ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 852/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 24 aprilie 2019 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 sub numărul x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.06.2008 și repunerea părților în situația anterioară, să dispună obligarea pârâților C. și D. la plata sumei de 65.500 RON, reprezentând cheltuieli de întreținere pentru o perioadă de 11 ani, a câte 500 RON/lună, sumă actualizată la zi cu dobânda legală prevăzută de O.U.G. nr. 2/2002 și cu indicele de inflație, precum și să dispună obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată. I.

Hotărârea pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București Prin sentința civilă nr. 2536 din data de 24 iunie 2020, Judecătoria Sectorului 2 București a respins cererea având ca obiect "anulare act - pretenții", formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., ca neîntemeiată; a respins capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, ca neîntemeiat; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata către reclamant a sumei de 65.500 RON, reprezentând cheltuieli de întreținere, ca neîntemeiat; a respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulat de către reclamantă, ca neîntemeiat. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin decizia civilă nr. 1180A din data de 27 aprilie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 2536/24.06.2020 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2019, având ca obiect "anulare act - pretenții" în contradictoriu cu intimații D., C. și B.. Împotriva acestei decizii a formulat recurs apelanta-reclamantă A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 16 septembrie 2021, sub nr. x/2019. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin încheierea de ședință din data de 17 mai 2022, instanța a suspendat soluționarea cauzei, în baza art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la introducerea în cauză a tuturor moștenitorilor recurentului B.. Prin decizia civilă nr. 342R din data de 04 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția perimării, ridicată de instanță din oficiu, și în baza dispozițiilor art. 416 C. proc. civ. a constatat perimat recursul formulat de recurenta-reclamantă A., împotriva deciziei civile nr. 1180A/27.04.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți B., C., D.. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 342R din data de 04 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 29 iunie 2023 și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Întemeindu-și calea de atac pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța a aplicat în mod greșit normele de drept material reprezentate de dispozițiile art. 416 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, un prim considerent în aplicarea greșită a normelor de drept îl constituie faptul că instanța de recurs a acuzat-o pe recurenta-reclamantă că este partea care a formulat cererea de suspendare a judecății, acuzație făcută, în opinia sa, ca un motiv în plus pentru perimarea recursului. Or, cu sau fără această cerere de suspendare, instanța era obligată să suspende judecata, întrucât în cazul decesului intimatului B. intervenea de drept suspendarea. Un alt considerent privind aplicarea greșită a normelor de drept material se referă la termenul prevăzut de art. 416 pct. 1 C. proc. civ.. În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că potrivit dispozițiilor art. 416 pct. 1 C. proc. civ. este obligată ca în termen de maxim 6 luni să indice moștenitorii, însă art. 1103 alin. (1) C. civ. precizează clar că dreptul de opțiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moștenirii. Prin urmare, greșit instanța a perimat recursul după 6 luni, deși moștenitorii mai aveau la dispoziție încă 6 luni pentru a-și exercita sau nu opțiunea succesorală. A mai susținut că nu se impunea perimarea cauzei, întrucât recurenta-reclamantă nu este singura căreia instanța i-a pus în vedere să indice moștenitorii părții decedate. Astfel, în încheierea de suspendare instanța nu a precizat "pune în vedere recurentei să introducă în cauză (...)". Ca atare, instanța ar fi trebuit să analizeze și lipsa de diligență și interes a părților adverse. Recurenta-reclamantă a mai solicitat să se constate că în speță sunt incidente dispozițiile art. 416 pct. 3 teza a II-a C. proc. civ., referitor la sintagma "din motive neimputabile părții", iar nu dispozițiile art. 416 pct. 1 C. proc. civ. De asemenea, a solicitat să se țină seama de contextul general în care s-a aflat și se află familia sa extinsă (cu referire la familia fiicei sale E.), de la data decesului intimatului B.. Așadar, la data decesului lui B., 24 octombrie 2021, acesta ar fi trebuit să aibă ca moștenitori pe A., în calitate de soție supraviețuitoare, ce ar fi trebuit să moștenească o cotă de 2/8 din masa succesorală, pe D., în calitate de fiică, ce ar fi trebuit să moștenească, teoretic, o cotă de 3/8 din masa succesorală și pe F., în calitate de fiică, ce ar fi trebuit să moștenească, teoretic, o cotă de 3/8 din masa succesorală. Până în prezent, singura care si-a manifestat dreptul de