ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 714/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumelor de: 291.734 RON plus TVA, echivalentul în RON al sumei de 64.543 euro plus TVA (curs BNR la data de 18.04.2017, 1 eur = 4,52 RON), reprezentând contravaloare lucrări suplimentare executate la vila C.; 648.403 RON plus TVA, echivalentul în RON al sumei de 143.452 euro plus TVA (curs BNR la data de 18.04.2017, 1 eur = 4,52 RON), reprezentând contravaloare lucrări suplimentare executate la bloc C.; 1.784.679 RON, reprezentând contravaloarea scrisorilor de garanție nr. x/29.10.2014, nr. x/18.06.2014, nr. x/29.01.2015 și nr. x/04.11.2013 executate abuziv de către pârâtă la data de 10 noiembrie 2015; 249.806 RON reprezentând dobânda legală, aferentă sumei de 1.784.679,1 RON, calculată până la data de 18 aprilie 2017, dobândă pe care înțelege să o solicite până la data plății efective a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentului litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 192 și urm. din C. proc. civ., dispozițiile contractuale, art. 1345, 1350 și 1516 C. civ.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a suspendat judecata cererii, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 iunie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins cererea de repunere pe rol, ca neîntemeiată, și a menținut măsura suspendării cauzei.

Împotriva acestor încheieri a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat casarea în tot a încheierilor și trimiterea cauzei în vederea reluării judecății.

Prin decizia civilă nr. 461/R din data de 13 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.T.R. BUCUREȘTI SPRL, împotriva încheierilor civile din 3 noiembrie 2017 și din 29 iunie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

A casat încheierile recurate și a trimis cauza aceleiași instanțe, în vederea continuării judecății.

După reluarea judecății, prin încheierea de ședință pronunțată la 22 martie 2019 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, au fost respinse probele cu martori și expertize, propuse de reclamantă, ca nefiind utile soluționării cauzei, având în vedere obiectul acțiunii, teza probatorie invocată și obiectivele solicitate de părți.

Prin sentința civilă nr. 2107 din 12 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

Împotriva încheierii de ședință din 22 martie 2019 și a sentinței civile nr. 2107 din 12 iulie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând schimbarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub număr de dosar x/2019

Prin decizia civilă nr. 1900 A din 15 noiembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat apelanta A. S.R.L., în faliment, prin C.I.T.R. FILIALA BUCURESTI SPRL, împotriva încheierii de ședință din 22 martie 2019 și a sentinței civile nr. 2107 din 12 iulie 2019, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., ca nefondat.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin 1 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I.T.R. FILIALA BUCUREȘTI SPRL a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1900 A din 15 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 ianuarie 2020, sub numărul de dosar x/2019

În motivare, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), recurenta-reclamantă a susținut că, în ceea ce privește încheierea din data de 22 martie 2019, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că recurenta ar fi criticat doar soluția instanței de fond, de respingerea a probelor testimonială și cu expertizele tehnice judiciare, invocând încălcarea art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

A arătat că prin cererea de apel a criticat încheierea sus-menționată sub toate aspectele de nelegalitate și netemeinicie, solicitând administrarea în apel a întregului probatoriu, respectiv: înscrisuri (obligarea pârâtei, în temeiul art. 293 C. proc. civ., la prezentarea înscrisurilor reprezentând anexele la actele adiționale nr. x/14.10.2014, y/29.10.2014, z/05.12.2014, w/17.03.2015 și 5/15.06.2015 și anexele K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, respectiv cartea construcției aferentă celor două imobile), martori, expertize.

A susținut că, potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., dacă apelul nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi devoluțiunea este totală, instanța urmând a se pronunța numai pe baza a ceea ce s-a invocat în fața instanței de fond.

De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., a considerat că devoluțiunea operează cu privire la întreaga cauză, apelul formulat de reclamantă nefiind limitat cu privire la anumite soluții din dispozitiv.

