ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 119 din data de 17.02.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 3 București, secția Penală, a hotărât următoarele:

În baza art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 77 lit. e) C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 7 ani pentru săvârșirea infracțiunii de viol în formă continuată (persoană vătămată B. cu domiciliul în București), cu executare în regim de detenție.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 5 ani a exercițiului următoarelor drepturi prev. de art. 66 C. pen.:

a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;

b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;

n) dreptul de a comunica, prin orice mijloace, cu persoana vătămată B. și dreptul de a se apropia de aceasta la o distanță mai mică de 200 m;

o) dreptul de a se apropia de locuința persoanei vătămate B. la o distanță mai mică de 200 m.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării următoarelor drepturi prev. de art. 66 C. pen.:

a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;

b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;

n) dreptul de a comunica, prin orice mijloace, cu persoana vătămată B. și dreptul de a se apropia de aceasta la o distanță mai mică de 200 m;

o) dreptul de a se apropia de locuința persoanei vătămate B. la o distanță mai mică de 200 m.

În baza art. 72 C. pen., a scăzut din pedeapsa principală de 7 ani închisoare aplicată inculpatului prin prezenta hotărâre reținerea, arestarea preventivă și arestul la domiciliu de la 27.04.2021 la 13.07.2022 inclusiv.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a menținut măsura preventivă a controlului judiciar față de inculpatul A. (măsura preventivă a controlului judiciar fiind dispusă prin încheierea de ședință din data de 11.07.2022, dată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2021, definitivă la data de 13.07.2022 prin necontestare).

În baza art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., a dispus ca executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi va începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

În baza art. 65 alin. (3) C. pen., a dispus ca pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi să se execute din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (1) C. proc. pen. și la art. 19 alin. (3) C. proc. pen., a admis în parte acțiunea civilă exercitată în cauză din oficiu de către procuror în numele persoanei vătămate B. și a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 50.000 RON reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 17.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, sumă ce include și cheltuielile judiciare stabilite prin rechizitoriu.

A menținut măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța nr. 269/P/2021 din 14.07.2021 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București asupra imobilului situat în București până la concurența sumei totale de 67.000 RON (din care 50.000 RON daune morale și 17.000 RON cheltuieli judiciare către stat la care inculpatul a fost obligat prin prezenta hotărâre).

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1312/A din data de 29 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2021¸ în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 119/2023 din data de 17.02.2023 a Judecătoriei Sectorului 3 București, pronunțate în dosarul nr. x/2021.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și rejudecând în fond:

În temeiul art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. e) C. pen. și art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 6 ani pentru săvârșirea infracțiunii de viol în formă continuată.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., s-a ridicat sechestrul asigurător dispus prin ordonanța nr. 269/P/2021 din data de 14.07.2021 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București asupra imobilului situat în București până la concurența sumei totale de 67.000 RON (din care 50.000 RON daune morale și 17.000 RON cheltuieli judiciare către stat la care inculpatul a fost obligat prin hotărâre).

În temeiul art. 249 C. proc. pen., s-a instituit sechestrul asigurător asupra sumei de 17 000 RON consemnată la C., potrivit recipisei nr. x din data de 16.06.2023 în vederea garantării plății cheltuielilor judiciare, și a sumei de 50 000 RON consemnată la aceeași unitate bancară, conform recipisei nr. x din data de 16.06.2023 în vederea garantării plății despăgubirilor civile.

