ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1763/2025

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare", constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 2 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 357.387,26 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul expirării termenului de 30 de zile în care pârâtul avea obligația de a soluționa cererile de plată formulate de reclamantă, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de 302.763,23 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul împlinirii unui an de la data înregistrării cererilor de plată și momentul plății efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

Prin sentința civilă nr. 81 din 13 ianuarie 2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, ca neîntemeiată, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei dobândă legală penalizatoare aferentă debitelor datorate de la data de 27 august 2018 până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel. La rândul său, pârâtul a promovat apel împotriva aceleiași hotărâri și a încheierii din 8 decembrie 2022.

Prin decizia civilă nr. 1491/2024 din 17 octombrie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul pârâtului exercitat împotriva încheierii din 8 decembrie 2022 ca nefondat și a admis apelurile ambelor părți îndreptate împotriva sentinței primei instanțe, a anulat această hotărâre și rejudecând cauza, a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare pentru perioada cuprinsă între momentul expirării unui termen de 30 de zile de la depunerea cererilor de plată, respectiv de la momentul împlinirii termenului de un an de la data înregistrării cererilor de plată și până 2 mai 2019, ca prescrisă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 878.833 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la 2 mai 2019 și până la data plății debitului, respectiv 29 aprilie 2021, precum și a sumei de 6.036,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.A. a declarat recurs principal, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a promovat recurs incident.

Recursul principal a fost întemeiat pe motivele casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., iar recursul incident pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același Cod.

Prin întâmpinarea depusă la 27 martie 2025 împotriva cererii de recurs principal, recurentul-pârât a invocat excepția inadmisibilității recursului, având în vedere natura cauzei - litigiu în materia asigurărilor - și prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

La 15 aprilie 2025, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului incident, în susținerea căreia a arătat, în esență, că cererea de recurs este nemotivată, criticile recurentei fiind de netemeinicie.

Recurenta-pârâtă a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., în ceea ce privește sintagma "cererile pronunțate în materia (...) asigurărilor", asupra căreia instanța supremă a dispus formarea unui dosar asociat cu termen de judecată astăzi, 20 noiembrie 2025.

Prin notele scrise depuse la 23 octombrie 2025, autoarea căii de atac a solicitat sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile care să dezlege următoarea chestiune de drept: dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. sintagma "hotărâri pronunțate în materia asigurărilor" se referă strict la acele hotărâri pronunțate în legătură cu încheierea, executarea, anularea și/sau încetarea unui contract de asigurare sau dacă se referă la hotărâri pronunțate în legătură cu aspect derivate dintr-un raport primar de asigurare, dar care nu se mai află într-o legătură direct cu un astfel de raport, cum ar fi spre exemplu acțiunea în obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a soluționării cu întârziere a cererilor de plată cu care a fost învestit sau acțiunea în regres a asigurătorului care a a despăgubit persoana prejudiciată, împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului.

Această cerere a fost respinsă pentru considerentele expuse în partea introductivă a deciziei.

Titulara căii de atac a formulat și cerere de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea excepției de către instanța de control constituțional, asupra căreia Înalta Curte reține următoarele:

În reglementarea anterioară adoptării Legii nr. 177/2010, art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prevedea măsura suspendării de drept a soluționării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în fața Curții Constituționale.

Această măsură a fost abrogată o dată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ, fără însă a fi adoptată dispoziție procesuală similară, legiuitorul optând în acest caz pentru un nou remediu procesual - art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. - de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil în cazul în care excepția de neconstituționalitate este admisă și legea, ordonanța ori dispoziția dintr-o lege sau ordonanță ori alte dispoziții din actul atacat, care au fost declarate neconstituționale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, a deciziei Curții Constituționale, hotărârea prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția a devenit definitivă.

Prin urmare, în cadrul legal actual, în cazul sesizării Curții Constituționale, suspendarea judecării procesului nu operează de drept, ci rămâne la aprecierea instanței, în funcție de aspectele circumstanțiale.

Evaluând cererea de suspendare în raport cu elementele concrete ale cauzei și cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte constată că nu se impune suspendarea judecății prezentei cauze, având în vedere că în eventualitatea pronunțării unei soluții favorabile de către instanța de contencios constituțional părțile au la dispoziție remediul procesual al revizuirii reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., fără a fi prejudiciate în vreun fel.

Relevante în susținerea acestei concluzii sunt și dezlegările Curții Constituționale din decizia nr. 296/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 966 din 20 octombrie 2020, prin care s-a statuat că prin înlăturarea măsurii suspendării de drept, accesul persoanei la justiție, atât la instanța de drept comun, cât și la instanța constituțională, nu este afectat, părțile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege și, implicit, de posibilitatea de a-și realiza, în mod real, drepturile și a-și satisface interesele în fața justiției. "Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivității dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuție însăși substanța. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime".

