ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1327/2020

Ședința publică din data de 25 iunie 2020

asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 17.11.2016 pe rolul Tribunalului Brașov, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Prin sentința civilă nr. 239/S/16.11.2018, Tribunalul Brașov, secția civilă a admis cererea reclamantului; l-a obligat pe pârât la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit, conform contractului de împrumut din data de 08.09.2008 modificat prin anexa 1 din 25 octombrie 2013, către reclamant, în echivalent în RON la cursul BNR aplicabil în ziua plății efective; l-a obligat pe pârât la plata sumei de 7870,90 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant; a anulat ca netimbrată cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvențional B..

Prin decizia civilă nr. 369Ap/19.03.2019 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., fiind obligat apelantul să plătească intimatului reclamant suma de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Această ultimă decizie a fost atacată calea recursului de către pârâtul B., care a solicitat și suspendarea executării deciziei recurate, până la soluționarea recursului.

Prin încheierea din 3 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis cererea formulată de recurent, dispunând suspendarea executării deciziei civile nr. 369Ap din 19 martie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, până la soluționarea recursului declarat împotriva acesteia.

Recurentul a indicat ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., civilă, formulând, în esență, următoarele critici:

Instanța de apel a omis a stabili incidența prescripției extinctive a formulării acțiunii reclamantului, pornind de la premisa greșită că actul adițional la presupusul contract de împrumut ar fi valabil și a stabilit că ar fi vorba despre o "reînnoire a datoriei".

Consideră că în privința prescripției trebuie clarificată în primul rând natura juridică a actului adițional în discuție.

Instanțele de fond nu au negat faptul că, în ceea ce privește presupusul contract de împrumut din data de 08.09.2008, cu termen de rambursare la data de 01.06.2009, s-a împlinit termenul de prescripție al dreptului material la acțiune, actul fiind supus prevederilor vechiul C. civ. sub aspectul fondului și ale Decretului nr. 167/1958 sub aspectul prescripției extinctive, în acest sens fiind Decizia nr. 1/2014 pronunțată de ÎCCJ, în recurs în interesul legii.

Actul adițional de interpretarea căruia depinde, în opinia recurentului, soluția corectă în cauză, a fost caracterizat de către prima instanță "act recognitiv" și de către instanța de apel "act adițional de reînnoire a datoriei preexistente", fără să fie stabilită expressis verbis natura juridică concretă a acestuia și fără a fi arătat motivul pentru care acesta ar fi valabil.

Întrucât dispozițiile art. 1838 - 1840 și ale art. 1843 C. civ. care reglementau renunțarea la prescripția extinctivă au fost abrogate implicit prin art. 25 și art. 26 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, act normativ aplicabil și în cauză, consideră că actul adițional din 2013 este nul de drept, fără niciun efect juridic valabil. În acest sens, invocând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul arată că intimatul a solicitat o datorie prescrisă cu peste 4 ani anterior intentării acțiunii, în raport cu contractul de împrumut, iar actul adițional invocat în menținerea valabilității datoriei este un act fără valabilitate, ce nu poate salva raportul și actul vechi și fără capacitatea de a crea o obligație nouă.

Formal, primul act întrunea cerințele unui contract de împrumut și putea servi la admiterea unei acțiuni de genul celei pornite de intimat, cu condiția ca în momentul introducerii acțiunii să nu fi fost prescris dreptul la acțiune pentru valorificarea drepturilor sale contractuale, însă actul adițional în discuție nu poate fi calificat nici ca un act de recunoaștere susceptibil să producă efecte juridice și nu poate fi calificat nici ca o "reînnoire" a unei datorii mai vechi.

Singura șansă a creditorului în asemenea situații este executarea benevolă faptică a obligației naturale. Actul adițional nici ca act sine-stătător nu are nici o valoare juridică deoarece acest act s-a încheiat pentru recunoașterea actului vechi, la încheierea lui nu s-a înființat vreun raport juridic sine-stătător, fiind clar că în anul 2013 nu s-a pus problema dării vreunei sume de bani. Acest act neconținând niciun element care să dea naștere unei obligații noi valabile, nu este susceptibil de valorificare nici ca un act juridic distinct, generator de obligații.

Anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., care reglementează instituția prescripției extinctive, invocarea și analizarea excepției trebuia să se facă și din oficiu, de către instanța de judecată, fiind vorba despre o excepție de ordine publică conform reglementării vechi, sens în care invocă Decizia nr. 3238 din 04.11.2008 a ÎCCJ.

