Decizia nr. 2196/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 179/2021 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la 12.03.2019 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună: obligarea pârâților la plata în solidar a debitului principal în cuantum de 527.472 RON și a dobânzii legale estimată provizoriu la suma de 309.456 RON și în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința Tribunalului București, secția a III a civilă Prin sentința civilă nr. 179 din 10 februarie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul C. la plata către A. S.R.L. a sumei de 2.000 RON și a dobânzii legale penalizatoare de la 24.08.2012 și până la achitarea integrală a debitului principal; a obligat pârâții la plata, în solidar, către B. S.R.L. a sumei de 519.082,46 RON și la plata, în solidar, a dobânzii legale penalizatoare calculate până la momentul achitării integrale a debitului principal, luând în considerare următoarele momente de început al calculului daunelor moratorii: - 6.500 RON - de la 29.08.2012; - 9.031,14 RON - de la 13.09.2012; - 26.719,99 RON - de la 24.09.2012; - 6.833,07 RON - de la 4.10.2012; - 123.601,69 RON - de la 12.10.2012; - 92.240,36 - de la 19.10.2012; - 26.306,49 RON - de la 23.10.2012; - 22.320 RON - de la 24.10.2012; - 16.802,49 RON - de la 25.10.2012; - 17.040,95 RON - de la 30.10.2012; - 10.2014,28 RON (10.204,28, potrivit încheierii de îndreptare a erorii materiale din 15.02.2021) - de la 31.10.2012; - 16.634,69 RON - de la 31.10.2012; - 19.985,27 RON - de la 6.11.2012; - 20.699,98 RON - de la 6.11.2012; - 104.117,06 RON - de la 8.11.2012; - 45 RON - de la 16.11.2012; a obligat pârâții la plata, în solidar, către A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 15.723,3 RON; a respins cererea pârâtei D. privind obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Decizia Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 402 A din 22 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă D. împotriva sentinței civile nr. 179 din 10 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatele-reclamante A. S.R.L. și B. S.R.L și cu intimatul-pârât C., deținut în Penitenciarul Rahova; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta D., ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat pe reclamante, în solidar, să achite pârâtei suma de 12.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanță; a fost păstrată, în rest, sentința civilă apelată; a respins, ca rămas fără interes, apelul împotriva încheierilor de ședință din 15.10.2019 și 12.11.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019; au fost obligate intimatele-reclamante să achite, în solidar, apelantei - pârâte, suma de 9324,65 RON cheltuieli de judecată în apel; a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatelor-reclamante având ca obiect cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentele au arătat că decizia este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind încălcat principiul contradictorialității. În dezvoltarea acestui motiv de casare, arată că nu au fost administrate probe din care să rezulte neglijența reclamantelor, instanța de apel respingând, ca neutilă, proba testimonială propusă de apelanta pârâtă în legătură cu activitatea derulată de angajații reclamantelor, Cu toate acestea, a reținut în considerente că dacă s-ar putea pune în sarcina pârâtei producerea prejudiciului doar ca urmare a nesupravegherii contului său, pentru consecvență ar trebui admisă și apărarea acesteia, în sensul că neglijența reclamantelor în supravegherea activității pârâtului a avut același rol. Susțin că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la neglijența reclamantelor pe baza unei prezumții și și-a întemeiat soluția pe existența unei cauze exoneratoare de răspundere, și anume fapta victimei, fără a dispune, în condiții de contradictorialitate, administrarea unui probatoriu suplimentar pentru lămurirea acestei chestiuni. Prin urmare, hotărârea instanței de apel nu este întemeiată pe motive de fapt și de drept, precum și pe mijloace de probă administrate cu respectarea caracterului contradictoriu al dezbaterilor, astfel încât a fost încălcat principiul contradictorialității și, implicit, dreptul la apărare. Un al doilea motiv de recurs vizează nelegalitatea hotărârii recurate întrucât cuprinde motive străine de natura cauzei. În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentele arată că instanța de apel a analizat, în mod exclusiv, aspectele invocate de către pârâtă, neanalizând însă apărările și argumentele invocate de către reclamante. Astfel, instanța