Așa fiind, pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează să respingă cererea de suspendare a judecății cauzei, astfel cum a fost formulată de recurenta-reclamantă.

În continuare, examinând cu prioritate, potrivit 248 C. proc. civ., aplicabil în raport cu art. 482 și art. 494 din același cod, excepția inadmisibilității recursului, invocată de recurentul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte o va admite pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac, care presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot promova decât căile de atac reglementate legal, iar exercitarea acestora trebuie realizată numai în condițiile legii.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (…) materia protecției consumatorilor, a asigurărilor (…)".

Textul de lege citat reglementează situațiile de excepție de la regula pe care o instituie art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care stabilește, de principiu, că hotărârile instanțelor de apel sunt supuse recursului și el are în vedere criteriul naturii litigiului, determinat de raporturile juridice deduse judecății, respectiv de actul sau faptul juridic în conținutul căruia intră drepturile și obligațiile care formează obiectul acțiunii, și nu doar de temeiul său juridic.

Sferei proceselor din domeniul asigurărilor, deși rămasă nedefinită de lege, îi sunt subsumate litigiile ce vizează întreaga activitatea de asigurare, care, potrivit legislației în materia asigurărilor, include toate operațiunile esențiale legate de asigurare/reasigurare/coasigurare/retrocesiune.

Art. 1 alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 237/2015 stabilește că activitatea de asigurare desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată.

Pentru protejarea creanțelor de asigurări și creditorilor de asigurări în cazul insolvabilității unui asigurător legiuitorul a înființat un fond de protecție, care, în actuala legislație, Legea nr. 213/2015, este reprezentat de Fondul de Garantare a Asiguraților. Actul normativ enunțat face parte integrantă din cadrul legal al asigurărilor din România, fiind în strictă și directă legătură cu plata creanțelor de asigurări și el stabilește reguli speciale, derogatorii, de realizare a creanțelor de către creditorii de asigurare, astfel cum aceștia sunt definiți art. 4 lit. b) din actul normativ enunțat.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/2015, Fondul este organizat ca persoană juridică de drept public și reprezintă schema de garantare în domeniul asigurărilor ce vine să protejeze creditorii de asigurări de consecințele falimentului sau lichidării bazate ori nu pe insolvență a asigurătorilor, în condițiile expres prevăzute de lege.

Obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata prejudiciului cauzat ca urmare a soluționării cu întârziere a cererilor sale de plată formulate în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Temeiul juridic al acțiunii l-a reprezentat răspunderea civilă delictuală - art. 1.349 și 1.357 C. civ.-.

În realizarea dreptului reclamat, titulara cererii acționează în calitate de creditor de asigurări, iar prejudiciul imputat este consecința unei fapte ilicite - soluționarea cu întârziere a cererilor de plată - săvârșite în exercitarea activității pârâtului, în calitate de fond de garantare a creanțelor de asigurări, pretențiile fiind expresia prejudiciului cauzat de către pârât prin nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 cu privire la soluționarea cererilor de plată.

Or, în măsura în care disputa are ca obiect modalitatea de îndeplinire a obligațiilor ce îi revin fondului de garantare învestit cu cererile de plată ale reclamantei, în calitate de creditor de asigurare, litigiul de față se plasează în categoria proceselor în domeniul asigurărilor care nu poate fi limitat doar la contractul de asigurare încheiat între asigurat și asigurător, ci la întreaga activitate a asigurărilor ce implică și activitatea de garantare a creanțelor de asigurări.

Așa fiind, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată în soluționarea unei cereri în materia asigurărilor, sens în care, în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ., ea nu mai este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind definitivă încă de la data pronunțării ei, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din același Cod.

Înalta Curte notează că fundamentul juridic al pricinii de față reprezentat de normele legale de drept comun nu este de natură să atragă litigiul, ope legis, în categoria celor prevăzute de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în evaluarea incidenței art. 483 alin. (2) C. proc. civ., temeiul de drept al acțiunii nu constituie singurul criteriu de stabilire a naturii litigiului, relevante fiind elementele concrete ale cauzei care, în speță, au relevat că procesul este unul în materia asigurărilor.

Prin urmare, pentru toate rațiunile înfățișate anterior, Înalta Curte, în temeiul 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să admită excepția inadmisibilității recursului principal declarat de recurenta-reclamantă și să îl respingă astfel.

Deopotrivă, având în vedere că demersul judiciar al recurentei-reclamante nu este recunoscut de lege, soluția asupra recursului principal fiind de respingere a acestuia ca inadmisibil, Înalta Curte, în baza art. 472 alin. (2), aplicabil conform normei de trimitere de la art. 494 din același Cod, urmează să constate ca rămas fără efect recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei.

Admite excepția inadmisibilității recursului principal.

Respinge ca inadmisibil recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1491/2024 din 17 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2025.