opțiune succesorală este recurenta-reclamantă, în sensul că a continuat să locuiască, să folosească și să administreze bunurile mobile și imobile pe care le-a stăpânit împreună cu defunctul său soț. În ceea ce o privește pe fiica sa, intimata D., aceasta nu și-a manifestat până în prezent, nici tacit și nici expres, dorința de a îl moșteni pe defunctul său tată. În ședința de judecată din 04 aprilie 2023, intimata a menționat, prin reprezentat, că "Nu am deschis succesiune. Am așteptat ca mama să deschidă". Or, motivul nu a fost din politețe, ci strict material. Nu a dorit să fie cea care plătește pentru succesiune. Nici cealaltă fiică, F., nu a manifestat vreun interes pentru restul masei succesorale. Recurenta-reclamantă a mai precizat că masa succesorală se compune, în totalitatea ei, din trei imobile, un autoturism și alte numeroase bunuri mobile. Așadar, recurenta-reclamantă este singura care a acceptat succesiunea de pe urma defunctului său soț. A mai susținut că nu a putut în mod legal să le indice pe fiicele sale drept moștenitoare ale defunctului B., întrucât acestea sunt mature și dispun de discernământ, astfel că doar prin propria voință pot deveni sau nu moștenitoarele tatălui lor. Pe cale de consecință, a considerat că și dacă le-ar fi indicat instanței ca fiind moștenitoarele lui B., real, faptic și legal ar fi fost un fals, întrucât legea solicită condiții clare pentru acceptarea succesiunii și dobândirea calității de moștenitor, condiții legale neîndeplinite până în prezent. Recurenta-reclamantă a învederat că a solicitat să se ia act că se află într-o totală imposibilitate materială de a declanșa o acțiune pentru dezbaterea succesiunii defunctului său soț. Din anul 2019 până în prezent a achitat taxe de timbru în cuantum de peste 15.000 RON. Aceeași sumă a cheltuit-o și pentru onorarii de avocați, experți etc. În aceste condiții, recurenta-reclamantă a susținut că nu are mijloacele materiale necesare pentru a plăti taxe de timbru necesare dezbaterii succesiunii pentru masa succesorală rămasă de pe urma defunctului. Prin urmare, nu poate introduce în cauză pe cineva care nu dorește, în mod voluntar, această calitate. Voința sa nu se poate substitui voinței celor două fiice, nici măcar în a le indica ca fiind moștenitorare. Pentru toate considerentele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului. În probațiune a solicitat proba cu înscrisuri. I.

Apărările formulate în cauză I.6.1. Întâmpinarea formulată de intimații-pârâți D. și C. Prin întâmpinarea formulată, intimații-pârâți D. și C. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că recursul este perimat, întrucât a fost lăsat în nelucrare de mai multe luni, nefiind îndeplinită obligația pusă în vedere părților. Totodată, s-a menționat că D. a acceptat în mod expres succesiunea de pe urma defunctului său tată prin declarația autentificată sub nr. x/17.01.2022. I.6.2 Întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A. în calitate de moștenitoare a defunctului B. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 23 august 2023, recurenta-reclamantă a solicitat instanței, în calitate de moștenitoare a defunctului său soț B., admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, redând în integralitate motivarea recursului formulat. Nu s-au formulat răspunsuri la întâmpinările depuse la dosar. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în calitate de instanță de recurs, a fost învestită cu soluționarea recursului formulat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1180A din 27 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2536/2020 a Judecătoriei Sectorului 2 București. În etapa procesuală a recursului, la termenul de judecată din data de 17 mai 2022, instanța, având în vedere decesul intimatului-pârât B. și ținând seama și de solicitarea recurentei-reclamante de suspendare a judecății pentru a se dezbate succesiunea acestui defunct, a procedat la suspendarea soluționării cererii de recurs în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la introducerea în cauză a tuturor moștenitorilor intimatului-pârât B.. Urmare a lipsei de stăruință a părților în continuarea judecății, instanța de recurs, prin decizia atacată, a admis excepția perimării cererii de recurs, excepție invocată din oficiu, și a constatat perimată cererea. Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă, invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat decizia instanței de recurs, pe motiv că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 416 pct. 1 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a adus mai multe critici hotărârii atacate. Astfel, printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de recurs a acuzat-o că este partea care a formulat cererea de suspendare a judecății, acuzație făcută, în opinia sa, ca un motiv în plus pentru perimarea recursului. Or, cu sau fără această cerere de suspendare, recurenta apreciază că instanța era obligată să suspende de drept judecata. Printr-o a doua critică, a susținut că, în mod greșit instanța a perimat recursul după 6 luni, deși moștenitorii defunctului mai aveau la dispoziție încă 6 luni pentru a-și exercita sau nu dreptul