de apel apreciază, în mod greșit, că judecătorul fondului ar fi reținut o faptă ilicită neinvocată de reclamante, respectiv punerea la dispoziția pârâtului C. a contului bancar, a cardului și a parolei de acces. De asemenea, argumentația expusă relevă o abordare a cauzei din perspectiva răspunderii penale, creând premisele unei "îndoieli rezonabile" în favoarea pârâtei cu ignorarea probatoriului și a argumentelor ce susțin răspunderea sa civilă delictuală Instanța de apel folosește, ca argumente, aspecte reținute de alte instanțe în hotărâri judecătorești pronunțate în spețe care nu au legătură cu cauza dedusă judecății sau chestiuni care nu au fost probate. Astfel, în decizia recurată, instanța de apel face trimitere la aspecte reținute în hotărârile penale pronunțate în legătură cu faptele penale săvârșite de pârâtul C. ulterior derulării activității ilicite ce a stat la baza formulării acțiunii, hotărâri în raport de care instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat. Hotărârile judecătorești fiind pronunțate doar în contradictoriu cu pârâtul C. și privind fapte ce nu fac obiectul judecății, sunt străine de cauză întrucât vizează perioada ulterioară sustragerii sumelor de bani de la reclamante. Concluzionând pe acest motiv de casare, recurentele arată că decizia nu corespunde cerințelor prevăzute la art. 425 alin. (1) C. proc. civ. întrucât motivarea cuprinde elemente generice, referitoare la aspecte străine de natura cauzei (îndoiala rezonabilă ce ar înlătura răspunderea civilă), aspecte neprobate (reținerea neglijenței reclamantelor, deși nu există nicio probă în acest sens) și referiri la hotărâri judecătorești pronunțate în cauze penale care nu au legătură cu litigiul în cauză. Al treilea motiv de casare privește pronunțarea deciziei cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, apreciind că a fost aplicat greșit art. 1357 alin. (2) din C. civ., în condițiile în care din probele administrate rezultă răspunderea pe care apelanta-pârâtă o are în calitate de titular al contului bancar. Consideră că a fost greșit aplicat principiul unității indivizibile între cauză și condiții, în vederea deducerii, drept consecință, a exonerării de răspundere a persoanei care deținea controlul asupra contului propriu. Invocă dispozițiile art. 25 și art. 26 din Regulamentul 4/13.06.2002 privind tranzacțiile efectuate prin intermediul instrumentelor de plată electronică și relațiile dintre participanții la aceste tranzacții emis de către Banca Națională a României și arată că titularul de cont are obligația permanentă de a supraveghea activitatea care se desfășoară prin intermediul cardului sau a contului bancar, astfel încât nu se poate reține că apelanta pârâtă este absolvită de orice obligație de minimă diligență cu privire la operațiunile bancare pe care concubinul acesteia le efectua prin intermediul contului său bancar. Apreciază recurentele că, în analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța de apel nu a analizat răspunsul la interogatoriul administrat pârâtei, dând în schimb eficiență răspunsului la interogatoriul administrat pârâtului C., și nu a reținut faptul că pârâta nu a manifestat nici măcar o minimă diligență în utilizarea contului bancar, neexistând nicio explicație pentru faptul că nu a înțels să își închidă contul ulterior încetării relației de concubinaj. Reiterează recurentele faptul că nu a fost probată incidența niciunei cauze exoneratoare de răspundere, instanța de apel referindu-se la pure speculații (precum pretinsa neglijență a reclamantelor) pentru a justifica soluția de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu apelanta-pârâtă. Recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei, în privința soluției de admitere a apelului și de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta D., cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecare la Curtea de Apel București.