Executorie în ceea ce privește luarea măsurile asigurătorii, potrivit art. 397 alin. (4) C. proc. pen.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

*****

Împotriva deciziei din apel, nr. 1312/A din data de 29 iunie 2023, a formulat recurs în casație inculpatul A., prin avocat D., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin recursul în casație formulat, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

În motivare, în cuprinsul cererii de recurs în casație, apărarea inculpatului a arătat că fapta pentru care inculpatul a fost trimis in judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3, constă în aceea că:

"Inculpatul A. (in vârsta de 63 de ani), preot in parohia Fotachesti a Videle, jud. Teleorman, în perioada aprilie 2019-26 aprilie 2021 a întreținut prin constrângere psihica (șantaj emoțional exercitat față de un minor aflat într-o situație vulnerabilă cauzată de situația materiala - lipsit de ocrotire părintească și internat într-un centru de plasament, cât și de dependența materială față de inculpat) și abuzând de poziția recunoscută de încredere pe care o avea față de victimă, în mod repetat, acte sexuale orale cu minorul B. (în vârsta de 14 ani două luni la începutul perioadei de referință și în vârstă de 16 ani și două luni momentul epuizării activității infracționale) în imobilul situat la adresa din București."

Astfel, s-a arătat că, încadrarea juridică a fost aceea de viol, faptă prevăzută și pedepsită de art. 218 alin. (1) si 3 lit. c) C. pen., potrivit cărora: (1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării un drepturi.

(3) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepți atunci când: c) victima este un minor.

A arătat apărarea că, parchetul a reținut ca element material al laturii obiective, că infracțiunea s-a realizat prin întreținerea mai multor acte sexuale orale, prin constrângere psihică.

A menționat apărarea recurentului inculpat că în cursul cercetării judecătorești a solicitat instanței încuviințarea probei cu expertiză medico-legală care să constate dacă inculpatului îi este afectată funcția sexuală erectilă, însă reprezentantul parchetului s-a opus unei astfel de expertize, precizând că învinuirea/acuzația/descrierea elementului material al laturii obiective sunt în sensul în care actul de natură sexuală analizat din perspectivă penală este descris ca un act în care subiectul activ al actului sexual este persoana vătămata iar subiectul pasiv al actului este inculpatul.

S-a precizat că, în descrierea efectiv făcută, s-a reținut că persoanei vătămate i s-a făcut sex oral de către inculpat, arătând apărarea că în aceste condiții s-a reținut situația de fapt de mai sus.

În opinia apărării inculpatului, o astfel de situație de fapt și elementul material al laturii obiective al infracțiunii se regăsesc în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 219 C. pen. - Agresiunea sexuală.

În esență, referitor la deosebirea dintre viol și agresiunea sexuală, apărarea a făcut referire la Decizia nr. 3/23.05.2005 a ÎCCJ, concluzionând că în doctrină și jurisprudență s-a reținut în mod unanim că diferența majora și definitorie dintre cele doi fapte incriminate este aceea că la viol se prezumă penetrarea persoanei vătămate pe când la agresiunea sexuală nu există acte de penetrare a persoanei vătămate ci doar acțiune asupra unor părți sexuale sau de natura sexuală a acesteia.

Însă, a precizat apărarea că față de cele reținute în decizia penală recurată la pag. 29 alin. (3) și următorul, rezultă că procurorul și instanțele de fond și apel au reținut corect situația de fapt, care este contrară încadrării juridice.

În plus, s-a arătat că și motivarea Curții de Apel București relativ la constrângerea psihică este în sensul susținut de apărarea inculpatului, întrucât între constrângere morală, ce Curtea reține că a fost probată și prin constrângerea psihică definită ca șantaj emoțional exercitat față de un minor aflat într-o situație vulnerabilă cauzată de situația materială - lipsit de ocrotire părinteasca și internat într-un centru de plasament, cât și de dependența materială față de inculpat, sunt diferențe de netrecut.

În aceste condiții, apărătorul a susținut că fapta pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva inculpatului și pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, nu este prevăzută de dispozițiile art. 218 C. pen. - legea penală pentru care a fost condamnat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 29.09.2023, când s-a stabilit termen la data de 31.10.2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, prin încheierea din data de 31 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Cu prilejul dezbaterilor asupra recursului în casație de la termenul din 12.12.2023, s-au luat concluziile apărării recurentului și ale parchetului. De asemenea, pentru acest termen, apărarea recurentului inculpat A. a depus la dosar concluzii scrise.

Analizând recursul în casație formulat în cauză de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanța de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de viol în formă continuată, în temeiul art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. e) C. pen. și art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., la o pedeapsă principală de 6 ani închisoare.

Recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație, criticile acestuia fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esență, în motivarea cererii de recurs în casație apărarea recurentului A. a susținut că fapta pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva inculpatului și pentru care a fost trimis în judecată și apoi condamnat în cauză, nu este prevăzută de dispozițiile art. 218 C. pen., susținând că situația de fapt reținută în speță este în opinia sa contrară încadrării juridice.

Astfel, a susținut apărătorul inculpatului recurent A. că descrierea efectiv realizată de către instanță prin hotărârea de condamnare (prin care s-a reținut că raportul sexual oral a fost efectuat de inculpat asupra persoanei vătămate), ar întruni elementul material al laturii obiective a infracțiunii de agresiunea sexuală prevăzută și pedepsită de art. 219 C. pen. și nu a celei de viol prevăzută de dispozițiile art. 218 C. pen., invocând în apărare Decizia nr. 3 din 23 martie 2005 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, concluzionând apărarea că, în doctrină și jurisprudență s-a reținut în mod unanim că diferența majora și definitorie dintre cele doi fapte incriminate este aceea că la viol se prezumă penetrarea persoanei vătămate pe când la agresiunea sexuală nu există acte de penetrare a persoanei vătămate ci doar acțiune asupra unor părți sexuale sau de natura sexuală a acesteia.

Prin urmare, se constată că în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în concret, apărarea inculpatului A. a solicitat instanței de casație, urmare a reanalizării circumstanțelor comiterii faptei, să se dispună schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de viol în infracțiunea de agresiune sexuală.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurent, Înalta Curte reamintește că acesta nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 82/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 167/RC din 20 aprilie 2021, Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019.

Pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat. Astfel, acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie dată fiind împrejurarea că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie dată fiind dezincriminarea faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casație astfel formulate, de dispozițiile legale incidente și scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că argumentele invocate prin recursul în casație de față de către apărarea recurentului inculpat A. nu se circumscriu cazului de casare indicat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în condițiile în care, în realitate, inculpatul contestă fundamentul soluției de condamnare, prin motivele formulate, contestându-se de fapt încadrarea juridică dată faptei pentru care s-a dispus condamnarea sa, solicitând pe calea recursului în casație să se constate că situația de fapt reținută de instanțe este "contrară încadrării juridice", mai exact, s-a susținut că "situația de fapt și elementul material al laturii obiective a infracțiunii se regăsesc în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 219 C. pen. - Agresiunea sexuală."

În actuala procedură, starea de fapt, încadrarea juridică ori vinovăția inculpatului nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs în casație, scopul căii extraordinare de atac fiind reformarea hotărârii definitive numai sub aspecte de drept, iar nu de fapt.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

Schimbarea încadrării juridice a faptelor așa cum s-a solicitat în cauză de apărarea inculpatului excedează vădit limitelor cazurilor de casare prevăzute de lege, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casație reglementat ca și o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic.

Contrar celor susținute de apărarea inculpatului, Înalta Curte constată că atât instanța de fond, cât și instanța de apel, pornind de la materialul probator administrat în cauză, au reținut o situație de fapt ce corespunde corectei încadrări juridice a faptei săvârșite de inculpatul A..

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acțiunile inculpatului A. corespund elementelor de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de viol prevăzută și pedepsită de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Astfel, în prezenta cauză, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, pe baza stării de fapt așa cum a fost reținută în cauză și care nu mai poate fi schimbată în actuala procedură, instanța de apel a statuat că probatoriul cauzei relevă că fapta inculpatului A., care în perioada iulie 2019 - 26.04.2021, a întreținut prin constrângere psihică (șantaj emoțional exercitat față de un minor aflat într-o situație vulnerabilă cauzată atât de situația familială - lipsit de ocrotire părintească și internat într-un centru de plasament, cât și de dependența materială față de inculpat) și abuzând de poziția recunoscută de încredere pe care o avea față de victimă, în mod repetat, acte sexuale orale cu persoana vătămată B. (în vârstă de 14 ani și 4 luni la începutul perioadei de referință și în vârstă de 16 ani și 2 luni la momentul epuizării activității infracționale), în imobilul situat la adresa din București, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol în formă continuată, prevăzută de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. e) C. pen. și art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen.

