ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 341/2023

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 613/A din data de 22 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017, printre altele, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a), b) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpații A. și B. și partea civilă C. S.A. (prin lichidator judiciar D.) împotriva Sentinței penale nr. 69/F din data de 22 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (1), (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost încetat procesul penal față de inculpatul A., cu privire la infracțiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., ca efect al împlinirii termenului de prescripție generală a răspunderii penale.

În temeiul art. 397 alin. (1) rap. la art. 19 alin. (1), (2), (5) și art. 25 alin. (1), (5) din C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă C. S.A. (prin lichidator judiciar D.) și a fost obligat inculpatul A. să plătească acesteia, cu titlul de daune materiale, suma de 914.378,56 RON și dobânda legală aferentă (calculată începând cu data de 25 octombrie 2010 pentru suma de 754.705 RON și, respectiv, începând cu data de 07 decembrie 2010 pentru suma de 159.673,56 RON, până la achitarea integrală a acestor daune).

În temeiul art. 397 alin. (2), (4) rap. la art. 249 alin. (1), (2), (5) din C. proc. pen., a fost instituită măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, ale inculpatului A., în vederea reparării pagubei cauzate părții civile, până la concurența sumei de 914.378,56 RON și a valorii dobânzii legale aferente,

Pentru a pronunța o astfel de hotărâre, Curtea de Apel București a reținut că, potrivit rechizitorului, fapta care face obiectul acțiunii penale în cazul acestui inculpat (care s-a stins prin prescripția răspunderii penale) a constat în aceea că, la data de 20 octombrie 2010, în calitate de președinte al Directoratului societății C., având atribuții de gestionare și administrare a bunurilor acesteia, și-a însușit din patrimoniul acelei societăți, în interesul său și pentru persoane apropiate lui, suma de 914.378,56 RON, prin aprobarea plății unei despăgubiri în acest cuantum, pentru producerea, la imobilul din municipiul București, Strada x nr. 37, sectorul 5 (cartierul Cotroceni), a unui eveniment asigurat în baza poliței de asigurare complexă a locuinței "x" nr. x, încheiată împreună cu soția sa, în calitate de asigurați, cu valabilitate de 1 an începând cu data de 18 august 2010, în condițiile în care, în realitate, acel eveniment nu s-a produs, suma respectivă fiind virată, în baza acelei aprobări, din contul societății de asigurare în contul soacrei sale (la data de 25 octombrie 2010 - suma de 754.705 RON, folosită apoi, aproape în întregime, pentru plata prețului de cumpărare a acelui imobil) și în contul unei societăți care a prestat lucrări de reparații la imobilul asigurat (la data de 07 decembrie 2010 - suma de 159.673,56 RON).

Această faptă constituie o faptă ilicită, atât prin modul în care s-a realizat aprobarea de către inculpat a plății despăgubirii aferente dosarului de daună deschis pe numele acestuia, cât și prin realizarea plăților, din banii societății de asigurare, în baza aprobării sale, în lipsa producerii riscului (evenimentului) asigurat.

Decizia de aprobare a plății despăgubirii le-a aparținut, în exclusivitate, inculpatului A., în mod direct interesat și unuia dintre ceilalți doi membri ai Directoratului, E., care, potrivit chiar declarației inculpatului din fața Curții, și avizase anterior pretinsul dosar de daună, după ce tot acestuia îi înmânase cheile imobilului asigurat, pentru a întreprinde demersurile de constatare la fața locului a evenimentului asigurat.

La momentul respectiv, inculpatul A. avea calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 147 alin. (1) rap. la art. 145 din C. pen. 1969 (aceeași fiind situația și în raport cu dispozițiile art. 175 alin. (2) din C. pen. actual), astfel cum Curtea a motivat, pe larg, în încheierea pronunțată la data de 02 mai 2022, prin care a respins cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice (în sensul reținerii variantei atenuate a infracțiunii de delapidare).

În această calitate, inculpatul trebuia să se abțină de la participarea la luarea deciziei de aprobare a plății despăgubirii aferente dosarului de daună care îl privea, astfel cum îi impuneau dispozițiile art. 79 din Legea nr. 161/2003 (în vigoare la acel moment), sub sancțiunea angajării, în caz contrar, a răspunderii sale, inclusiv de natură civilă, care nu poate fi decât una delictuală.

În ceea ce privește riscul asigurat, există și alte probe care determină concluzia indubitabilă că acesta nu s-a produs, astfel că aprobarea de către inculpat a plății despăgubirii, cu încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 24 și art. 27 alin. (1), (2) din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la acel moment), potrivit cărora, în cazul asigurării de bunuri, plata despăgubirii era condiționată de producerea riscului asigurat, acest element ținând chiar de esența executării contractului de asigurare, a constituit, și din această perspectivă, o faptă ilicită.