Apărările formulate Prin întâmpinare, intimata D. a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de către A. S.R.L. întrucât este exercitat omisso medio, excepția nulității recursului promovat de către recurenta B. întrucât nu a fost făcută în cauză dovada mandatului acordat avocatului semnatar al recursului, precum și nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres reglementate de lege. Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Excepția inadmisibilității căii de atac care ar fi fost declarată omisso medio de A. S.R.L. a fost invocată de intimata pârâtă cu argumentul că societatea reclamantă a formulat pretenții exclusiv împotriva pârătului C., admise în primă instanță și rămase definitive prin neatacare cu apel, astfel că această parte nu ar mai fi putut declara recurs. Înalta Curte apreciază că verificarea acestei critici se subordonează analizei structurii raportului juridic de drept procesual dedus judecății, în considerarea caracterului unitar al căii de atac. În acest sens, constată că reclamantele au promovat o acțiune în răspundere civilă delictuală, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata unei sume globale de 527.472 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat prin ilicit delictual. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au arătat că urmăresc atragerea răspunderii civile delictuale a făptuitorilor, respectiv a celor doi pârâți, pentru recuperarea prejudiciului creat prin faptele de natură penală săvârșite de aceștia în perioada 29.08.2012 - 08.11.2012. Au imputat pârâtului C. că, în calitate de angajat în departamentul contabil al A., a reușit, între momentul introducerii ordinelor de plată în sistemul on-line și cel al semnării de către persoanele autorizate, să interfereze cu sistemul informatic și să înlocuiască contul corect al beneficiarilor plății cu contul deschis la E. aparținând pârâtei F. (în prezent D., astfel că, în perioada 29.08.2012-08.11.2012 acesta a încărcat multiple ordine de plată prin care se efectua plata unor furnizori ai B., indicând datele corecte ale furnizorului, cu excepția contului IBAN al acestuia. Reclamantele au mai arătat că, în privința pârâților, sunt incidente dispozițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 1349 și următoarele C. civ., iar, în ceea ce o privește pe pârâta D., s-a arătat că aceasta a acționat în calitate de coautoare a pârâtului C. și, în același timp, a beneficiat de o serie de foloase necuvenite (sume de bani) de pe urma celor 17 fapte ilicite. Prima instanță l-a obligat pe pârâtul C. la plata către A. S.R.L. a sumei de 2.000 RON și a dobânzii legale penalizatoare de la 24.08.2012 și până la achitarea integrală a debitului principal; a obligat pârâții la plata, în solidar, către B. S.R.L. a sumei de 519.082,46 RON și la plata, în solidar, a dobânzii legale penalizatoare și a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 15.723,3 RON către A. S.R.L. Apelul formulat de apelanta-pârâtă D. a fost admis și schimbată, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei, ca neîntemeiată; a fost păstrată, în rest, sentința civilă apelată. A apreciat instanța de apel, analizând apelul pârâtei împotriva încheierii din 15.10.2019 și a încheierii din 12.11.2019 că prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata unei sume globale de 527.472 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat prin ilicit delictual, obiectul cererii de chemare în judecată în sensul art. 194 lit. c) C. proc. civ. fiind reprezentat chiar de suma de bani sus-menționată, iar nedefalcarea ei în vederea identificării sumelor pe care le pretinde fiecare a impus lămuriri/explicații din partea celor două reclamante. Răspunzând criticii apelantei, instanța a precizat că reclamantele nu s-au pretins creditori solidari, ci doar creditori ai unei sume globale, fără nicio altă circumstanțiere a poziției lor, astfel că precizările ulterioare nu au schimbat nimic din pretențiile lor sau fundamentul inițial indicat. Pe fond, instanța de apel a considerat că nu poate fi reținută în sarcina pârâtei săvârșirea unei fapte ilicite întrucât nu poate fi stabilită calitatea acesteia de coautor, în temeiul art. 1357 alin. (2) C. civ., al faptei imputate pârâtului C., ce corespunde în abstract infracțiunii de delapidare. A considerat că nici punerea la dispoziția pârâtului a contului bancar, a cardului și a parolei nu reprezintă în sine o faptă ilicită și că nu există legătură de cauzalitate între administrarea cu neglijență (în primul rând, față de interesele sale) de către pârâtă a contului său și prejudiciul terțului. Curtea de apel a stabilit, totodată, că pârâta nu a tras foloase din prejudicierea reclamantelor. Raportat la aceste împrejurări, este de reținut că, astfel cum corect a apreciat instanța de apel, statuare necontestată în recurs, reclamantele s-au aflat în situația unei coparticipări procesuale la momentul inițierii procesului, în condițiile în care s-au declarat creditorii unei sume globale pretinse de la debitorii aflați într-un raport de solidaritate pasivă. Împrejurarea că în primă instanță au fost defalcate sumele datorate de pârâți reclamantelor nu a fost considerată o modificare de acțiune de către instanțele devolutive. De asemenea, faptul că, în apel, în urma analizei