ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1171/2021

Asupra recursurilor de față:

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Prin cererea înregistrată la data de 7 iunie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 6.247.153,92 RON, reprezentând contravaloarea garanției de bună-execuție constituite conform contractului nr. x/2010, inclusiv dobânda datorată până la data plății efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâta B. S.A., prin care a precizat acțiunea formulată, în sensul că, în urma verificărilor Departamentului Economic și Departamentului Achiziții și Derulări Contracte Comerciale a rezultat că valoarea totală a garanției bancare de bună-execuție aferente contractului de prestări servicii x/2010 este de 6.989.362,76 RON, din care s-a eliberat suma de 2.354.521,45 RON.

Prin urmare, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei restante din garanția bancară de bună-execuție în valoare de 4.634.841,31 RON, precum și la plata dobânzii legale în sumă de 293.496,69 RON, calculată asupra sumei datorate de la data scadenței până la data de 31.05.2017 (conform adresei nr. x/21.08.2017 a Departamentului Economic al A.).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1516, art. 1530 din C. civ., art. 148 și urm., art. 194 coroborat cu art. 254 și urm. din C. proc. civ. (cu completările și modificările ulterioare), respectiv prevederile art. 1 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 modificată.

Prin sentința civilă nr. 1505 din 18 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A., solicitând desființarea în tot a hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii de fond, așa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2119 A din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1505 din 18 mai 2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "B." S.A. S-a schimbat sentința atacată în sensul că: S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 4.632.187,61 RON. S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, ca nefondat. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 49.926,87 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond. Intimata-pârâtă a fost obligată să plătească apelantei-reclamante suma de 24.963,43 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 16 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul deciziei civile nr. 2119/17.12.2019 a Curții de Apel București, secția a VI a civilă, formulată de petenta A., în cauza privind apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1505/18.05.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B.

II. RECURSURILE. Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor:

Recurenta-reclamantă apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material ce vizează principiul reparării integrale a prejudiciului, principiu care se răsfrânge asupra modului de aplicare a dispozițiilor legale privind acordarea dobânzii legale penalizatoare.

S-a arătat că prin acțiunea introductivă reclamanta a invocat forța obligatorie a contractului (consacrată de dispozițiile art. 969-970 din C. civ. de la 1864) și dreptul la dezdăunare (reglementat de art. 1073 și următoarele din C. civ. de la 1864), ce se regăsesc și în cuprinsul art. 1270, art. 1164, art. 1516 și art. 1530 din C. civ. (2009).

Din coroborarea acestor norme rezultă dreptul creditorului (reclamanta din prezenta cauză) la obținerea unei dezdăunări derivate din neexecutarea obligației la timp, ce se referă la beneficiul nerealizat, ca parte componentă a prejudiciului (damnum emergens).

Dobânda legală reprezintă prejudiciul suferit pentru lipsa de folosință, respectiv beneficiul nerealizat. Așadar, atât în vechea reglementare, cât și în cea actuală se recunoaște dreptul creditorului, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, de a primi dobânda legală în cazul nerespectării de către debitor a obligațiilor care privesc o sumă de bani. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.

Recurenta-reclamantă susține că după împlinirea scadenței (14 zile de la data expirării contractului C243 - 30 iunie 2014), fără a i se putea imputa obiectiv vreo nerespectare a obligațiilor contractuale și fără ca A. să notifice în vreun fel cu privire la un pretins prejudiciu, pârâta era obligată să restituie sumele reținute cu titlu de garanție.

Or, în speță, pârâta a refuzat să elibereze garanția de bună execuție constituită, deși, potrivit art. 11.7 din contract "Achizitorul are dreptul de a emite pretenții asupra garanției de bună execuție în limita prejudiciului creat, dacă prestatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin prezentul contract. Anterior emiterii unei pretenții asupra garanției de bună execuție, achizitorul are obligația de a notifica acest lucru prestatorului, precizând obligațiile care nu au fost respectate".

Recurenta-reclamantă consideră că prin refuzul nejustificat al pârâtei C.N.T.E.E. B. de a elibera garanția constituită a suferit un prejudiciu, fiind privată de posibilitatea de a investi suma de 4.634.841,31 RON în proiecte de dezvoltare a activității, care ar fi generat profit pentru societate.

Întrucât în contract părțile nu au prevăzut plata unor de penalități de întârziere în cazul eliberării cu întârziere a garanției de bună execuție, recurenta-reclamantă apreciază că intimata-pârâtă datorează dobânda legală penalizatoare aferentă sumei respective începând cu data scadenței și până la data achitării integrale a debitului.

De altfel, prin Decizia nr. 2/17.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, s-a stabilit că în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

Referitor la nivelul dobânzii datorate de către pârâta B., în lipsa unor stipulații exprese inserate în contractul C 243, recurenta-reclamantă precizează că trebuie să se aplice dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În opinia recurentei-reclamante, aspectul că sumele reținute cu titlu de garanție au beneficiat, prin natura contului în care au fost depuse (cont trezorerie), de o dobândă în favoarea A., nu este de natură a înlătura obligația pârâtei de reparare a prejudiciului cauzat societății reclamante.