Cu toate acestea, a precizat că, prin decizia atacată, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la următoarele critici:

- neîncuviințarea de către prima instanță a probei cu alte înscrisuri decât cele depuse la dosar, nerespectarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 293, art. 294 și art. 309 din C. proc. civ., necesitatea administrării probei testimoniale raportat la mențiunile din adresele nr. x din 2 noiembrie 2015 și nr. 3715 din 9 noiembrie 2015 și

- acordul intimatei referitor la lucrările suplimentare executate de D. S.R.L. și E. S.R.L., în limita sumei de 33.000 euro fără TVA și că ar putea fi încheiat un act adițional la contractul de antrepriză pentru a le include în obiectul contractului, instanța de apel apreciind, în mod eronat că aceste critici au fost invocate ulterior termenului în care apelul putea fi motivat.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., care menționează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând în fapt și în drept, a considerat că formularea în scris a motivelor de apel este necesară numai pentru acele motive care constituie apărări noi în apel, iar nu și pentru acelea care au format obiect de discuție la prima instanță, deoarece aceste motive fiind discutate deja, sunt cunoscute părților, iar în baza principiului devoluțiunii apelului ele pot fi repuse în discuție în a doua instanță de fond.

Prin urmare, a susținut că instanța de apel trebuia să analizeze toate motivele invocate, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel.

A considerat că instanța nu s-a pronunțat asupra a tot ce s-a cerut, fiind încălcate dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.

A mai precizat că, prin decizia atacată, instanța de apel a apreciat în mod vădit nefondat că probele propuse de recurenta-reclamantă nu erau necesare pentru lămurirea chestiunii referitoare la executarea garanțiilor, deși recurenta a solicitat audierea martorului F., fost director tehnic în cadrul acestei societăți și cea mai în măsură să detalieze aspecte relevante privind executarea contractului.

În acest sens, a menționat că motivele invocate de intimata-pârâtă prin cererea de executare a garanțiilor fac referire la executarea contractului, respectiv insuficientul progres al execuției lucrărilor, lipsa materialelor și a personalului necesare finalizării obiectului contractului la locul lucrărilor etc.

În ceea ce privește probele cu expertize, le-a apreciat a fi relevante pentru soluționarea cauzei, neputându-se reține că probele solicitate nu erau necesare pentru soluționarea cauzei, ci era necesar ca expertul să identifice lucrările suplimentare (având în vedere refuzul intimatei-pârâte de a încheia un act adițional la contract), să stabilească dacă proiectul de execuție a fost întocmit cu respectarea normativelor legale, să precizeze dacă nerespectarea normativelor legale a determinat înlocuirea unor elemente ale construcției etc, să calculeze contravaloarea lucrărilor suplimentare, să calculeze sumele datorate, inclusiv penalități.

A mai arătat că înscrisurile solicitate a fi depuse de intimata-pârâtă erau necesare în dovedirea cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă solicitând, în mod justificat, ca instanța să pună în vedere intimatei-pârâte să înainteze la dosar Cartea tehnică a construcției, document aflat în posesia exclusivă a intimatei, în care se găsește întreaga documentație de execuție a construcției.

În acest sens, a indicat dispozițiile art. 75 lit. b) din Normele metodologice din 2009 de aplicare a Legii nr. 50/1991, prin care se prevede că documentul denumit Cartea tehnică a construcției reprezintă evidența tuturor documentelor (acte și documentații) privind construcția, emise în toate etapele realizării ei, fiind întocmit și completat pe parcursul execuției, de către toți factorii care concură la realizarea lucrărilor, prin grija inspectorului de șantier.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea . . . . . . . . . .cuprinde motive contradictorii..."), a considerat decizia atacată ca nelegală, deoarece, în considerente, instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii obligației de a furniza intimatei-pârâte garanțiile de bună execuție aferente fazelor 7 și 8 ale lucrărilor, nici dovada că părțile s-ar fi înțeles ca scrisoarea de garanție aferentă structurii să rămână în posesia intimatei-pârâte, pentru a garanta cele două faze menționate .

