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. La termenul de judecată din 19 martie 2024, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra excepției inadmisibilității recursului invocate, de instanță, din oficiu, dar și de către intimații-pârâți, prin întâmpinare. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte constată următoarele: O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât pe cele expres prevăzute de lege. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României, republicată, prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual civilă reglementează dreptul examinării cauzei civile în două sau trei grade de jurisdicție, după caz, determinând hotărârile susceptibile de a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora. Acest mod de determinare asigură un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea fundamentală, referitoare la liberul acces la justiție și la dreptul la un proces echitabil, reglementate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează principiul legalității căii de atac, prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "Sunt hotărâri definitive: 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii". Art. 498 alin. (1) C. proc. civ. prevede că,În cazul în care competența de soluționare a recursului aparține tribunalului sau curții de apel și s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanța de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop." În speță, Înalta Curte constată că hotărârea împotriva căreia a fost promovat prezentul recurs, respectiv decizia civilă nr. 1038 din 20 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, este o hotărâre pronunțată de instanța de recurs, în urma rejudecarii apelului, după casarea cu reținere, hotărâre care este definitivă, în conformitate cu dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., mai sus citate, astfel că, împotriva acesteia, recurentul-reclamant nu are deschisă calea de atac a recursului. Prin urmare, față de dispozițiile procedurale imperative din materie, calea de atac promovată de reclamant apare ca fiind inadmisibilă, nefiind posibilă atacarea unei hotărârii judecătorești definitive, pronunțate în recurs, cu un nou recurs. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ar constitui o încălcare a principiului legalității căilor de atac precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii, lucru ce nu poate fi acceptat. Pentru aceste considerente, constatând că decizia atacată cu recurs nu este supusă, prin lege, cenzurii acestei căi de atac, Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1038 din 20 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Constatând că prin respingerea cererii de recurs, ca inadmisibil, reclamantul A. este partea căzută în pretenții, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată" și văzând cererea intimatul–pârât B. de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezilor aflate la filele x ale dosarului nr. x/2016, Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5918,58 RON către intimatul–pârât B. Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora, în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza pe fond a criticilor formulate prin cererea de recurs.