Sub acest aspect, susține că dobânzile extrem de mici atașate contului de garanție pot avea cel mult un caracter compensatoriu, de păstrare a valorii reale a obligației bănești, similar actualizării cu indicele de inflație, discrepanța dintre aceste dobânzi și dobânzile legale penalizatoare fiind foarte mare.

Deși, a admis cererea reclamantei de restituire a sumelor reținute cu titlu de garanție, în mod surprinzător, instanța de apel a respins solicitarea acesteia de a fi acordată dobânda legală penalizatoare, apreciind că A. "nu este îndrituită a încasa dobânda legală, atât timp cât în patrimoniul său se regăsește valoarea dobânzii bancare, calculată chiar de la momentul virării sumelor în conturi".

Cu privire la diferența de 2.653,70 RON, care a rezultat din obligarea pârâtei la plata sumei de 4.632.187,61 RON, și nu la plata sumei de 4.634.841,31 RON (solicitată de reclamanta A.) s-au arătat următoarele:

În susținerea argumentelor sale, intimata-pârâtă a atașat la întâmpinare o situație a garanțiilor de bună execuție aferente contractului încheiat între părți (C243/2010).

La pagina 3 din situația respectivă, la penultimul rând din tabel, aferent anului 2013, s-a menționat suma de 76.000,25 RON deși, în realitate, suma plătită era de 77.500,25 RON. În acest sens, s-a atașat ordinul de plată din data de 24 septembrie 2013, reprezentând constituire garanție conform contractului x/2010, în valoare de 77.500,25 RON.

Prin urmare, din analiza situației realizate de pârâta B., se poate observa că această sumă nu a fost înregistrată corect.

În considerarea acestor argumente, recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate și, în rejudecare, să fie admisă în totalitate cererea de chemare în judecată. De asemenea, a cerut obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul reclamantei a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, arată că s-a încălcat principiul pacta sunt servanda (prevederile contractului nr. x/2010) și principiul executării cu bună-credință a contractului.

Sub un prim aspect, menționează că motivarea deciziei instanței de apel are la baza ideea de culpă a pârâtei B. în executarea obligațiilor asumate prin contractul nr. x/2010 și temeinicia apărărilor reclamantei.

Or, pretenția A. de restituire a garanției de bună execuție, nu privește analizarea obligațiilor rezultate din contractul nr. x/2010 din perspectiva naturii obligațiilor cuprinse în contract.

Astfel, s-a arătat că prezenta cauză trebuie să fie analizată din perspectiva scopului garanției de bună execuție și din perspectiva bunei-credințe în executarea obligațiilor contractuale.

S-a învederat că B. a dat dovadă de bună-credință atunci când a restituit o parte din garanție pentru proiecte finalizate, însă nu se poate reține că a fost de rea-credință atunci când a decis că nu trebuie să o restituie pentru proiectele nefinalizate.

Garanția de bună execuție are ca scop acoperirea unor eventuale pretenții ale B. în situația în care s-ar crea un prejudiciu de către A..

În opinia recurentei-pârâte, există o justificare pentru reținerea garanției, astfel încât soluția instanței de apel este în contradicție cu principiul pacta sunt servanda.

O a doua critică vizează faptul că s-a încălcat art. 970 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia "Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa".

Recurenta-pârâtă apreciază că principiul executării cu bună credință a contractului a fost nesocotit din două perspective: pe de o parte, prin culpabilizarea B. pentru nerealizarea proiectelor menționate în cuprinsul cererii de recurs, iar pe de altă parte, prin acordarea apelantei-reclamante A. a sumei solicitate cu titlu de garanție, ignorându-se faptul că aceasta nu și-a executat toate obligațiile (proiectele) asumate contractual.

S-a arătat că nu au fost incluse în cuprinsul contractului nr. x/2010 doar obligații de rezultat și că toate obligațiile contractuale care presupun concursul terților sunt obligații de mijloace.

Astfel, A. s-a obligat să utilizeze și să pună în valoare toate mijloacele necesare și posibile, dând dovadă de diligență și prudență pentru a obține un anumit rezultat în favoarea B..

A relevat că între cele două părți a fost încheiat contractul nr. x/2010, având ca obiect servicii de mentenanță și operare internă a sistemelor de telecomunicații și tehnologia informației, elaborare și dezvoltare software, sisteme și programare, asistență tehnică și puneri în funcțiune de echipamente, activități de suport tehnic la realizarea investițiilor, formare personal, proiectare, asistență tehnică, elaborare studii de fundamentare a strategiei de dezvoltare în domeniul sistemelor de telecomunicații și tehnologia informației și a programului de dezvoltare investiții, alte servicii din domeniul telecomunicațiilor și tehnologiei informației, stabilite în Anexele 1-9, A, B, C în perioada convenită (art. 3.1 din contract).

Contractul a fost modificat prin nouă acte adiționale și a avut o durată de valabilitate de la data de 30.07.2010 până la data de 30.06.2014, modalitatea de constituire și restituire a garanției de bună execuție fiind reglementată la capitolul 11 din contract.

Astfel, garanția s-a constituit prin depunerea unei sume inițiale de 5% din prețul contractului în termen de 20 de zile calendaristice de la data intrării acestuia în vigoare, respectiv prin rețineri succesive, în cuantum de 4,5 % din sumele datorate și cuvenite prestatorului.