de opțiune succesorală, întrucât, chiar dacă art. 416 pct. 1 C. proc. civ. obligă la indicarea moștenitorilor în termen de 6 luni, art. 1103 alin. (1) C. civ. precizează că dreptul de opțiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii succesiunii. O a treia critică vizează susținerea recurentei-reclamante în sensul că nu era singura parte căreia instanța i-a pus în vedere să indice moștenitorii, astfel că instanța de recurs ar fi trebuit să analizeze și lipsa de diligență a părților adverse, iar nu să ignore interesul său în promovarea recursului și să aplice sancțiunea perimării. Cea de-a patra critică se referă la faptul că în speță sunt incidente dispozițiile art. 416 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. ("din motive neimputabile părții"), iar nu dispozițiile art. 416 alin. (1) C. proc. civ. În aceste coordonate, Înalta Curte observă că, prin criticile aduse hotărârii atacate, recurenta-reclamantă reproșează, de fapt, instanței de recurs încălcarea unor reguli de procedură, astfel că acestea vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității") și vor fi respinse ca nefondate pentru motivele ce succed. În prealabil, se impune a se menționa că potrivit dispozițiilor art. 416 C. proc. civ.: "(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță" (3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată". Perimarea este o sancțiune procedurală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea formulată, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată. Ea intervine în cazul nerespectării cerinței de a exista continuitate între actele de procedură și constă în stingerea procesului în faza în care acesta se găsește, din cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părții, un anumit timp prevăzut de lege. Rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții, astfel cum fără echivoc rezultă din cuprinsul primului alineat al art. 416 C. proc. civ., mai sus redat, sunt cele două elemente esențiale care definesc perimarea ca pe o sancțiune procedurală, dar și ca o prezumție de desistare de la judecată. Cu alte cuvinte, perimarea are atât caracter de sancțiune a neglijenței părții, cât și caracterul unei prezumții de desistare tacită. Deci, pentru a opera perimarea, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiții care se desprind din prevederile art. 416 alin. (1) C. proc. civ., anume: învestirea instanței cu o cerere care a declanșat o judecată în primă instanță sau într-o cale de atac, rămânerea pricinii în nelucrare timp de 6 luni și lăsarea în nelucrare să se datoreze culpei părților. În speța pendinte, se constată că suspendarea cererii de recurs a intervenit în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., la data de 17 mai 2022, pentru motivul decesului intimatului-pârât B.. Potrivit dispozițiilor art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecarea cauzelor se suspendă de drept prin decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauză a moștenitorilor, în afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora. Acest caz de suspendare de drept a judecății este o formă de întrerupere a cursului normal și firesc al judecății, care presupune că instanța este obligată să o dispună atunci când constată incidența decesului uneia dintre părți pe parcursul procesului, după sesizarea sa. Această măsură nu operează în cazul în care partea interesată cere termen pentru introducerea în cauză a moștenitorilor, aspect prevăzut expres de textul de lege anterior redat. În cazul particular al speței, nu s-a solicitat de către partea interesată acordarea unui termen pentru introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului B.. Mai mult, recurenta-reclamantă a formulat cerere de suspendare a cauzei pentru a se dezbate succesiunea acestui defunct. Astfel, instanța, constatând că intimatul-pârât B. a decedat pe parcursul procesului, a procedat la suspendarea de drept a cauzei, ținând seama și de solicitarea de suspendare formulată de recurenta-reclamantă. Or, după suspendarea pricinii, în cauză nu s-a mai efectuat, vreme îndelungată, niciun act de procedură care să conducă la reluarea judecății, motiv pentru care a intervenit sancțiunea perimării cererii de recurs. Prin urmare, contrar susținerii recurentei-reclamante, nu se poate reține că formularea cererii de suspendare de către aceasta a reprezentat un considerent în plus pentru ca instanța să procedeze la perimarea recursului, întrucât, așa cum s-a arătat supra, perimarea intervine ca urmare a nestăruinței părții vreme îndelungată în judecată, acesta fiind singurul argument avut în vedere de instanța de recurs la admiterea excepției de perimare. Fără temei afirmă recurenta-reclamantă că, în mod greșit, instanța a procedat la perimarea recursului după numai 6 luni, deși moștenitorii mai aveau la dispoziție încă 6 luni pentru a-și exercita sau nu dreptul de opțiune succesorală. Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă face confuzie între termenul de perimare și termenul de opțiune succesorală. Astfel, termenul de perimare este un termen procedural legal peremptoriu și are un caracter imperativ, durata lui (6 luni în materie civilă) fiind destinată îndeplinirii formelor prescrise de lege pentru reluarea judecății. Acest termen începe să curgă de la data ultimului act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță. Pe de altă parte, termenul de opțiune succesorală este acel termen (1 an) în interiorul căruia succesibilul trebuie să-și exercite manifestarea de voință în sensul acceptării moștenirii ori în sensul renunțării la aceasta. Acest termen curge de la data deschiderii succesiunii. Or, în cazul de față, oprirea cursului judecății a fost dispusă în condițiile art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la introducerea în cauză a tuturor moștenitorilor defunctului B., iar nu până la momentul exercitării de către succesibili a dreptului de opțiune succesorală, astfel că, în lipsa diligențelor efectuate de partea interesată în vederea introducerii în cauză a tuturor moștenitorilor, nu putea fi evitată sancțiunea perimării ce operează în condițiile art. 416 și urm. C. proc. civ.. Suspendarea pricinii nu se dispune pe o durată nelimitată în timp, astfel că de la data la care această măsură a fost dispusă începe să curgă termenul de perimare de 6 luni, termen imperativ, așa cum s-a menționat supra. În consecință, nu se poate susține că din acest punct de vedere instanța ar fi procedat greșit când a constatat perimarea soluționării recursului după 6 luni. De altfel, se constată că potrivit declarației autentificate sub nr. x din 17 ianuarie 2022 de BNP "G.", una dintre fiicele părții decedate acceptase deja succesiunea la momentul suspendării judecății recursului, astfel încât recurenta prezentă o putea identifica și indica instanței în vederea reluării judecății, astfel cum se va expune și infra. Nefondată este și critica referitoare la faptul că recurenta-reclamantă nu era singura parte căreia instanța i-a pus în vedere să indice moștenitorii, astfel că instanța de recurs ar fi trebuit să analizeze și lipsa de diligență și interes a părților adverse, iar nu să ignore interesul său în promovarea recursului și să aplice sancțiunea perimării. Analizând această critică, Înalta Curte constată că niciuna dintre părți nu s-a preocupat, înăuntrul termenului de perimare, să depună diligențele necesare, direct sau prin intermediul instanței, în scopul indicării tuturor moștenitorilor defunctului B., pentru a depăși impedimentul procesual ce a lăsat cauza în nelucrare. De regulă, partea care justifică un interes pentru îndeplinirea actului de procedură în vederea continuării judecății este partea reclamantă, apelantă sau recurentă, astfel că într-o cale de atac de reformare, cum este calea de atac a recursului, intimatul nu justifică în genere interesul formulării unei cereri de repunere pe rol cu efect întreruptiv de perimare. Or, din considerentele deciziei atacate se poate observa faptul că instanța de recurs nu a reținut culpa exclusivă a recurentei-reclamante în necontinuarea judecății, ci a reținut că pricina a rămas în nelucrare din vina părților. Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a analizat lipsa de diligență a intimaților. În ceea ce privește pretinsa ignorare de către instanța de recurs a interesului recurentei-reclamante în promovarea recursului și aplicarea sancțiunii perimării, Înalta Curte precizează faptul că în analizarea condițiilor perimării, instanța se raportează la interesul părții în continuarea judecății pricinii rămase în nelucrare mai multă vreme, iar nu interesul în promovarea căii de atac cu care a fost investită. De asemenea, nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că în speță sunt incidente dispozițiile art. 416 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., cu referire la sintagma "din motive neimputabile părții", iar nu dispozițiile art. 416 alin. (1) C. proc. civ., întrucât în lipsa posibilităților financiare recurenta-pârâtă nu ar fi putut dezbate succesiunea de pe urma defunctului său soț, iar fiica acestuia, intimata-pârâtă D., nu ar fi dorit acest lucru. Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incidentă ipoteza reglementată de dispozițiile art. 416 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora nu constituie cauze de perimare cazurile când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată. Dispozițiile alin. (3) al art. 416 C. proc. civ. stabilesc unele cazuri în care partea nu se socotește în culpă, sens în care perimarea nu operează. Teza a II-a a acestui text de lege, teză de care recurenta-reclamantă se prevalează în cauză, se referă la faptul că din motive neimputabile părții cererea nu a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată. Or, recurenta-reclamantă nu se regăsește în niciuna dintre aceste situații, întrucât nu a formulat o cerere prin care să indice moștenitorii defunctului și să solicite introducerea acestora în cauză, cerere care să aibă ca scop reluarea judecății și care să nu fi ajuns la instanță sau să fi ajuns la o instanță necompetentă, ori să fi ajuns la instanță, dar să nu se fi putut acorda termen de judecată. Pe de altă parte, recurenta-reclamantă trebuia să depună toate diligențele necesare (diligențe care pot consta inclusiv în formularea unei cereri de reducere a termenului de