raportului juridic de drept substanțial, a fost înlăturată ipoteza coautoratului pârâtei la săvârșirea faptei ilicite reținute în sarcina pârâtului C. și s-a constatat că aceasta nu a comis nicio altă faptă ilicită proprie nu pot constitui argumente în considerarea caracterului omisso medio al căii de atac, dat fiind că interesul procesual al declarării acesteia a apărut, pentru recurente, după pronunțarea soluției prin care pârâta a fost exonerată de răspundere civilă. Într-o primă critică formulată, a fost invocată încălcarea dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., susținând recurentele că a fost încălcat principiul contradictorialității prin aceea că instanța de apel ar fi reținut o situație factuală nouă, aceea privind neglijența reclamantelor în supravegherea activității pârâtului, împrejurare care nu este întemeiată pe nicio probă administrată și care tinde la a reține un caz de exonerare de răspundere și anume fapta victimei. Consideră recurentele că această chestiune nu a fost supusă dezbaterii contradictorii a părților în apel. Instanța de recurs reține faptul că lipsa de diligență a reclamantelor văzută drept cauză de limitare a răspunderii pârâtei a fost invocată de pârâtă prin motivele de apel, ce au fost comunicate, susținute și dezbătute în contradictoriu de către părți. Prin urmare, această împrejurare nu a fost invocată din oficiu, ci reprezintă un element din construcția juridică a apelantei pârâte de care reclamatele au luat cunoștință încă de la momentul comunicării motivelor de apel. Acestei aserțiuni instanța de apel i-a răspuns în considerentele hotărârii atacate, considerând că: "dacă s-ar putea pune în sarcina pârâtei producerea prejudiciului doar ca urmare a nesupravegherii contului său, pentru consecvență ar trebui admisă și apărarea acesteia în sensul că neglijența reclamantelor în supravegherea activității pârâtului a avut același rol, putând fi privită drept o cauză de înlăturare a răspunderii, în considerarea art. 1371 alin. (1) C. civ., rezultatul fiind același: respingerea acțiunii față de pârâtă". Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentelor în sensul că instanța de apel a reținut ca factor exonerator de răspundere culpa lor în nesupravegherea pârâtului C. exclusiv în baza unei prezumții, refuzând să administreze, cu respectarea caracterului contradictoriu al dezbaterilor, probele propuse de apelantă, de vreme ce neglijența reclamantelor, invocată de pârâtă, nu a fost reținută ca un element exonerator de răspundere a pârâtei, neconstituind obiectul unei analize propriu-zise în raționamentul instanței de apel, ci a fost menționată exclusiv pentru similitudinea cu lipsa de prevedere pe care reclamantele au imputat-o pârâtei în gestionarea contului bancar, pe care, de asemenea, instanța nu a reținut-o ca circumstanță factuală în mecanismul răspunderii civile delictuale. Într-o a doua critică, subsumată dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentele invocă nemotivarea corespunzătoare a hotărârii judecătorești, susținând că decizia a fost întemeiată exclusiv pe argumentele apelantei pârâte, pe prezumții, pe considerații cu caracter general, și au fost înlăturate susținerile lor în sensul că a existat o înțelegere frauduloasă prealabilă între cei doi pârâți dovedită de împrejurarea că aceasta i-a pus la dispoziție copârâtului C. datele de utilizare ale contului său bancar și, totodată, a dispus personal, într-una dintre situații, restituirea sumei încasate abuziv. Critica este nefondată. Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Din această perspectivă, raportat și la garanțiile date de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei și de circumstanțele acesteia. În situația de față, Înalta Curte observă că instanța de apel a valorificat probele administrate, ce au fost prezentate în considerentele hotărârii recurate, iar, urmare a interpretării acestora, a stabilit situația de fapt dedusă judecății prin examinarea efectivă a motivelor de fapt și de drept, a argumentelor invocate de părți. Astfel, instanța de apel a analizat apărările părților litigante și a concluzionat că din mecanismul răspunderii civile delictuale și al solidarității pasive pretinse de reclamante, lipsește fapta ilicită a pârâtei, cu argumentele pe care le-a prezentat în considerente, argumente prin care a răspuns inclusiv aserțiunilor reclamantelor referitoare la faptul că ar fi existat o conveniență frauduloasă. În plus, deși a reținut că instanța de fond a analizat punerea la dispoziția pârâtului a contului bancar drept faptă ilicită fără să fi fost invocată în