Garanția neeliberată este în sumă de 4.632.137,61 RON, din care suma de 3.845.108,59 RON pentru activitatea de producție și suma de 787.079,02 RON pentru activitatea de investiții, conform situațiilor prezentate în Anexele nr. 3 și nr. 4, depuse în atașament, la întâmpinarea de la fond.

Motivele pentru care pârâta din prezenta cauză nu a dat curs solicitării de restituire a garanției de bună execuție sunt următoarele:

Conform art. 11.6 din contract "Restituirea garanției de bună execuție se va face integral în termen de 14 zile de la data îndeplinirii de către prestator a obligațiilor asumate prin contract, dacă achizitorul nu a ridicat până la acea dată pretenții asupra garanției".

Potrivit art. 11.7 "Achizitorul are dreptul de a emite pretenții asupra garanției de bună execuție în limita prejudiciului creat, dacă prestatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin prezentul contract. Anterior emiterii unei pretenții asupra garanției de bună execuție, achizitorul are obligația de a notifica acest lucru prestatorului, precizând obligațiile care nu au fost respectate".

Or, din coroborarea acestor articole, rezultă fără putință de tăgadă că restituirea garanției de bună execuție se face doar dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: prestatorul a îndeplinit obligațiile contractuale; achizitorul nu a emis pretenții asupra garanției de bună execuție, în limita prejudiciului creat.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a susținut că prima instanță a constatat, în mod corect, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 11.6 din contract pentru a putea fi obligată B. la restituirea garanției de bună execuție, atâta timp cât la data expirării contractului x/2010 (30.06.2014), serviciile ce au făcut obiectul contractului au fost îndeplinite în bune condiții, cu excepția a trei proiecte de investiții care erau în curs de implementare și care nu sunt finalizate nici în prezent.

Aspectele referitoare la neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă, au fost constatate și de Curtea de Conturi a României prin raportul de control nr. x/26.05.2017 (depus, în extras, în Anexa nr. 5 la întâmpinarea de la fond).

Garanția de bună execuție a contractului se constituie de către contractant tocmai în scopul asigurării de îndeplinirea cantitativă, calitativă și în perioada convenită a contractului. Pe cale de consecință, garanția de bună execuție nu poate fi restituită în totalitate, atâta timp cât prestatorul nu și-a îndeplinit toate obligațiile asumate.

Recurenta-pârâtă consideră că garanția de bună execuție nu poate fi restituită nici parțial, întrucât nu există prevederi contractuale care să permită acest lucru. Prin urmare, restituirea garanției de bună execuție se realizează doar integral, atunci când obligațiile prestatorului sunt îndeplinite în totalitate.

În aceste condiții, achizitorul, prin derulatorul contractului, are dreptul de a emite pretenții asupra garanției de bună execuție, în limita prejudiciului creat, cu notificarea prestatorului cu privire la executarea acesteia.

Așa cum este stipulat în art. 11.6 din contract, restituirea garanției de bună execuție se face integral, și nu parțial, în termen de 14 zile de la îndeplinirea obligațiilor.

Recurenta-pârâtă a învederat că s-a invocat și excepția neexecutării contractului (exceptio non adimpleti contractus) de către apelanta-reclamantă A. S.A, însă această apărare a fost respinsă de către instanța de apel.

Sub acest aspect, a solicitat să se constate că prevederile din contract sunt în sensul că garanția de bună execuție se restituie după confirmarea prestării tuturor serviciilor. Din modalitatea de redactare a contractului, rezultă că între restituirea garanției și recepția/confirmarea serviciilor există legătură, fiind condiționate una de alta.

Pentru aceste argumente, pârâta a solicitat instanței de fond să constate faptul că sunt întrunite condițiile pentru a fi admisă excepția de neexecutare a contractului, respectiv neexecutarea totală sau parțială a obligației este suficient de importantă pentru a justifica un refuz de plată/restituire a garanției de bună execuție din partea pârâtei B. S.A.

În ceea ce privește suma pretinsă cu titlu de dobândă, în valoare de 293.496,69 RON, recurenta-pârâtă a menționat că instanțele anterioare au respins corect acest capăt de cerere, avându-se în vedere caracterul accesoriu al acestor pretenții.

Față de cele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, schimbarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta A. S.A. Totodată, a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de recurs.

În drept, recursul pârâtei a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "B." S.A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat. A apreciat că hotărârea instanței de apel este temeinică și legală în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sumei de 4.632.187,61 RON.

Recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "B." S.A. a depus, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat. A arătat că se impune menținerea hotărârii atacate în ceea ce privește respingerea pretențiilor ce vizează obligarea B. la plata dobânzii legale și a unei diferențe de 2.653,70 RON.