Ulterior, se reține că prin sentința pronunțată de Tribunalul București (pagina 6) s-a stabilit că lucrările aferente fazelor 6 - 8 au fost începute în condițiile actelor adiționale 1 și 3 .

Prin urmare, în opinia recurentei, decizia cuprinde motive contradictorii, instanța reținând, pe de o parte, că recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile, pentru ca, ulterior, să constate că executarea s-a realizat în temeiul dispozițiilor contractuale.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), recurenta a susținut, în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea la plata lucrărilor suplimentare, că instanța de apel a stabilit în mod eronat că recurenta nu ar fi precizat, în concret, obligația din contract pretins a fi fost nerespectată de către intimata-pârâtă, în acest mod aplicând în mod greșit dispozițiile art. 1350 C. civ. și, respectiv, ale art. 1548 din același cod.

A menționat că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel a arătat că anumite documentații nu au fost întocmite cu respectarea normativelor legale, spre exemplu scenariul de incendiu pus la dispoziție de intimata-pârâtă nu a corespuns normativului legal PI 18/99, fapt ce a determinat necesitatea înlocuirii unor elemente ale construcției (ex. uși lift), din culpa exclusivă a acesteia.

Precizând că aceste uși au fost montate, recepționate și plătite de către intimata-pârâtă încă din luna august 2015, a considerat că scenariul de incendiu la foc nu corespunde normativului în vigoare (PI 18/99), iar orice modificare a acestui scenariu, care să corespundă normativului, nu cădea în sarcina antreprenorului general. În plus, a precizat că intimata-pârâtă i-a comunicat detalii de execuție inclusiv în datele de 24 și 29 septembrie 2015, potrivit corespondenței aflate la dosarul cauzei.

A apreciat că intimata-pârâtă a încălcat dispozițiile art. 10.2 și 12.1 din condițiile generale ale contractului, potrivit cărora beneficiarul are obligația de a pune la dispoziție proiectul de execuție complet și bun de executat. Făcând referire la adresa nr. x din data de 28 octombrie 2015, a arătat că a făcut dovada existenței acestei obligații contractuale, astfel că neexecutarea este prezumată, câtă vreme intimata nu a probat că și-ar fi îndeplinit obligația (dacă debitorul nu dovedește îndeplinirea obligației, se prezumă că nerespectarea provine din vina sa).

A menționat că prin adresa din 22 octombrie 2015, a arătat că plățile cuprinse în adresa nr. x din data de 21 octombrie 2015 pentru societățile D. S.R.L. și E. S.R.L. nu sunt acoperite de contractul de antrepriză semnat în data de 29 octombrie 2013 (existând doar confirmarea verbală a pârâtei ca acestea vor fi cuprinse în lucrări suplimentare):

Recurenta-reclamantă a susținut că prețul schelelor necesare lucrărilor de execuție la obiectivul Vila nu era cuprins în actul adițional nr. x la contractul de antrepriză semnat în data de 20 octombrie 2013, ci intimata-pârâtă a negociat direct cu subantreprenorul D. S.R.L. asigurarea acestei schele, iar recurenta-reclamantă, dorind să deblocheze situația, a încheiat contractul de închiriere schelă, cost pe care intimata nu 1-a achitat până la data prezentei, deși reprezintă lucrare suplimentară.

Făcând referire la corespondența dintre părți, a susținut că, în dovedirea lucrărilor suplimentare era imperios necesar să fie administrate probele solicitate, respectiv înaintarea de către intimata-pârâtă a Cărților tehnice ale celor două construcții, proba cu martorul F., precum și proba cu expertize, acestea fiind greșit respinse de instanța de apel, prin încheierea atacată.

A mai susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1867 și 1269 C. civ., arătând că părțile au convenit asupra unui preț fix forfetar, aferent execuției, finalizării și întreținerii lucrărilor și pentru îndeplinirea corespunzătoare a tuturor obligațiilor asumate prin contract, în condițiile în care textul art. 57.1 din contract prevede că părțile contractuale au reținut că prețul este fix, însă au enumerat expres lucrările ce fac obiectul acestui preț, nefiind menționat că prețul include și contravaloarea lucrărilor suplimentare comandate de către beneficiar.