opțiune succesorală, în temeiul art. 1113 C. civ. ori de numire a unui curator al moștenirii, potrivit art. 155 alin. (1) pct. 15 C. proc. civ.) pentru reluarea, continuarea și finalizarea judecății care nu poate fi suspendată pe durată nelimitată, aceasta fiind partea interesată, având în vedere că soluțiile pronunțate de instanțele fondului nu i-au fost favorabile, iar prin recursul declanșat urmărea reformarea acestora. Dispozițiile art. 415 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că judecata suspendată în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se reia prin cererea de deschidere a procesului, făcută cu arătarea moștenitorilor, tutorelui sau curatorului. Astfel, recurenta-reclamantă trebuia să indice moștenitorii părții decedate și să solicite introducerea lor în cauză, iar o eventuală rea-credință a acestora putea fi sancționată de instanța de recurs. Mai reține Înalta Curte că atunci când persoana decedată este partea adversă celei interesate a obține reluarea judecății, titularul cererii de repunere pe rol poate avea o reală dificultate în dovedirea calității de moștenitor al părții decedate pe parcursul procesului. Aceasta, întrucât dezbaterea succesorală notarială este una facultativă, iar moștenirea poate fi acceptată expres chiar în afara acestei proceduri, când succesibilul își însușește explicit titlul sau calitatea de moștenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, ori tacit, când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moștenitor (art. 1108 alin. (2) și (3) C. civ.). Însă, în cauza dedusă judecății, recurenta-reclamantă, cum însăși acesta susține în cererea de recurs, este soția supraviețuitoare a defunctului B. și mama intimatei-pârâte D., precum și a numitei F., menționată de asemenea, de către parte în cererea de recurs. Așadar, aceasta deținea suficiente elemente pentru indicarea moștenitorilor. Chiar aceasta a fost cea care a depus la dosar certificatul de deces, însă nu a indicat și prezumtivii moștenitori înăuntrul termenului de perimare. Totodată, se mai reține că în situația în care procedura succesorală nu a fost declanșată și nu există un certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, recurenta-reclamantă are posibilitatea de a depune la dosar acte de stare civilă ale succesibililor. Împrejurarea că fiicele sale, D. și F., nu au acceptat succesiunea de pe urma tatălui lor, astfel că recurenta-reclamantă nu le putea indica ca moștenitoare ale acestuia, nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât există o declarație a intimatei-pârâte D. (declarația autentificată sub nr. x din 17 ianuarie 2022 de BNP "G.") prin care a fost acceptată în mod expres succesiunea defunctului său tată, B.. Declarația notarială a fost dată chiar anterior datei suspendării judecății recursului de către curtea de apel. Chiar dacă recurenta-reclamantă susține că nu a avut cunoștință de respectiva declarație, nu se poate reține că nu îi este imputabilă pasivitatea de care a dat dovadă, întrucât avea inclusiv posibilitatea de a interoga Registrul Național Notarial de Evidență a Opțiunilor Succesorale ținut în format electronic la nivel național de către Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, în care sunt înregistrate actele referitoare la acceptarea și la renunțarea la succesiune, pentru a afla dacă fiicele sale au acceptat sau nu succesiunea defunctului lor tată. Față de cele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că a operat o prezumție de desistare a recurentei-reclamante în continuarea judecății, de la momentul încheierii de suspendare, câtă vreme această parte procesuală nu a întreprins demersuri din care să rezulte cu evidență voința reluării și continuării judecății. Așadar, nu se poate reține că nu îi sunt imputabile motivele pentru care cererea de recurs a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni. Or, sancțiunea perimării intervine în acele situații în care se constată că lăsarea pricinii în nelucrare este rezultatul exclusiv al dezinteresului manifest al părții care a declanșat procesul. În cazul de față, ea lipsește de efecte cererea de recurs cu care a fost învestită instanța de recurs, din pricina conduitei procesuale lipsite de stăruință a recurentei-reclamante, parte procesuală interesată care se află într-o incontestabilă culpă procesuală, manifestată prin pasivitate, împrejurare identificată în mod indiscutabil în cauza de față. În consecință, reținând că termenul de perimare prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ. a început să curgă la data de 17 mai 2022, data opririi cursului judecății în condițiile art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., și s-a împlinit la data de 17 noiembrie 2022, în mod legal instanța de recurs, prin decizia recurată, a constatat că pricina a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, în cauză nemaifiind îndeplinit niciun act de procedură în vederea continuării judecării recursului. Din perspectiva tuturor elementelor enunțate care se contrapun argumentelor invocate de recurenta-reclamantă în cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de recurs a pronunțat o hotărâre judecătorească legală.