Astfel, Curtea a constatat că, în speță, s-a dovedit, în afara oricărui dubiu, că inculpatul A., printr-o faptă ilicită, acționând cu intenție directă, și-a însușit, în interesul său și pentru alții, din patrimoniul societății de asigurare C., asupra căruia avea atribuții de administrare și gestionare, suma totală de 914.378,56 RON, cu care acea societate a fost prejudiciată ca urmare a plății fără temei a acesteia, aprobată de inculpat, din postura de președinte al Directoratului societății respective, ca despăgubire pentru un risc asigurat care în realitate nu s-a produs la imobilul din municipiul București, Strada x nr. 37, pentru care, la data de 17 august 2010, acesta încheiase o poliță de asigurare.

Această faptă constituie, din punct de vedere penal, infracțiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., pentru care acțiunea penală s-a stins însă prin intervenirea prescripției răspunderii penale, iar, din punct de vedere civil, o faptă ilicită și culpabilă, cauzatoare de prejudiciu, care angajează răspunderea civilă delictuală a inculpatului A., fiind îndeplinite toate condițiile acestei răspunderi, conform art. 998 din C. civ. 1864.

A apreciat că în mod just, inculpatul A. a fost obligat să plătească părții civile, cu titlul de daune materiale, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat acesteia, suma de 914.378,56 RON, plus beneficiul nerealizat, reprezentat de dobânda legală, fiind însă incorectă calcularea acelei dobânzi, pentru întreaga sumă anterior menționată, începând cu data de 25 octombrie 2010.

Raportat la aceste motive, a considerat că se impune instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, ale inculpatului A., în temeiul art. 397 alin. (2), (4) rap. la art. 249 alin. (1), (2), (5) din C. proc. pen., în vederea reparării pagubei cauzate părții civile, până la concurența sumei de 914.378,56 RON și a valorii dobânzii legale aferente.

Sub acest aspect, a reținut că inculpatul A. va fi obligat să plătească părții civile o sumă foarte mare de bani, pentru acoperirea căreia nu a întreprins până în prezent vreun demers voluntar, care i-ar fi dovedit buna-credință, iar o astfel de măsură este necesară pentru a garanta executarea acelei plăți, împiedicându-l pe inculpat să înstrăineze ori să ascundă bunuri ce ar putea servi la repararea prejudiciului pe care l-a cauzat, risc care nu este de ignorat având în vedere poziția exprimată de acesta, în timpul procesului, față de pretențiile civile formulate împotriva sa și în raport cu care măsura respectivă este și proporțională.

II. Împotriva dispoziției de instituire a măsurii sechestrului asigurător cuprinsă în Decizia penală nr. 613/A din data de 22 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017, privind bunurile mobile și imobile ale inculpatului A., în termenul legal, acesta a declarat contestație.

Inculpatul nu a motivat în scris calea de atac promovată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 11.04.2023, sub nr. x/2017, fiind repartizată aleatoriu cu termen de judecată la data de 19.04.2023.

La termenul de judecată din 19.04.2023, avocatul ales al contestatorului a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 422 rap. la art. 249 alin. (1) și art. 2501 alin. (4) C. proc. pen., cauza fiind amânată pentru data de 03.05.2023 pentru ca Ministerul Public să ia cunoștință de respectiva cerere.

Cu ocazia dezbaterilor susținute la termenul de judecată din data de 03.05.2023, contestatorul-inculpat a solicitat, în esență, să se constate nelegalitatea luării măsurilor asigurătorii direct prin decizia instanței de apel.

III. Examinând contestația declarată de inculpatul A., prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia măsurilor asigurătorii, a criticilor formulate, precum și a actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 249 alin. (1), (2), (4) din C. proc. pen.:

(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

Măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.

Acestea au rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă, fiind măsuri cu caracter provizoriu.

În ceea ce privește măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, acestea, potrivit art. 249 alin. (5) și (6) C. proc. pen., pot fi luate asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, și la cererea părții civile.

De asemenea, conform art. 250 1 alin. (4) C. proc. pen.: În cazul în care măsura asigurătorie s-a dispus direct prin hotărârea instanței de apel, dispozițiile alin. (1) - (3) se aplică în mod corespunzător.

Din interpretarea dispozițiilor legale evocate rezultă că, în principiu, luarea măsurilor asigurătorii este condiționată de constatarea prealabilă a necesității instituirii lor în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, principiu care guvernează, de altfel, toate măsurile procesuale. În plus, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă și cerința proporționalității acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor și, în mod particular, cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.

O altă concluzie care rezultă din coroborarea dispozițiilor anterior menționate este aceea că măsurile asigurătorii pot fi luate în tot cursul procesului penal, inclusiv direct prin decizia instanței de apel.

În fine, potrivit art. 397 alin. (2) C. proc. pen.: În cazul când admite acțiunea civilă, instanța examinează, potrivit art. 249 - 254, necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.

Examinând particularitățile cauzei deduse judecății în raport de aceste considerațiuni teoretice, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că în speța de față s-a dovedit, în afara oricărui dubiu, că inculpatul A., printr-o faptă ilicită, acționând cu intenție directă, și-a însușit, în interesul său și pentru alții, din patrimoniul societății de asigurare C., asupra căruia avea atribuții de administrare și gestionare, suma totală de 914.378,56 RON, cu care acea societate a fost prejudiciată ca urmare a plății fără temei a acesteia, aprobată de inculpat, din postura de președinte al Directoratului societății respective, ca despăgubire pentru un risc asigurat care în realitate nu s-a produs la imobilul din municipiul București, Strada x nr. 37, pentru care, la data de 17 august 2010, acesta încheiase o poliță de asigurare.