Cu privire la prevederile pct. 71 din contract, care, în opinia instanței, îndrituiește exonerarea de la plata lucrărilor comandate, a precizat că interpretarea instanței este eronată, deoarece aceste prevederi se referă la suportarea riscurilor din evenimente viitoare, neprevăzute sau excepționale, respectiv inflație, recesiune, economică.

A arătat că aceste clauze, respectiv suportarea situațiilor neprevăzute de antreprenor în caz de recesiune, inflație etc., nu pot fi considerate a se referi la exonerarea de la plata lucrărilor suplimentare, deoarece dispozițiile art. 1867 din C. civ. nu sunt aplicabile lucrărilor suplimentare solicitate și executate de recurentă, acestea nefiind incluse în prețul contractului.

Recurenta-reclamantă, făcând noi trimiteri la corespondența părților, a considerat că în mod nelegal a procedat instanța de apel când a stabilit că, din probele administrate nu rezultă că intimata-pârâtă ar fi solicitat recurentei-reclamante efectuarea lucrărilor suplimentare și că aceasta din urmă și-ar fi asumat obligația de plată a acestora.

Dimpotrivă, a susținut că lucrările suplimentare au fost efectuate ca urmare a încălcării de către intimata-pârâtă a obligațiilor contractuale, respectiv art. 10 din condițiile generale, potrivit căruia beneficiarul are obligația de a pune la dispoziție proiectul de execuție complet și bun de executat.

În ceea privește capătul de cerere privind restituirea contravalorii scrisorilor de garanție nr. x din 18 iunie 2014, nr. x din 29 octombrie 2014, nr. x din 4 noiembrie 2013 și nr. x din 29 ianuarie 2015, a invocat greșita aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1548 C. civ. ("Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării."), care se coroborează cu cele ale art. 1537 C. civ. ("Dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului.").

A precizat că, și în cazul în care recurenta-reclamantă nu ar fi răsturnat prezumpția culpei în neexecutarea obligației, răspunderea civilă a recurentei în privința executării garanțiilor poate fi trasă numai în măsura în care creditorul se conformează dispozițiilor art. 1537 din C. civ., potrivit cărora este obligat să probeze existența prejudiciului.

S-a referit la dispozițiile art. 1556 alin. (1) C. civ. ("Atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi") și a apreciat că instanța de apel a reținut în mod nelegal că probele propuse de recurenta-reclamantă nu vizau aspecte referitoare la executarea obligațiilor de către recurentă.

A precizat că dispoziția referitoare la insuficiența personalului și a materialelor pe șantier nu este sancționată cu executarea scrisorilor de garanție, astfel că recurenta-reclamantă nu avea obligația de a administra probe în acest sens, considerând recurenta că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile contractuale, deoarece nu a prezentat, respectiv propus probe în acest sens.

A mai susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile contractuale, apreciind că întârzierea plăților către subantreprenori putea conduce la executarea scrisorilor de garanție.

Totodată, interpretarea greșită a prevederilor contractuale de către instanța de apel reiese și din aceea că instanța nu a avut în vedere că intimata a acceptat situația de fapt de la momentul adiționării contractului, invocând aceste aspecte ulterior executării lucrărilor.

Instanța a aplicat în mod greșit prevederile contractuale și prin aceea că a reținut că solicitările de executare a scrisorilor de garanție nu ar fi trebuit semnate către managerul proiectului.

În concluzie, a susținut că executarea garanțiilor s-a făcut cu încălcarea prevederilor contractuale, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de 1350 din C. civ.

În ceea ce privește capătul de cerere privind dobânda legală aferentă scrisorilor de garanție, a susținut că a fost respins în mod nelegal de către instanța de apel, care a aplicat în mod greșit dispozițiile contractuale, astfel cum s-a arătat mai sus.

La data de 17 februarie 2020, intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., solicitând respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat, și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 iulie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus punct de vedere la raportul întocmit.