Au reținut instanțele că persoana vătămată B., în perioada de referință, era minoră și vulnerabilă, în sensul art. 113 alin. (2) C. proc. pen., existând o relație de dependență între aceasta și inculpatul A., constatând că încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu este corectă, neavând relevață juridică dacă actul sexual a fost consimțit sau nu, atâta vreme cât elementul material al constrângerii morale a fost dovedit.

Sub acest aspect hotărârea atacată nu poate comporta niciun fel de critică. Instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În concret, Înalta Curte reține că instanța de apel a statuat că probatoriul cauzei a relevat că, în prezenta cauză, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de viol este realizat, pentru fiecare act material în parte, printr-un act sexual oral realizat de inculpat persoanei vătămate, reținându-se că fiecare act material în parte a fost realizat prin constrângere.

Sub acest aspect, instanțele au avut în vedere că: la momentul primului act sexual oral persoana vătămată avea vârsta de puțin peste 14 ani, era instituționalizată, fugită din centrul de plasament, fără surse materiale de întreținere și fără ajutor material sau afectiv din partea vreunei persoane și de câteva zile dormea în locuința inculpatului (pe care îl cunoștea de mai mulți ani și era și nașul său) la ajutorul căruia apelase în acest sens până își rezolva situația; ajutorul acordat de inculpat persoanei vătămate a creat premisele folosirii vulnerabilității persoanei vătămate în scopul șantajării emoționale a acesteia în contextul acestei situații (cunoscută de către inculpat); în aceste condiții persoana vătămată nu a fost de acord inițial ca inculpatul să-i facă sex oral dar a cedat când acesta i-a spus că altfel nu îl va mai lăsa să locuiască la el; actele sexuale orale ulterioare primului act sunt grefate pe aceeași stare de vulnerabilitate pe fondul căreia inculpatul i-a creat o stare de dependență de ajutorul lui, folosindu-le în scopul șantajării emoționale a persoanei vătămate și obținând astfel întreținerea repetată de acte sexuale orale cu persoana vătămată.

Instanțele au constatat că pentru fiecare act material în parte urmarea imediată a infracțiunii există și constă în încălcarea libertății persoanei vătămate de a decide cu privire la întreținerea unui act sexual, iar legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că faptele reținute în sarcina recurentului întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen., criticile fiind neîntemeiate sub acest aspect.

Norma de incriminare are următorul conținut:

Art. 218 din C. pen. - violul

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:

c) victima este un minor;

În cauza de față, instanța de apel a reținut explicit elementele constitutive ale infracțiunii de viol, conform situației de fapt relevată de probatoriul cauzei, respectiv: inculpatul A., preot la Parohia Fotăchești din Videle, jud. Teleorman, a întreținut prin constrângere psihică (șantaj emoțional exercitat față de un minor aflat într-o situație vulnerabilă cauzată atât de situația familială - lipsit de ocrotire părintească și internat într-un centru de plasament, cât și de dependența materială față de inculpat) și abuzând de poziția recunoscută de încredere pe care o avea față de persoana vătămată, în mod repetat, acte sexuale orale cu persoana vătămată B. (în vârstă de 14 ani și 4 luni la începutul perioadei de referință și în vârstă de 16 ani și 2 luni la momentul epuizării activității infracționale), în imobilul situat la adresa din București.

Au reținut instanțele că în cauză a fost dovedită starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, atât din punct de vedere material cât și din punct de vedere afectiv, aceasta grefată atât pe vârsta persoanei vătămate (puțin după împlinirea vârstei de 14 ani) la primul act sexual cu inculpatul, dar și pe ascendentul moral pe care îl avea inculpatul asupra persoanei vătămate (persoana vătămată îl știa pe inculpat de mai mulți ani ca fiind preot și nașul lui și îl vizita împreună cu mama sa destul de des anterior instituționalizării lui), aspecte apte a dovedi că un act sexual cu inculpatul nu putea fi obținut decât prin constrângere.