De asemenea, a mai reținut că această faptă constituie, din punct de vedere penal, infracțiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., pentru care acțiunea penală s-a stins însă prin intervenirea prescripției răspunderii penale, iar, din punct de vedere civil, o faptă ilicită și culpabilă, cauzatoare de prejudiciu, care angajează răspunderea civilă delictuală a inculpatului A., fiind îndeplinite toate condițiile acestei răspunderi, conform art. 998 din C. civ. 1864.

Or, față de aceste constatări și în raport de dispozițiile art. 397 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel era obligată să examineze dacă în cauză se impune luarea măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei produse părții civile C. S.A., prin infracțiunea de delapidare săvârșită de inculpatul A..

Având în vedere întinderea pagubei produse prin infracțiune, în cuantum de 914.378,56 RON, dar și faptul că inculpatul nu s-a implicat în acoperirea acesteia, neefectuând niciun demers în acest sens, Înalta Curte apreciază că instanța de apel, în mod corect, a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, ale inculpatului A..

Totodată, examinând proporționalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurii asigurătorii și restrângerea dreptului de proprietate al inculpatului (aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii sechestrului - decurgând din lege ori fiind lăsată la aprecierea organului judiciar), Înalta Curte apreciază că măsura satisface cerința de necesitate și proporționalitate, impunându-se pentru asigurarea scopului acesteia, respectiv garantarea reparării pagubei produse în sarcina părții civile, pentru a-l împiedica pe inculpat să înstrăineze, să distrugă sau să ascundă bunurile asupra cărora a fost instituită măsura asigurătorie.

De asemenea, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 249 alin. (8) C. proc. pen., unde se prevăd o serie de situații în care nu pot fi dispuse măsuri asigurătorii, ordonate în funcție de titularul sau de tipul bunurilor, respectiv nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege.

În ceea ce privește motivele invocate de inculpat prin contestația formulată, Înalta Curte constată că acestea vizează nelegalitatea măsurii asigurătorii prin prisma faptului că aceasta a fost luată direct prin hotărârea instanței de apel. Cu privire la această chestiune, inculpatul a formulat și o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 422 C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (1) C. proc. pen. și art. 2501 alin. (4) C. proc. pen., ce a fost respinsă prin încheierea din data de 03.05.2023, apreciindu-se că este inadmisibilă, motivat, în esență, de faptul că demersul inculpatului a vizat cenzurarea modului în care legiuitorul a înțeles să reglementeze luarea măsurilor asigurătorii direct prin hotărârea instanței de apel.

Analizând acest motiv de contestație, instanța de control judiciar îl apreciază nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 2501 alin. (4) C. proc. pen., măsura asigurătorie poate fi dispusă direct prin hotărârea instanței de apel pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot servi la repararea pagubei produse prin infracțiune.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 2501 alin. (4) raportat la art. 2501 alin. (1) C. proc. pen., împotriva hotărârii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 24/2016 (publicată în M. Of. nr. 276/12.04.2016) a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din C. proc. pen. care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată este neconstituțională.

Urmare acestei decizii, prin art. II, pct. 63 din O.U.G. nr. 18/2016, a fost introdus art. 2501 C. proc. pen., iar prin art. II pct. 2 din Legea nr. 228/2020, a fost introdus alin. (4) al art. 2501 C. proc. pen.

Văzând aceste dispoziții legale și modificări legislative, Înalta Curte reține că legiuitorul a permis luarea măsurilor asigurătorii direct prin hotărârea instanței de apel, oferindu-i inculpatului, prin derogare de la principiul autorității de lucru judecat, posibilitatea contestării măsurii la instanța ierarhic superioară. În acest context, se constată că inculpatului nu i-a fost încălcat niciun drept procesual, iar faptul că măsura asigurătorie se dispune prin decizia instanței de apel nu plasează respectiva măsură în afara procesului penal și nici nu înseamnă că ea nu mai servește scopului în vederea căruia este prevăzută luarea măsurilor asigurătorii.

Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că măsura asigurătorie nu este afectată de nelegalitate, dispoziția de instituire a măsurii sechestrului asigurător cuprinsă în Decizia penală nr. 613/A din data de 22 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017, privind bunurile mobile și imobile ale inculpatului A. fiind legală și temeinică.

Așadar, în baza art. 2503 raportat la art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul A. împotriva dispoziției de instituire a măsurii sechestrului asigurător cuprinsă în Decizia penală nr. 613/A din data de 22 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017, privind bunurile mobile și imobile ale inculpatului A..

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul A. împotriva dispoziției de instituire a măsurii sechestrului asigurător cuprinsă în Decizia penală nr. 613/A din data de 22 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2017, privind bunurile mobile și imobile ale inculpatului A..

Obligă contestatorul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 mai 2023.

GGC - NN