Recurenta-reclamantă A. (R1) a transmis si răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat să se constate că recursul este admisibil în principiu. A reiterat solicitarea ca soluționarea recursurilor să aibă loc în ședință publică, cu citarea părților. De asemenea, a cerut obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în cauză a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analizarea acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 18 martie 2021 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "B." S.A., stabilindu-se termen la data de 13 mai 2021 pentru judecata pe fond a recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Asupra recursurilor:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că în cauză instanțele de fond au stabilit, în mod corect și necontestat de ambele părți, situația de fapt care a generat litigiul părților. Astfel, s-a constatat că la data de 30.07.2010, între apelanta-reclamantă A., în calitate de prestator, și intimata-pârâtă B. S.A., în calitate de beneficiar, s-a perfectat contractul nr. x/30.07.2010, prin care A. S.A. s-a obligat să presteze către achizitor servicii de mentenanță și operare internă a sistemelor de telecomunicații și tehnologia informației, elaborare și dezvoltare software, sisteme și programe, asistență tehnică la instalări și puneri în funcțiune de echipamente, activități de suport tehnic în realizarea investițiilor, formare personal, proiectare, asistență tehnică, elaborare studii de fundamentare a strategiei de dezvoltare în domeniul sistemelor de telecomunicații și tehnologiei informației și a programului de dezvoltare-investiții, alte servicii din domeniul telecomunicațiilor și tehnologiei informației, stabilite în Anexele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, A, B, C în perioada convenită și în conformitate cu obligațiile asumate prin contract; contractul a fost modificat prin 9 acte adiționale, prin actul adițional nr. x/31.03.2014 prevăzându-se modificarea art. 4.1 în sensul că durata maximă a prestării serviciilor care fac obiectul contractului este de 47 luni de la data intrării în vigoare a contractului, respectiv 30.06.2014.

Conform prevederilor art. 4.1 din contractul menționat durata convenției este de 3 ani de la data intrării în vigoare. Potrivit clauzei 6.1 contractul de servicii intră în vigoare pe data de 01.08.2010 numai după îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: semnarea contractului de reprezentanții celor două societăți și constituirea contului garanției de bună-execuție.

Conform art. 11.1 din contract prestatorul are obligația de a constitui garanția de bună execuție a contractului reprezentând 5% din valoarea contractului, fără TVA, prevăzut la art. 3.2. Potrivit art. 11.3 garanția de bună-execuție se constituie prin rețineri succesive din sumele datorate pentru facturi parțiale. Sumele reținute de achizitor drept garanție de bună-execuție se vor depune de către acesta într-un cont distinct, deschis de prestator la dispoziția achizitorului, la o bancă agreată de ambele părți. În conformitate cu prevederile art. 11.4 prestatorul are obligația de a constitui garanția de bună-execuție prin depunerea unei sume inițiale reprezentând 0,5% din prețul contractului, în termen de 20 de zile calendaristice de la data intrării în vigoare a acestuia.

Conform art. 11.5 pe parcursul îndeplinirii contractului, achizitorul urmează să alimenteze acest cont prin rețineri succesive, în cuantum de 4,5% din sumele datorate și cuvenite prestatorului, până la concurența sumei stabilite drept garanție de bună-execuție. Potrivit art. 11.6 restituirea garanției de bună-execuție se va face integral în termen de 14 zile de la data îndeplinirii de către prestator a obligațiilor asumate prin contract, dacă achizitorul nu a ridicat până la acea dată pretenții asupra garanției.

S-a reținut, de asemenea, că în executarea contractului nu au fost realizate, integral, trei proiecte.

Primul proiect avea ca obiect "Implementarea unui sistem de Arhivare Electronică și Document Management în cadrul B. SA" și a fost demarat în baza Notei de comandă a B. nr. x/20.10.2011 și a ofertei tehnico-economice A. nr. x/24.10.2011. Din cele 7 faze ale acestui proiect au fost realizate 5, care au fost și recepționate de B.. În ceea ce privește ultimele două faze, care implicau testarea de acceptanță finală/operaționalizare/punere în funcțiune sistem acceptat și mentenanță suport tehnic utilizatori, acestea nu au fost executate.

Cu referire la derularea celui de al doilea proiect, "Extindere MIS - Integrarea cu Managementul Documentelor, extensie Multicash, Advanced Collections", au fost derulate 3 module, iar finalizarea modulului Integrarea sistemului MIS cu sistemul Document Management era condiționată de punerea în funcțiune de către B. a sistemului Document Management din cadrul proiectului "Implementarea unui sistem de Arhivare Electronica și Document Management în cadrul B. SA".

În ce privește proiectul "Extensie MIS - Soluție raportare avansată și planificare bugetară", acesta a fost demarat în baza Notei de comandă a B. nr. x/28.06.2012, iar din cele 7 etape ale proiectului au fost realizate 5, cea de-a 6 a etapă Tranziție fiind începută, dar nefinalizată.

Instanța de apel a reținut în mod corect că sunt relevante cauzei prevederile art. 11.6 și art. 11.7 din convenția părților potrivit cu care restituirea garanției de bună execuție se va face integral în termen de 14 zile de la data îndeplinirii de către Prestator a obligațiilor asumate prin contract, dacă Achizitorul nu a ridicat până la acea dată pretenții asupra garanției. Achizitorul are dreptul de a emite pretenții asupra garanției în limita prejudiciului creat, dacă prestatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin prezentul Contract. Anterior emiterii unei pretenții asupra garanției de bună execuție, Achizitorul are obligația de a notifica acest lucru Prestatorului, precizând obligațiile care nu au fost respectate.