La termenul de judecată din 25 noiembrie 2020, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 24 martie 2021.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește invocarea motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se impune precizarea faptului că acest motiv de casare se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă se constată ca fiind nefondate criticile recurentei subsumate acestui motiv de casare.

Sub un prim aspect, în ceea ce privește incidența acestui motiv de recurs, s-a susținut încălcarea dispozițiilor art. 477 C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat și a dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ. privind efectul devolutiv al apelului prin nepronunțarea asupra unor critici.

Înalta Curte subliniază că efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept cu care a fost învestită prima instanță, ci numai pe acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelantă.

Așadar, și în calea de atac a apelului este incident principiul disponibilității prevăzut la art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., astfel încât efectul devolutiv al apelului poate fi limitat prin voința reclamantei, care poate relua pretențiile solicitate în prima instanță doar parțial.

Potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va proceda la judecata apelului în limitele stabilite expres sau implicit de apelantă, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Contrar susținerilor recurentei, se constată că apelanta-reclamantă a stabilit în mod indubitabil limitele judecății în apel, criticând în mod expres - în ceea ce privește încheierea premergătoare din 22 martie 2019 - soluția instanței de fond de respingere a probelor testimonială (audierea martorului F.) și cu expertizele tehnice judiciare, astfel cum acestea au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, aspect reținut cu justețe de instanța de control judiciar.

Apelul, prin efectul său devolutiv a permis instanței să conchidă că probele propuse de reclamantă și respinse de prima instanță nu erau necesare pentru lămurirea chestiunii referitoare la executarea garanțiilor, nereferindu-se la argumentele subsumate acestei chestiuni și expuse în cererea de chemare în judecată.

Totodată, se impune precizarea faptului că instanța de apel nu avea obligația, ci numai posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, hotărând respingerea probatoriului propus, întrucât acesta nu era util și concludent în soluționarea cauzei raportat la obiectul cauzei, fiind inadmisibilă în recurs criticarea modului în care s-a apreciat asupra necesității administrării probelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Este de subliniat că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În mod greșit recurenta se prevalează de incidența art. 22 alin. (6) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, întrucât limitele devoluțiunii au fost corect apreciate de instanța de prim control judiciar, care a analizat încheierea și sentința apelate din perspectiva motivelor de apel invocate de către apelanta-reclamantă, pronunțându-se asupra a tot ceea s-a cerut, fără însă a fi depășite limitele învestirii, în conformitate cu dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Este de necontestat că instanța de apel este ținută să se pronunțe doar cu privire la motivele invocate în termen, în raport cu art. 476 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., iar în cauză în acest sens, în mod corect, a procedat și curtea de apel.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu se poate prevala de nepronunțarea de către instanța de apel asupra unor critici formulate, respectiv neîncuviințarea de către prima instanță a probei cu alte înscrisuri decât cele depuse la dosar, nerespectarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 293, art. 294 și art. 309 C. proc. civ., necesitatea administrării probei testimoniale raportat la mențiunile din adresele nr. x din 2 noiembrie 2015 și nr. 3715 din 9 noiembrie 2015 și acordul intimatei referitor la lucrările suplimentare executate de D. S.R.L. și E. S.R.L., în limita sumei de 33.000 euro fără TVA și că ar putea fi încheiat un act adițional la contractul de antrepriză pentru a le include în obiectul contractului.

Aceasta întrucât, instanța de control judiciar a reținut în mod expres că aceste critici au fost formulate ulterior împlinirii termenului în care apelul putea fi motivat, fiind invocate prin concluziile scrise înregistrate la data de 12.11.2019, respectiv pentru prima dată în apel, la termenul de judecată din data de 01.11.2019.

Nu este, de asemenea, fondată, critica recurentei A. S.R.L. referitoare la motivarea contradictorie a deciziei, nefiind incident nici motivul de recurs reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, or argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În opinia recurentei, sunt contradictorii considerentele instanței privind, pe de o parte, faptul că recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile, pentru ca, ulterior, să constate că executarea s-a realizat în temeiul dispozițiilor contractuale.