S-a mai reținut în decizia pronunțată în cauză că probatoriul cauzei a dovedit, fără dubiu, că inculpatul a cunoscut încă de la primul act sexual oral starea de minoritate a persoanei vătămate și starea de vulnerabilitate a acesteia, dar și că inculpatul, prin ajutorul pe care i l-a acordat persoanei vătămate, a folosit vulnerabilitatea acesteia pentru a crea o dependență de ajutorul lui, șantajând emoțional persoana vătămată pentru acordarea ajutorului, inculpatul obținând în acest mod satisfacerea unui interes personal vizând viața sa sexuală, întreținând acte sexuale orale cu persoana vătămată timp de aproape 2 ani de zile.

Astfel, în raport cu dispozițiile legale ce reglementează infracțiunea de viol și având în vedere argumentele recurentului, Înalta Curte constată că prin decizia recurată instanța a evidențiat corespondența între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen.

Așa cum s-a reținut în cauză, ceea ce se critică prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac este încadrarea juridică dată faptei de viol imputată recurentului inculpat, întrucât, printr-o proprie interpretarea a stării de fapt și a circumstanțelor comiterii faptei, inculpatul A. consideră nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat, prevăzută de art. 218 C. pen., având în vedere că, în opinia sa, situația de fapt reținută de instanțe s-ar circumscrie infracțiunii de agresiunea sexuală prevăzută de art. 219 C. pen., cu referire la Decizia nr. 3 din 23 martie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii.

Pe de-o parte, așa cum s-a menționat anterior, încadrarea juridică dată faptelor, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casație.

Pe de altă parte, în cauză, conform celor anterior redate și contrar argumentelor apărării, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat în mod judicios că inculpatul A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de viol în formă continuată, reținută în concret în sarcina acestuia și ca atare, Înalta Curte constată că, în speță, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, instanța de apel făcând o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat A. sunt neîntemeiate.

În plus, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită nici critica apărării recurentului care consideră că fapta sa se regăsește în infracțiunea de agresiunea sexuală prevăzută de art. 219 C. pen. cu referire la decizia pronunțată în recurs în interesul legii invocată în cadrul motivelor de recurs și care nu este incidentă în speță.

Înalta Curte constată că, prin Decizia nr. 3 din 23 martie 2005, invocată de recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în aplicarea dispozițiilor art. 197 alin. (1) cu referire la art. 198 și la art. 201 din C. pen. anterior, a stabilit că:

Această decizie nu își găsește aplicabilitate în cauză, fiind pronunțată relativ la înțelesul unor termeni și expresii din conținutul articolelor prevăzute de vechea reglementare penală, anterior intrării în vigoare a actului C. pen.. Art. 197 din C. pen. anterior reglementa violul ca fiind actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Or, în conținutul art. 218 alin. (1) din C. pen. în vigoare, sub imperiul căruia s-a săvârșit fapta în discuție, se definește explicit infracțiunea de viol ca fiind raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, iar în speță, toate statuările instanței de fond și apel din prezenta cauză au conchis în sensul că faptele inculpatului A., astfel cum au fost detaliate în sentința de condamnare, definitivă prin decizia recurată, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de viol așa cum este incriminată de dispozițiile art. 218 alin. (1) și (3) lit. c) C. pen.

În concluzie, față de cele anterior reținute în cauză, constatând că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de viol în formă continuată corespund faptelor reținute în concret în sarcina inculpatului A., Înalta Curte constată că apărările formulate de apărarea recurentului inculpat prin intermediul recursului în casație referitoare la neîntrunirea elementelor constituite ale infracțiunii de viol reținute în sarcina inculpatului sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1312/A din data de 29.06.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1312/A din data de 29.06.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 decembrie 2023.