Prin acțiunea de față, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea garanției de bună-execuție în valoare de 4.634.841,31 RON, și plata dobânzii legale aferente, în valoare de 293.496,69 RON, calculată asupra sumei datorate de la data scadentă și până la data de 31.05.2017.

Curtea de apel a constatat, de asemenea, ca părțile nu au contestat faptul că termenul contractual a expirat (30.06.2014) și că, în acest termen, prestatorul a consemnat garanția aferentă tuturor serviciilor pe care le-a efectuat în beneficiul Achizitorului, potrivit art. 11.1-11.5 din contract; acesta din urmă a înțeles să elibereze doar o parte din garanția consemnată, respectiv cea aferentă reținerilor din facturile emise de către Prestator în perioada 15.09.2010-23.01.2012. Deși au fost efectuate rețineri aferente garanției pentru serviciile executate de către Prestator și facturate de acesta în perioada 22.02.2012-04.08.2014, Achizitorul a refuzat restituirea diferenței de garanție. S-a observat, astfel, că, în concret, deși Achizitorul nu a emis pretenții asupra garanției constituite (februarie 2012- august 2014) și nu a notificat emiterea de pretenții asupra acesteia în condițiile art. 11.7, acesta refuză restituirea diferenței de garanție, indicând Prestatorului și instanțelor de judecată că A. nu a finalizat toate proiectele contractate, deci prevalându-se de aparentul caracter unitar al obligațiilor A. decurgând din contract.

Ambele recurente au invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că au fost încălcate principiul pacta sunt servanda (prevederile contractului nr. x/2010) și principiul executării cu bună-credință a contractului (art. 970 din C. civ. de la 1864). Se critica motivarea deciziei instanței de apel sub aspectul reținerii culpei pârâtei B. în executarea obligațiilor asumate prin contractul nr. x/2010 și ignorării faptului că B. a dat dovadă de bună-credință și atunci când a decis că nu trebuie să restituie garanția de bună execuție pentru proiectele nefinalizate.

Recurenta-pârâtă apreciază că principiul executării cu bună credință a contractului a fost nesocotit din două perspective: pe de o parte, prin culpabilizarea B. pentru nerealizarea proiectelor menționate în cuprinsul cererii de recurs, iar pe de altă parte, prin acordarea apelantei-reclamante A. a sumei solicitate cu titlu de garanție, ignorându-se faptul că aceasta nu și-a executat toate obligațiile (proiectele) asumate contractual.

În opinia recurentei-pârâte, restituirea garanției de bună execuție se face doar dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: prestatorul a îndeplinit obligațiile contractuale; achizitorul nu a emis pretenții asupra garanției de bună execuție, în limita prejudiciului creat.

Recurenta-pârâtă consideră ea însăși că garanția de bună execuție nu poate fi restituită nici parțial, întrucât nu există prevederi contractuale care să permită acest lucru. Prin urmare, restituirea garanției de bună execuție se realizează doar integral, atunci când obligațiile prestatorului sunt îndeplinite în totalitate. În aceste condiții, achizitorul, prin derulatorul contractului, are dreptul de a emite pretenții asupra garanției de bună execuție, în limita prejudiciului creat, cu notificarea prestatorului cu privire la executarea acesteia.

Cu toate acestea, deși nu a transmis reclamantei vreo notificare privind emiterea de pretenții asupra garanției de bună execuție, recurenta-pârâtă a înțeles să invoce în cursul acestui proces excepția neexecutării contractului (exceptio non adimpleti contractus) de către reclamanta A. S.A, fiind nemulțumită că instanța de apel nu a reținut această apărare a sa, neexecutarea totală sau parțială a obligației de către reclamantă fiind suficient de importantă pentru a justifica un refuz de plată/restituire a garanției de bună execuție din partea sa.

La rândul sau, recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material ce vizează principiul reparării integrale a prejudiciului, principiu care se răsfrânge asupra modului de aplicare a dispozițiilor legale privind acordarea dobânzii legale penalizatoare.

Recurenta-reclamantă susține că după împlinirea scadenței (14 zile de la data expirării contractului C243 - 30 iunie 2014), fără a i se putea imputa obiectiv vreo nerespectare a obligațiilor contractuale și fără ca A. să notifice în vreun fel cu privire la un pretins prejudiciu, pârâta era obligată să restituie sumele reținute cu titlu de garanție. Recurenta-reclamantă consideră că prin refuzul nejustificat al pârâtei C.N.T.E.E. B. de a elibera garanția constituită a suferit un prejudiciu, fiind privată de posibilitatea de a investi suma de 4.634.841,31 RON în proiecte de dezvoltare a activității, care ar fi generat profit pentru societate. Întrucât în contract părțile nu au prevăzut plata unor de penalități de întârziere în cazul eliberării cu întârziere a garanției de bună execuție, recurenta-reclamantă apreciază că intimata-pârâtă datorează dobânda legală penalizatoare aferentă sumei respective începând cu data scadenței și până la data achitării integrale a debitului.

