Decizia nr. 290/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor în cuantum de 61.799.850,64 RON, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de pârâți, și obligarea acestora, în temeiul prevederilor art. 453 din C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului. Prin încheierea din data de 10 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2013 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Biroul teritorial Călărași, a dosarului nr. x/2013 al Curții de Apel București, secția I penală și a dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția I penală. La data de 4 octombrie 2022, cauza a fost repusă pe rol, fiind depusă sentința penală nr. 322F din 19 martie 2021 a Curții de Apel București, secția I penală, prin care s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpații D., B. și C., și, totodată, a fost soluționată latura civilă prin obligarea acestora la plata către A. a sumei de 47.408.875,65 RON, reprezentând daune materiale, soluția privind latura civilă fiind menținută în calea de atac a apelului, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1778 din 15 noiembrie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii, ca neîntemeiată; a constatat, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. Bucuresti, în contradictoriu cu pârâții B., C., și D.; a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat parțial.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1500A din 15 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta - pârâtă C., împotriva sentinței civile nr. 1778 din 15 noiembrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații - pârâți B., D. și cu intimata - reclamantă A. S.A., ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1500A din 15 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta C.. La data de 6 martie 2024, reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare și recurs incident împotriva considerentelor deciziei civile nr. 1500 A din 15 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București. 4.1. Recurenta - pârâtă C. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecarea motivelor de apel privind greșita respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. În dezvoltarea primului motiv de recurs, aceasta a arătat că, prin cererea de apel, a criticat greșita respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată deoarece, în cauză, nu se punea problema neîndeplinirii condițiilor generale prevăzute de lege pentru exercitarea acțiunii civile, ci era aplicabil principiul electa una via non datur recursus ad alteram, principiu ce rezultă din interpretarea articolului 27 din C. proc. pen. Acest text de lege permite persoanei vătămate introducerea unei acțiuni civile în fața instanței civile pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, dacă nu s-a constituit parte civilă în procesul penal. Per a contrario, dacă s-a constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată nu se mai poate adresa instanței civile pentru repararea prejudiciului. Această interpretare reprezintă o aplicare a principiului electa una via non datur recursus ad alteram potrivit căruia, în cazurile prevăzute de lege, unei persoane i se recunoaște posibilitatea de a opta pentru sesizarea uneia dintre cele două instanțe deopotrivă competente să soluționeze cauza, nu și dreptul de a se adresa amândurora. În virtutea dreptului de opțiune conferit de dispozițiile art. 27 alin. (4) din C. proc. pen., reclamanta din prezentul dosar s-a constituit parte civilă în dosarul penal x/2019, ceea ce înseamnă o manifestare de voință exprimată procesual de către aceasta, în sensul părăsirii instanței civile. Prin urmare, persoana vătămată nu mai are deschisă calea formulării și susținerii cererii de chemare în judecată la instanța civilă. A concluzionat că, deși s-a apărat în fața primei instanțe în modul arătat anterior, tribunalul i-a respins susținerile, astfel încât s-a ajuns în situația în care se află în culpă procesuală pentru declanșarea ambelor procese, în contextul în care reclamanta, ca urmare a exercitării opțiunii de a se constitui parte civilă în procesul penal, nu ar mai fi avut deschisă calea procesuală a formulării și susținerii cererii de chemare în judecată la instanța civilă. Instanța de apel a respins motivele de apel formulate reținând, în mod contradictoriu, că art. 27 din C. proc. pen. nu reprezintă o aplicare a principiului latin invocat. Deși nu reține inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, instanța susține că articolul menționat prevede situații în care se poate trece de la o cale aleasă la alta, observație care, în opinia recurentei - reclamante, este contradictorie cu motivarea prin care s-a reținut că dispoziția legală ar lăsa doar impresia că este interzisă exercitarea, în paralel, a acțiunii civile, atât în fața instanței civile cât și în fața instanței penale, însă explicația reală ar fi alta. Din moment ce reclamanta nu și-a manifestat expres voința de a părăsi instanța civilă, ci și-a exercitat drepturile atât prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată, cât și