Este adevărat că referitor la al patrulea motiv invocat prin cererile de executare a scrisorilor de garanție instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut nici dovada că și-ar fi îndeplinit obligația de a furniza pârâtei garanțiile de bună execuție aferente fazelor 7 și 8 ale lucrărilor, iar ulterior, analizând temeinicia motivului de executare a scrisorii de garanție de bună execuție, a reținut că lucrările aferente fazelor 6-8 au fost începute în condițiile actelor adiționale nr. x și 3.

Este de necontestat însă că aceste considerente nu sunt de natură să conchidă diferit asupra împrejurării că recurenta-reclamantă nu a înaintat intimatei-pârâte scrisorile de garanție de bună execuție aferente fazelor 7 și 8, neputând avea, totodată, nicio influență asupra legalei soluții de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii scrisorilor de garanție executate de aceasta.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Înalta Curte constată că nicio critică dintre cele deduse pentru susținerea acestui ultim motiv de recurs nu evocă încălcarea ori aplicarea greșită a unei a norme de drept material, ci reprezintă o reiterare a argumentelor proprii circumscrise contextului de fapt al efectuării lucrărilor suplimentare și obligării pârâtei la plata contravalorii acestor lucrări, al interpretării probelor administrate (corespondența purtată între părțile aflate în litigiu, adrese, necesitatea administrării probelor testimonială și cu expertiză etc.), prin raportare la o pretinsă interpretare greșită a clauzelor contractuale (art. 5.7, art. 7.1 privind prețul contractului etc).

În concret, prin argumentele aduse recurenta solicită instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond, și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte observă că trimiterile recurentei-reclamante la anumite dispozițiile legale (art. 1867, art. 1269 C. civ. etc) au fost făcute în scopul de a repune în discuție situația de fapt stabilită de instanța de fond și confirmată de instanța de apel (ex:

"dispozițiile art. 1867 C. civ. nu sunt aplicabile lucrărilor suplimentare executate de subscrisa ... Instanța de apel apreciază în mod nelegal că din probele administrate nu rezultă că intimata i-ar fi solicitat efectuarea lucrărilor suplimentare și că și-ar fi asumat obligația de plată a acestora"), ceea ce nu mai este permis în această etapă procesuală, astfel cum s-a reținut anterior.

Așa fiind, în lipsa unor argumente care să releve încălcarea sau aplicarea greșită, în judecata apelului, a unor dispoziții de drept material, reevaluarea circumstanțelor de fapt considerate relevante nu se integrează controlului de legalitate realizat în recurs și nu va fi analizată.

În argumentarea motivului de recurs instituit de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția asupra cererii de obligare la plata contravalorii scrisorilor de garanție, recurenta-reclamantă s-a prevalat și de incidența dispozițiilor art. 1357 C. civ., susținând că răspunderea sa putea fi atrasă în cauză numai în măsura în care creditorul se conforma dispozițiilor menționate, conform cărora era obligat să probeze existența prejudiciului.

Se reține că invocarea acestor critici direct în recurs este contrară exigențelor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și art. 457 alin. (1) din același cod, iar sancțiunea impusă de legiuitor în acest caz este aceea că motivul de casare invocat omisso medio nu poate fi primit, adică, nu poate fi examinat pe fondul său.

Totodată, contrar susținerilor recurentei-reclamante a fost respins în mod legal capătul de cerere privind dobânda legală aferentă scrisorilor de garanție, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia, în aplicarea principiului "accesorium sequitur principale".

Nu în ultimul rând, se impune precizarea că instanța de control judiciar nu a interpretat greșit înțelegerile care au guvernat raporturile juridice dintre părți, ci s-a conformat realității juridic consfințite prin acordul de voință al părților, așa cum a rezultat aceasta din probele administrate.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar CITR FILIALA BUCURESTI SPR împotriva deciziei civile nr. 1900 A din 15 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar CITR FILIALA BUCURESTI SPRL împotriva deciziei civile nr. 1900 A din 15 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2021.