Referitor la nivelul dobânzii datorate de către pârâta B., în lipsa unor stipulații exprese inserate în contractul C-243, recurenta-reclamantă precizează că trebuie să se aplice dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. În opinia recurentei-reclamante, aspectul că sumele reținute cu titlu de garanție au beneficiat, prin natura contului în care au fost depuse (cont trezorerie), de o dobândă în favoarea A., nu este de natură a înlătura obligația pârâtei de reparare a prejudiciului cauzat societății reclamante. Sub acest aspect, susține că dobânzile extrem de mici atașate contului de garanție pot avea cel mult un caracter compensatoriu, de păstrare a valorii reale a obligației bănești, similar actualizării cu indicele de inflație, discrepanța dintre aceste dobânzi și dobânzile legale penalizatoare fiind foarte mare.

De asemenea, recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată și prin prisma diferenței de 2.653,70 RON, care a rezultat din obligarea pârâtei la plata sumei de 4.632.187,61 RON, și nu la plata sumei de 4.634.841,31 RON (solicitată de reclamanta A.), din analiza situației realizate de pârâta B., în opinia recurentei-reclamante, rezultând că această sumă nu a fost înregistrată corect.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, motiv pentru care acestea vor fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu și de netemeinicie. Așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de cele două recurente, vizează ipoteza "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Noul Cod este categoric și are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deși aceasta nu era incidentă în cauză ș.a.m.d.

În litigiul de față reclamanta a solicitat restituirea unor sume reținute de pârâtă din garanția de bună execuție ce a fost constituită de reclamantă în favoarea pârâtei conform contractului încheiat între părți.

În esență, recurenta-pârâtă, care a fost obligată să restituie sumele respective, insistă pe încălcarea de către instanța de apel a principiului pacta sunt servanda (prevederile contractului nr. x/2010) și a principiului executării cu bună-credință a contractului, dar și pe incidența în cauză a excepției neexecutării contractului (exceptio non adimpleti contractus), contrar celor reținute în decizia atacată.

Recurenta-reclamantă își circumscrie criticile de nelegalitate încălcării de către instanța de apel a principiului reparării integrale a prejudiciului, în ceea ce privește dobânda aplicabilă sumelor solicitate cu titlu de garanție de bună execuție, invocând și un calcul eronat al unora dintre aceste sume.

Tot cu titlu prealabil Înalta Curte reține că nu este suficient pentru a atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. să se enunțe principiile de drept ce ar fi fost încălcate de instanța de apel, ca norme de drept material, fiind necesar să se demonstreze juridic în ce consta această încălcare.

Se reține că atât recurentele, cât și instanța de apel pornesc de la premisa corectă că garanția de bună execuție se constituie de către contractant în scopul asigurării autorității contractante de îndeplinirea cantitativă, calitativă și în perioada convenită a contractului de achiziție publică/contractului subsecvent.

Concret, garanția de bună execuție este o sumă de bani pe care executantul o pune la dispoziția beneficiarului, pentru ca în situația în care nu-și îndeplinește obligațiile contractuale, beneficiarul să aibă la dispoziție o sumă de bani din care să-și repare facil prejudiciul suferit.

Înalta Curte constată că, în mod corect și necontestat de părți, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 2.5 din contract, acesta se încadrează în categoria contractelor sectoriale conform prevederilor art. 229 din O.U.G. nr. 34/2006, iar potrivit art. 2.9 din convenție, părțile au constatat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 246 alin. (2) lit. b) din aceeași Ordonanță. Totodată, conform art. 2.10, Autoritatea Națională pentru reglementarea și monitorizarea Achizițiilor Publice a emis la cererea părților punctul de vedere ce face obiectul adresei oficiale cu nr. x/20.10.2006, punct de vedere favorabil contractării. În aceste condiții, în conformitate cu dispozițiile art. 229 și art. 246 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, acestui contract sectorial nu i se aplică dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 în ceea ce privește procedura de atribuire.

Cu privire la executarea contractului sectorial, părțile au înțeles să aplice dispozițiile art. 90 din H.G. nr. 925/2006 potrivit cu care dacă părțile convin, garanția de bună execuție se poate constitui și prin rețineri succesive din sumele datorate pentru facturi parțiale. În acest caz, contractantul are obligația de a deschide un cont la dispoziția autorității contractante, la o bancă agreată de ambele părți. În cazul în care autoritatea contractantă are calitatea de autoritate publică, instituție publică sau operator economic cu capital integral sau majoritar de stat, contractantul are obligația de a deschide la unitatea Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal competent în administrarea acestuia un cont de disponibil distinct la dispoziția autorității contractante. Suma inițială care se depune de către contractant în contul de disponibil astfel deschis nu trebuie să fie mai mică de 0,5% din prețul contractului. Pe parcursul îndeplinirii contractului, autoritatea contractantă urmează să alimenteze acest cont de disponibil prin rețineri succesive din sumele datorate și cuvenite contractantului până la concurența sumei stabilite drept garanție de bună execuție în documentația de atribuire. Autoritatea contractantă va înștiința contractantul despre vărsământul efectuat, precum și despre destinația lui. Din contul de disponibil deschis la Trezoreria Statului pe numele contractantului pot fi dispuse plăți atât de către contractant, cu avizul scris al autorității contractante care se prezintă unității Trezoreriei Statului, cât și de unitatea Trezoreriei Statului la solicitarea scrisă a autorității contractante în favoarea căreia este constituită garanția de bună execuție, în situația prevăzută la art. 91. Contul astfel deschis este purtător de dobândă în favoarea contractantului. În concret, aceste dispoziții au fost transpuse, în parte, în cuprinsul art. 11 din contractul nr. x/2010.