prin constituirea ca parte civilă în procesul penal, mijlocul procedural pentru invocarea acestei neregularități este cel al excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, principiul invocat nepermițând existența, în paralel, a celor două acțiuni. Recurenta - pârâtă a menționat și faptul că imposibilitatea de a coexista cele două cereri este independentă de soluționarea pe fond, sau nu, a acestora. Or, prin respingerea excepției inadmisibilității se află în situația de a fi în culpă procesuală în cadrul ambelor procese, deși a săvârșit o singură faptă ilicită producătoare de prejudicii. Instanța de apel a respins excepția lipsei de interes în formularea apelului, motivat de faptul că, în situația admiterii excepției, recurenta - pârâtă nu ar mai datora cheltuieli de judecată, însă reține, în mod contradictoriu, că nu a formulat nicio critică referitoare la greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată. Este adevărat că reclamantul este în drept să înregistreze, preventiv, o acțiune și în fața instanței civile, totuși această posibilitate nu îi dă dreptul de a pretinde cheltuieli de judecată în cadrul ambelor procese. Recurenta a arătat că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este accesorie cererii de chemare în judecată, motiv pentru care raționamentul instanței de apel conduce, în mod confuz, la interzicerea exercitării în paralel a acțiunii civile atât în fața instanței civile cât și în procesul penal. 4.2. În motivarea recursului incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 și 5 din C. proc. civ., recurenta - reclamantă A. S.A. a arătat că instanța de apel, deși a respins în mod corect apelul formulat, a analizat situația cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, în contextul în care s-a reținut că nu au fost formulate critici cu privire la acestea. Motivarea instanței de judecată, sub aspectul cheltuielilor de judecată, este străină de natura cauzei, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) și ale art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.. Se arată că instanța de apel nu a fost învestită cu analiza cheltuielilor de judecată, considerentele recurate fiind supraabundente, nesprijinind dispozitivul hotărârii pronunțate. În susținerea punctului său de vedere, recurenta - reclamantă a redat considerentele instanței de apel, potrivit cărora "totuși această posibilitate nu îi dă dreptul de a pretinde cheltuieli de judecată în ambele procese; în măsura în care acțiunea civilă a fost rezolvată în cadrul procesului penal, reclamantul putea obține doar cheltuielile de judecată acolo făcute, fiind discutabil că ar mai avea dreptul la a pretinde alte cheltuieli de judecată și pentru o acțiune înregistrată în mod subsidiar, preventiv, doar pentru ipoteza în care pretențiile nu îi sunt analizate pe calea principală aleasă" și a învederat că lipsește orice raționament juridic și orice trimitere la o normă sau principiu de drept care să justifice concluzia instanței de apel. Aceasta reprezintă, totodată, o greșită aplicare a dispozițiilor care reglementează cheltuielile de judecată, respectiv a art. 453 și art. 454 din C. proc. civ. coroborat cu art. 1349 și art. 1385 din C. civ., deoarece temeiul acordării cheltuielilor de judecată nu este fapta ilicită dedusă judecății, ci culpa procesuală, iar cele două noțiuni nu se pot confunda. A arătat că, în procesul civil, culpa procesuală are o existență autonomă și se verifică în cadrul fiecărui proces inițiat de parte, prin raportare la cerințele prevăzute de art. 453 și art. 454 din C. proc. civ.. În dosarul penal, cheltuielile avocațiale au fost diferite de cele solicitate de recurentă în prezenta cauză, fiind vorba de două prejudicii distincte. Doar în situația în care ar fi fost solicitate de două ori cheltuielile de judecată suportate cu aceiași avocați, pentru aceleași servicii juridice, ar fi fost valabil raționamentul instanței de apel deoarece, doar în acest context, s-ar fi ajuns la o dublă reparație. În acest sens, a invocat dispozițiile art. 1385 din C. civ. vizând repararea integrală a prejudiciului și faptul că despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea suferită de cel prejudiciat, cât și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului și a apreciat că este nelegal considerentul instanței de apel prin care s-a reținut că nu se pot acorda cheltuieli de judecată în cele două procese, deși în ambele litigii pârâții au negat pretențiile recurentei - reclamante și au întocmit acte prin care s-au opus solicitărilor acesteia, învederând că nu există nicio normă care să interzică o astfel de solicitare.

Apărările formulate La data de 6 martie 2024, recurenta - reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare la cererea de recurs principal, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, și obligarea recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată suportate de A. S.A. În esență, a susținut pe această cale că instanța de apel a interpretat și a aplicat corect dispozițiile art. 27 alin. (4) din C. proc. pen., demersul său judiciar nefiind inadmisibil.