Pe cale de consecință, consideră că dacă normele juridice în discuție s-ar fi aplicat corect, s-ar fi dispus admiterea acestei excepții și respingerea în întregime a acțiunii prescrise.

Pe de altă parte, arătă că nici apărările sale de fond nu au fost interpretate în mod corect, dat fiind că acțiunea intentată este și una netemeinică. Acțiunea reconvențională i-a fost respinsă ca netimbrată și astfel nu a putut invoca nulitătea absolută a celor două înscrisuri, contractul și anexa acestuia, în condițiile în care nu a primit nicio sumă de bani de la intimat cu titlu de împrumut, fiind de acord cu semnarea înscrisurilor în discuție în considerarea relației de prietenie dintre părți, pentru ca reclamantul să poată justifica cheltuirea respectivei sume.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 11 iunie 2020.

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului, care a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Critica referitoare la greșita aplicare a textelor de lege în materia prescripției extinctive se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul susține că, în mod greșit, instanțele de fond au dat eficiență juridică înscrisului ce constituie anexa la contractul de împrumut din 8.09.2008, încheiat în anul 2013, calificându-l fie ca înscris recognitiv, la instanța de fond, fie reînnoire de datorie, pentru a aprecia, raportat la data încheierii acestuia, că a început a curge un nou termen de prescripție a acțiunii ex contractu.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte apreciază că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost corect soluționată de instanța de apel care a considerat că, distinct de contractul de împrumut din anul 2008, scadent la data de 1.06.2009, cu privire la care a operat prescripția dreptului de a solicita restituirea împrumutului acordat de reclamant pârâtului, actul încheiat la 25.10.2013, chiar dacă este intitulat "anexă" la contractul de împrumut, reprezintă o nouă convenție generatoare de noi drepturi și obligații. Ca atare, aceasta concretizează acordul de voință cu privire la o nouă obligație asumată de părți referitoare la împrumut și la termenul de restituire a sumei, de la scadența căruia a început a curge un nou termen de prescripție.

Este reală susținerea recurentului în sensul că o recunoaștere de datorie are efect întreruptiv al cursului prescripției doar dacă este facută în interiorul termenului de prescripție, însă această instituție nu este incidentă în cauză în condițiile în care, astfel cum s-a statuat, convenția încheiată la data de 25.10.2013 marchează un nou acord de voință al părților cu privire la împrumut. Prin urmare nu era necesar ca la data încheierii convenției să fi fost remisă efectiv o nouă sumă de bani, câtă vreme părțile și-au manifestat voința de a încheia un nou acord cu privire la suma împrumutată, convenind asupra unui nou termen de restituire.

Pe de altă parte, dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă au fost corect aplicate în cazul convenției încheiate în anul 2008, nefiind incidente și în cazul noii convenții, față de momentul încheierii acesteia.

Chiar dacă se poate aprecia că, după intevenția prescripției cu privire la contractul anterior, obligația asumată de debitor a subzistat ca o obligație civilă imperfectă, naturală, această situație s-a schimbat la încheierea noii convenții, care nu este lipsită de efecte juridice, astfel cum a susținut recurentul. Dimpotrivă, reprezintă un nou contract de împrumut prin care împrumutatul s-a obligat să restituie suma primită cu acest titlu, astfel că a operat o novație valabilă a obligației civile imperfecte într-una perfectă, a cărei executare poate fi obținută prin constrângere, sens în care a și fost pronunțată soluția pendinte de obligare a debitorului la plata sumei transmise între părți cu titlu de împrumut.

Cea de-a doua critică a recurentului în sensul că instanța i-a ignorat apărările referitoare la faptul că nu ar fi primit nicio sumă de bani de la intimat cu titlu de împrumut, reprezintă un motiv străin de cauză întrucât vizează aspecte ce țin de valabilitatea convenției ce nu au fost deduse judecății într-un cadru procesual care să permită primei instanțe analiza celor sesizate, în condițiile în care au fost formulate de pârât pe calea unei cereri reconvenționale prin care solicita constatarea nulității contractelor, cerere anulată ca netimbrată, soluție ce nu a fost criticată în apel și recurs, caz în care a operat prezumția de valabilitate a actului juridic încheiat.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 451 C. proc. civ. instanța il va obliga pe recurent la plata sumei de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului reprezentând onorariu avocațial, redus în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de complexitatea cauzei și volumul de muncă aferent acestei faze procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 369/Ap din 19 martie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea intimatului A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2020.