De asemenea, se constată că părțile nu au contestat faptul că garanția a fost reținută într-un cont de trezorerie și într-un cont bancar, deschise pe numele A., ambele purtătoare de dobânzi.

În cauza de față, autoritatea contractantă nu a emis pretenții asupra garanției de bună execuție printr-o notificare adresată antreprenorului conform legii, însă a înțeles să refuze eliberarea unei părți din această garanție, pretinzând în cursul acestui proces că o reține în contul celor trei proiecte rămase nefinalizate.

Refuzul autorității contractante s-a bazat, printre altele, și pe emiterea unui raport de control al curții de conturi, în care se menționează existența unor nereguli în derularea contractului de achiziție publică. Așa fiind, întrucât a constatat ca antreprenorul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, autoritatea contractantă a considerat că nu a fost îndeplinit corespunzător contractul, deoarece trei dintre proiectele ce au făcut obiectul acestui contract nu au fost finalizate, emițând, practic, pretenții asupra garanției de bună execuție chiar în cadrul acestui proces.

Recurenta-pârâtă a insistat asupra faptului că a acționat cu bună credință, reținând o parte din garanția de bună execuție în contul celor trei proiecte nefinalizate. Recurenta-pârâtă se prevalează de dispozițiile legale referitoare la garanția de bună dispoziție, care prevăd că aceasta se restituie dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv prestatorul a îndeplinit obligațiile contractuale și achizitorul nu a emis pretenții asupra garanției de bună execuție, în limita prejudiciului creat. Susține, în esență, că, deși nu a notificat reclamantei vreo pretenție asupra garanției, nerealizarea integrală a contractului îi dă dreptul să rețină o parte din garanție, prevalându-se de excepția de neexecutare a contractului.

Înalta Curte observă că o asemenea pretenție, ce nu a fost notificată anterior cocontractantului, aspect necontestat de recurenta-pârâtă, dar expusă în fața instanței de judecată sub forma unei excepții de neexecutare a contractului, a permis instanței de apel ca, în mod judicios, să procedeze la o analiza amănunțită a întregului material probator pentru a stabili în ce măsură antreprenorul este culpabil pentru nefinalizarea celor trei proiecte, așadar, în ce măsură este justificată și conformă cu legea reținerea unei părți din garanția de bună execuție de către recurenta-pârâtă.

Pornind chiar de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, în acest mod a procedat și instanța de apel.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a permis, așadar, instanței de control judiciar să concluzioneze că, în speță, intimata-pârâtă nu poate opune reclamantei apelante faptul că cele trei proiecte nu au fost finalizate, cu scopul reținerii garanției de bună execuție.

Astfel, potrivit art. 13.1 din contract, Achizitorul va acorda Prestatorului accesul la infrastructura proprie de telecomunicații și tehnologia informației pentru îndeplinirea serviciilor ce fac obiectul contractului. Or, a concluzionat instanța de apel, în urma analizei materialului probator, nefinalizarea celor trei proiecte a fost rezultatul lipsei aparaturii necesare pe care Achizitorul trebuia să o pună la dispoziția Prestatorului, pentru implementarea programelor, așa încât nu s-a putut da eficiență excepției de neexecutare invocate de pârâta Achizitor. Conținutul adresei nr. x/27.04.2015 emise de Directorul IT și Telecomunicații B. se coroborează cu celelalte probe la care instanța de apel a făcut referire, punctual, în sensul că susține apărarea reclamantei potrivit cu care în cursul derulării contractului nu i s-au semnalat deficiențe și nici nu i s-a imputat de către pârâtă o culpă în legătură cu nefinalizarea celor trei proiecte.

În plus, contrar celor indicate de parte și valorificate de către instanța de apel, nici pârâta nu a considerat că garanția ar putea fi restituită parțial; B. a returnat anterior inițierii litigiului suma de 2.354.521,47 RON cu titlu de garanție deși, așa cum a susținut în mod repetat, perioada contractuală expirase iar proiectele nu fuseseră realizate integral.

Totodată, instanța de apel a reținut și că intimata-pârâtă nu s-a conformat obligațiilor contractuale izvorâte din prevederi care condiționează dreptul său de a emite pretenții asupra garanției de bună execuție de neîndeplinirea de către prestator, din culpa sa, a obligațiilor asumate, cumulat cu notificarea prestatorului cu referire la aceste obligații.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție și chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Recurenta-pârâtă nu contestă faptul că la finalizarea termenului pentru care a fost constituită garanția de bună execuție, autoritatea contractantă are obligația de a o restitui cocontractantului, dacă pe perioada de operare a acesteia nu a emis pretenții asupra ei. Prin natura de constituire a acestei garanții, deblocarea banilor către cocontractant la expirarea termenului nu se poate face decât cu acordul autorității contractante, urmând ca în cazul refuzului acesteia antreprenorul să se adreseze instanței cu o cerere de eliberare a sumei constituită ca și garanție (sau a unei părți a acesteia, cum este cazul în speță). Deși legislația nu reglementează obligația expresă a autorității de a-și da acordul pentru deblocarea garanției în cazul în care nu emite pretenții de despăgubire din această garanție, această obligație se subînțelege prin raportare la rațiunea de instituire a acestei garanții.

Constituirea garanției de bună execuție se face exclusiv în interesul autorității contractante, astfel că refuzul acesteia de a-și da acordul pentru deblocarea garanției neutilizate reprezintă o încălcare a obligației sinalagmatice de instituire a garanției de bună execuție, în lipsa vreunei pretenții justificate asupra garanției, în acord cu prevederile legale. Or, așa cum s-a arătat, abia în cadrul unei asemenea acțiuni ca cea din cauza de față recurenta-pârâtă și-a exteriorizat pretențiile asupra unei părți din garanție, invocând, practic, fără să dovedească, un prejudiciu cauzat de recurenta-reclamantă prin nefinalizarea culpabilă a trei proiecte, parte din obiectivul contractual. Recurenta pârâtă susține că trei proiecte nu au fost finalizate, nefiind relevante în opinia sa motivele acestei nefinalizări, așadar nefiind necesar să dovedească vreun prejudiciu. În opinia recurentei pârâte această nefinalizare echivalează cu nerealizarea obiectivului contractual, ceea ce îi permite să rețină o parte din garanția de bună execuție.

Mecanismul juridic pe care l-a folosit recurenta pârâtă în cadrul acestui proces a fost excepția de neexecutare a contractului, instanța de apel procedând în mod judicios la analiza condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a avea succes o asemenea apărare.

Trebuie menționat în acest context ca invocarea excepției de neexecutare a obligațiilor contractuale necesită întrunirea cumulativă a două categorii de condiții: privitoare la izvorul obligațiilor contractuale (obligațiile părților să-și aibă temeiul în același contract sinalagmatic și să fie reciproce și interdependente, în sensul că ambele părți au, concomitent, atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, una față de cealaltă) și privitoare la obligațiile contractuale neexecutate (obligațiile părților să presupună executarea simultană și să fie exigibile; neexecutarea obligației din partea cocontractantului nu trebuie să fie consecința faptei personale și directe a celui care invocă excepția de neexecutare, de natură a-l împiedica în executarea obligației sale și să fie vorba de o neexecutare, chiar parțială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt cocontractant).

De asemenea, trebuie subliniat si faptul ca garanția de bună execuție nu este decât un mecanism menit a facilita angajarea răspunderii contractuale. Garanția de bună execuție semnifică lichidități puse la dispoziția creditorului, din care acesta își poate îndestula o creanță viitoare, constând în reparația prejudiciului, care poate fi acoperit aproape imediat, fără să fie nevoit să parcurgă formalități anevoioase, cu condiția, însă, să fie dovedit. În cauza pendinte, însă, în fața instanțelor chemate să analizeze și să interpreteze probatoriul administrat, recurenta pârâtă nu a fost în măsură să facă dovada culpei cocontractantului sau in nefinalizarea celor trei proiecte, ceea ce lasă fără suport juridic refuzul sau de a restitui integral garanția de buna execuție.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, analizând și interpretând întregul ansamblu probator, instanța de apel nu a putut reține în sarcina recurentei reclamante vreo culpa în nefinalizarea celor trei proiecte. Dimpotrivă, instanța de apel a reținut, în cazul celor trei proiecte, ca un rol determinant în nefinalizarea acestora a aparținut chiar recurentei parate, care nu mai poate, în aceste condiții, să se prevaleze de excepția de neexecutare.

Din analiza punctuală a motivelor de recurs invocate a rezultat faptul că, în realitate, aceste critici vizează reaprecierea probelor administrate și, în consecință, stabilirea unei alte situații de fapt, esențial diferită de cea reținută de către instanța de apel. Or, aprecierea probelor și stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanțelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului.

Prin urmare, faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta și-a structurat acțiunea principală, încercând, practic, în recurs să repună în discuție chestiunile de fapt tranșate de instanța de apel, nu constituie un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Nici susținerile recurentei-reclamante nu pot fi primite. În contractul încheiat între părți se prevede în mod clar că acel cont în care sunt virate sumele cu titlu de garanție este purtător de dobânzi în favoarea contractantului. Aceasta încasează dobânda bancară aferentă contului de garanție, în procedura instituită de dispozițiile art. 90 din H.G. nr. 925/2006, transpuse, în parte, în cuprinsul art. 11 din contractul nr. x/2010 și aplicabile cu prioritate față de orice dispoziții cu caracter general, respectiv prevederile privind dobânda legală din O.G. nr. 13/2011.

Concret, garanția a fost reținută într-un cont de trezorerie și într-un cont bancar, deschise pe numele A., ambele purtătoare de dobânzi, una din rațiunile instituirii unor asemenea dobânzi fiind tocmai acoperirea pierderilor ce ar putea fi cauzate de indisponibilizarea acestei sume de bani pe o anumita perioada de timp. Așa fiind, în mod corect, instanța de apel a concluzionat că recurenta-reclamantă nu este îndrituită a încasa dobânda legală, atât timp cât în patrimoniul său se regăsește valoarea dobânzii bancare, calculată chiar de la momentul virării sumelor în conturi.

Criticile recurentei reclamante vizând eventualul calcul greșit al unor sume nu pot fi primite, reprezentând chestiuni de netemein