Procedura în fața instanței de recurs Prin încheierea din data de 7 noiembrie 2024, au fost admise în principiu atât recursul principal declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 1500 A din 15 noiembrie 2023 pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă cât și recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva considerentelor deciziei nr. 1500 A din 15 noiembrie 2023 pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul celor două căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 1500A din 15 noiembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respins apelul formulat de pârâta C. împotriva sentinței civile nr. 1778 din 15 noiembrie 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. 1. Prin recursul principal, afirmând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă C. a înțeles să critice hotărârea recurată susținând, pe de o parte, că soluția dată cererii de chemare în judecată, de respingere a acesteia, ca fiind rămasă fără obiect, este nelegală, și, pe de altă parte, că motivarea instanței de apel este contradictorie. În legătură cu primul aspect, pentru care invocă cazul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat, referitor la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute de lege, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte reține că critica este nefondată. Recurenta - pârâtă critică decizia instanței de apel care a confirmat legalitatea soluței de respingere, ca fiind rămasă fără obiect, a cererii de chemare în judecată, apreciind că demersul judiciar al reclamantei trebuia respins, ca inadmisibil, în considerarea prevederilor art. 27 din C. proc. pen., care consacră principiul electa una via non datur recursus ad alteram. Înalta Curte constată că chestiunea dedusă judecății vizează stabilirea dacă soluția acțiunii civile în despăgubiri decurgând dintr-o faptă penală, acțiune a cărei judecată a fost suspendată pentru soluționarea dosarului penal în care s-a formulat și o acțiune civilă, și care a fost repusă pe rol după finalizarea litigiului penal, inclusiv a laturii civile, este de respingere a acesteia, ca inadmisibilă, sau ca fiind rămasă fără obiect. Or, instanțele devolutive au realizat o corectă interpretare a celor două noțiuni procedurale și au stabilit că, față de circumstanțele speței, soluția care se impune este aceea de respingere a demersului judiciar ca fiind rămas fără obiect. Inadmisibilitatea reprezentă sancțiunea procedurală determinată de transgresarea cerințelor de exercițiu sau a modalităților specifice de valorificare a acțiunii civile în fața instanțelor, care are ca efect respingerea intempestivă a cererii de chemare în judecată, fără a mai fi analizată temeinicia pretențiilor deduse judecății de către titularul dreptului subiectiv civil sau a interesului legitim legal și nici fundamentul apărărilor părții adverse în proces. Acest fine de neprimire este justificat de neîndeplinirea unor cerințe, la data învestirii instanței, care fac inutilă continuarea procedurii de judecată. Or, atunci când pretențiile deduse judecății au fost deja valorificate, fiind executate de pârât (pârâți) de bună voie, sau s-a obținut un alt titlu executoriu, înainte de finalizarea procesului, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, soluția care se impune este respingerea cererii introductive ca fiind rămasă fără obiect. Aceasta presupune că, la data inițierii demersului judiciar, să fie îndeplinite cerințele de admisibilitate ale acestuia. Raportat la considerentele teoretice enunțate, se constată că, în prezenta cauză, este incidentă ipoteza celei de-a doua instituții, intervenind o împrejurare ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată, constând în obținerea unui alt titlu executoriu, reprezentat de hotărârea penală care a soluționat și latura civilă. În consecință, nu se poate reține inadmisibilitatea demersului judiciar în fața instanței civile, așa cum susține recurenta - pârâtă, hotărârea instanței de apel fiind legală, sub acest aspect. Recurenta afirmă, totodată, că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca rămasă fără obiect, încalcă prevederile art. 27 din C. proc. civ., care consacră principiul electa una via non datur recursus ad alteram. Potrivit dispozițiilor legale menționate, "(1)Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. (2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile. (3) Persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acțiune în fața instanței civile dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă în condițiile prevăzute la alin. (7). (4) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acțiunea în fața instanței civile, pot să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanței, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre, chiar nedefinitivă. (5) În cazul în care acțiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanței penale, diferența poate fi cerută pe calea unei acțiuni la instanța civilă. (6) Persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiune la instanța civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. (7) În cazul prevăzut la alin. (1), judecata în fața instanței civile se suspendă după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an." Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de apel că semnificația reală a acestui text de lege este aceea că nu pot fi soluționate pe fond, în paralel, atât acțiunea civilă în fața instanței civile, cât și cea exercitată în procesul penal, însă nu exclude înregistrarea cererii în fața instanței civile și suspendarea acesteia până la rezolvarea acțiunii civile alăturate procesului penal. Acesta nu reprezintă o aplicare a electa una via non datur recursus ad alteram în sensul susținut de recurenta - pârâtă, întrucât este reglementată conduita persoanei vătămate care are la dispoziție opțiunea de a alege între mai multe variante de valorificare a dreptului afirmat, în funcție de circumstanțele concrete ale speței. Înalta Curte reține că principiul enunțat are drept rațiune împiedicarea pronunțării unor soluții contradictorii în una și aceeași problemă sau o dublă reparație a aceluiași prejudiciu, vizând o dublă judecată în substanță, situație care nu se regăsește în cauză. Referitor la considerentele expuse de instanța de apel, recurenta - pârâtă susține și incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arătând că decizia recurată are o motivare necorespunzătoare, cu argumente contradictorii, care nu justifică soluția de respingere de căii de atac a apelului. Casarea unei hotărâri în baza temeiului legal pe care a fost fundamentat acest motiv de recurs se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat fiind cele din care rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient. Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Or, motivarea deciziei recurate cuprinde argumentele logico-juridice clare, fără contradicții, în virtutea cărora s-a stabilit că acțiunea reclamantei nu este inadmisibilă, ci a rămas fără obiect. Recurenta - pârâtă pretinde existența unei motivări contradictorii față de faptul că instanța de apel, deși a reținut că potrivit dispozițiilor art. 27 din C. proc. pen., cele două acțiuni nu pot fi exercitate concomitent, a concluzionat că demersul civil inițiat de reclamantă în fața instanței civile nu poate fi respins ca inadmisibil. În acest sens, citează mai multe paragrafe din considerentele deciziei recurate care, în opinia sa, ar confirma motivarea necorespunzătoare a acesteia. Însă, dincolo de împrejurarea că fragmentele sunt citate trunchiat, Înalta Curte reține că recurenta - pârâtă pornește de la o premisă greșită și o abordare eronată a celor două instituții procesuale, inadmisibilitatea și lipsa de obiect, aspect care a fost detaliat în cadrul primului motiv de recurs. În realitate, în considerentele deciziei de apel sunt prezentate argumentele pentru care s-a reținut că acțiunea a rămas fără obiect, pornind de la o prezentare doctrinară a ambelor instituții și raportarea lor la situația juridică dedusă judecății. Prin urmare, motivarea instanței de apel nu este contradictorie, criticile recurentei - pârâte fiind nefondate. 2. Invocând prin recursul incident motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., recurenta - reclamantă A. S.A. a înțeles să critice hotărârea recurată sub aspectul considerentelor. Astfel, subsumat ipotezelor de nelegalitate menționate anterior, recurenta - reclamantă a susținut că, printr-o serie de considerente supraabundente privitoare la cheltuielile de judecată, instanța de apel a dat o dezlegare unei probleme de drept nesupuse judecății și care nu sprijină dispozitivul deciziei. Verificând calea de atac ce vizează considerentele referitoare la chestiunea cheltuielilor de judecată, criticile fiind subsumabile motivului de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că ea este fondată prin prisma argumentelor ce vor fi expuse. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., este impusă de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În speță, în motivarea deciziei recurate, se identifică o explicitare, în detaliu, a chestiunii cheltuielilor de judecată, care, însă, încalcă limitele învestirii, depășind silogismul logico-juridic pe care se sprijină soluția la care s-a oprit instanța de apel. Astfel, prin sentința civilă nr. 1778 din 15 noiembrie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii, ca neîntemeiată, a constatat, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. Bucuresti, în contradictoriu cu pârâții B., C., și D. și a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat parțial. Prin cererea de apel, pârâta C. a formulat critici doar cu privire la modalitatea de respingere a demersului judiciar, apreciind că este inadmisibil, iar nu lipsit de obiect. Deși a fost obligată, în solidar cu ceilalți pârâți, la plata cheltuielilor de judecată, nu a contestat soluția, sub acest aspect. Or, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, respingând apelul declarat de pârâta C., a procedat la analiza soluției oferite de instanța de fond, dar a cercetat și chestiunea cheltuielilor de judecată trecând vădit peste limitele învestirii sale. Astfel, analiza referitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică în cauză, recursul recurentei - reclamante fiind deci fondat sub acest aspect, al încălcării normelor de procedură invocate și al vătămării produse prin aceasta. Potrivit dispozițiilor art. 461 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "(1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. (2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate". În considerarea acestei prevederi legale și față de cele anterior expuse, constatând că argumentele examinate nu sprijină raționamentul juridic care a stat la baza soluției de respingere a acțiunii ca fiind rămasă fără obiect, depășind limitele învestirii, Înalta Curte va înlătura considerentele inserate în penultimul paragraf al motivării deciziei recurate, apreciate ca fiind supraabundente - împrejurare față de care nu se impune analiza celorlalte aspecte de nelegalitate invocate prin recursul incident. În consecință, pentru argumentele expuse, Înalta Curte respinge recursul principal, declarat de recurenta - pârâtă C. și va admite recursul formulat de recurenta - reclamantă A. S.A. și va înlătura considerentele supraabundente.