cererea de chemare în judecată, a procedat la verificarea acestei situații, considerând că nu reprezintă în sine o faptă ilicită. Împrejurarea că instanța de apel nu a valorificat, în raționamentul său, argumentele susținute de reclamante, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii. Mai susțin recurentele în cadrul aceleiași critici că instanța a făcut în mod greșit trimitere la hotărâri penale în care reclamantele nu sunt părți astfel că nu putea prelua, cu putere de lucru judecat, chestiuni tratate în acele hotărâri și străine de prezenta cauză. Critica este nefondată. În acest sens Înalta Curte reține că referirile la hotărâre penale anterioare în care pârâtul C. a avut calitatea de inculpat nu au fost făcute pentru a se reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în ceea ce privește existența unor elemente care să se impună judecății în prezenta cauză, ci pentru a descrie o conduită similară sub aspectul laturii subiective și anume referitoare la același modus operandi prin care pârâtul utiliza contul bancar al partenerelor de viață fără ca acestea în mod necesar să cunoască manoperele dolozive pe care pârâtul le practica. Prin urmare, sub acest aspect, trimiterea la hotărârile penale anterioare reprezintă un element factual al raționamentului juridic construit în susținerea concluziei că pârâta D. nu a cunoscut caracterul doloziv al manoperelor pârâtului C., element coroborat cu alte mijloace de probă și cu prezumțiile judiciare aplicate de instanță, motiv pentru care nu se poate reține că argumentele sunt străine de cauză. Prin critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentele susțin că au fost aplicate greșit normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, imputând instanței de apel că nu a reținut fapta ilicită, legătura de cauzalitate și culpa pârâtei. În privința faptei ilicite, recurentele invocă dispoziții bancare ce reglementează tranzacțiile efectuate de titularul unui cont bancar, din care rezultă că titularul cardului aferent contului este direct răspunzător pentru operațiunile efectuate. Instanța de recurs apreciază că normativele bancare nu pot fi reținute în raportul juridic dintre părți întrucât ele vizează răspunderea titularului de cont bancar față de bancă pentru eventualul prejudiciu produs acesteia și nu față de terți, cum sunt recurentele. Între acestea și pârâtă există un raport juridic produs printr-o faptă delictuală și nu un prejudiciu izvorând din contractul încheiat între titularul de cont/card și bancă. Mai reproșează recurentele faptul că instanța de apel a aplicat greșit sistemul unității indivizibile dintre cauză și condiții pentru a o exonera de răspundere pe pârâtă. Critica este nefondată întrucât instanța a aplicat corect acest mecanism atunci când a considerat că apelanta pârâtă nu este coautoare la săvârșirea faptei licite a pârâtului C. și că punerea la dispoziția acestui pârât a contului bancar, a cardului și a parolei nu reprezintă în sine o faptă ilicită. Din această perspectivă a apreciat că este aceasta este o condiție externă care posibil a favorizat producerea efectului păgubitor al cauzei, dar care nu poate fi extinsă mai mult de limitele prevăzute de lege. S-a reținut de către instanța de apel împrejurarea că simplul fapt al punerii la dispoziția pârâtului, în considerarea relației de concubinaj existentă între părți, a contului, cardului și a parolei nu reprezintă o faptă ilicită, nefiind încălcate niciuna din dispozițiile legale, câtă vreme acest demers nu a fost făcut cu intenția de a le prejudicia pe reclamante, asumată de această pârâtă. Cum în cauză nu s-a dovedit că pârâta D. cunoștea manoperele dolozive ale pârâtului C., corect s-a reținut că remiterea datelor bancare nu a dobândit conotații ilicite. Nu este suficientă simpla prezumție, pe care reclamantele o solicită a fi aplicată, rezultată din relația de concubinaj între pârâți, această prezumție fiind înlăturată prin raportarea instanței de apel la practica anterioară a pârâtului C., privită ca un modus operandi, în operațiunea de înșelare a victimelor sale. Mai mult, instanța de apel a reținut că pârâta nu a tras nici un folos de pe urma rulajului de bani din contul său, chestiune ce nu a fost contestată în recurs, prin urmare în cauză reclamantele sunt cele care nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce o privește pe pârâtă, aspect corect constatat de instanța de apel. Pentru aceste motive, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurente la plata sumei de 16.047 RON către intimata D., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător.