ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1314/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 01 februarie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pârâta C. S.R.L., solicitând: obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 356.500 euro, în echivalent RON la data plății, calculate pentru perioada 01.02.2015 - 15.06.2016, ca urmare a neîndeplinirii la scadență a obligației de restituire a garanției de bună-execuție în valoare de 356.500 euro, aferentă contractului de antrepriză generală nr. x/16.02.2007; obligarea pârâtei la plata dobânzilor penalizatoare estimate provizoriu la suma de 256.809,43 RON (până la data introducerii acțiunii), calculate începând cu data de 16.06.2016, până la plata integrală a tuturor obligațiilor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 21 septembrie 2018, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente garanției de bună-execuție în valoare de 356.500 euro.

Prin sentința civilă nr. 267 din 07 februarie 2019, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2013 din 26 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 21 septembrie 2018 și a sentinței civile nr. 267 din 07 februarie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L. Au fost schimbate încheierea și sentința atacate în sensul că: a fost respinsă excepția prescripției, ca neîntemeiată; a fost admisă în parte acțiunea; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 356.500 euro, penalități de întârziere.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs.

Un prim motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă vizează faptul că decizia recurată nu este motivată.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a realizat calificarea clauzei contractuale - clauza penală - ce reprezintă fundamentul cererii de chemare în judecată, respectiv înrâurirea pe care această calificare o are sub aspectul prescripției penalităților de întârziere solicitate. Instanța de apel, astfel cum arată recurenta-pârâtă, s-a rezumat la a afirma că penalitățile sunt un accesoriu și că, atâta vreme cât principalul nu s-a prescris, prin raportare la introducerea acțiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2010, atunci nici penalitățile solicitate nu pot fi prescrise.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a analizat care este relevanța juridică a împrejurării incontestabile, din perspectiva prescripției, chiar asumând că nu am fi în prezența unei clauze penale autonome, că penalitățile de întârziere se datorează zilnic, determinând astfel câte o prescripție separată pe zi de întârziere (ceea ce impunea și o analiză din perspectiva momentului împlinirii prescripției pentru fiecare zi de penalitate cerută).

Un alt aspect neanalizat de instanța de apel vizează faptul că penalitățile de întârziere, în raport de dispozițiile Legii nr. 469/2002, sunt limitate la cuantumul debitului principal. Penalitățile de întârziere, astfel cum susține recurenta-pârâtă, au început să curgă la 23.11.2010 și au atins plafonul maxim legal la 7 aprilie 2012.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu este posibil ca penalitățile de întârziere, mai vechi, curse până la 1.02.2015 (această dată reprezentând 3 ani înaintea introducerii cererii de chemare în judecată) să fie prescrise, în timp ce cele aferente perioadei 2015-2016 (așadar mai îndepărtate în timp față de scadență) să nu fie prescrise.

În determinarea prescripției, astfel cum apreciază recurenta-pârâtă, se ia în considerare perioada de 3 ani calculată de la scadență (în speță de la 23.11.2010, când trebuia restituită garanția de buna execuție), iar nu momentul introducerii cererii de chemare în judecată. În egală măsură, recurenta-pârâtă apreciază că pentru a determina momentul de început al curgerii prescripției, relevant este nu momentul la care a fost obligată prin hotărâre definitivă să restituie garanția de bună-execuție, ci momentul la care obligația de restituire a devenit scadentă, anume 23.11.2010.

Recurenta-pârâtă invocă și faptul că instanța de apel nu a analizat care sunt consecințele juridice, procedurale și substanțiale determinate de faptul că în dosarul x/2010, S.C. A. S.R.L. a solicitat aceleași penalități de întârziere în martie 2013, fapt ce confirmă posibilitatea și obligația de a cere penalitățile; S.C. A. S.R.L. nu a solicitat pe cale separată penalitățile de întârziere, până la 23.11.2013.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că instanța a încălcat dispozițiile art. 16 alin. (1), coroborat cu art. 1 alin. (3) din Decretul 167/1958, statuând că dreptul principalul se bucură de o protecție de 3 ani, în timp ce dreptul accesoriul se bucură de o protecție de 8 ani, din moment ce penalitățile de întârziere au început să curgă în 2010, ele fiind solicitate în prezentul dosar abia în anul 2018.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea judecătorească este motivată superficial, împiedicând atât partea, cât și instanța superioară să înțeleagă neechivoc dacă a fost identificat corect factual raportul deferit judecății, care sunt normele legale aplicabile, respectiv care sunt argumentele de fapt și de drept pentru care nu pot fi reținute argumentele celeilalte părți litigante, aspecte ce echivalează cu o veritabilă nejudecare a fondului.

În acest sens, recurenta-pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă și susține că instanța de apel nu a realizat un silogism juridic, expunând de ce argumentele sale nu pot fi reținute, ci s-a limitat să concluzioneze, fără să explice, în sensul că prescripția nu s-a împlinit cu privire la penalitățile de întârziere solicitate.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a adus atingere dreptului său la un proces echitabil (art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale) și la un recurs efectiv (prevăzut de art. 13 din Convenție).

O altă critică vizează faptul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

În opinia recurentei-pârâte, caracterul contradictoriu rezultă din împrejurarea că instanța de apel a identificat în mod corect scadența obligației de restituire a garanției de bună-execuție ca intervenind la 23.11.2010, acela fiind momentul de la care se datorează penalități de întârziere, a stabilit că penalitățile aferente perioadei de până la 1.02.2015 sunt potențial prescrise, însă, a apreciat că penalitățile de întârziere mai îndepărtate în timp față de scadență, aferente perioadei 2015-2016, nu sunt prescrise.

Un alt aspect invocat de recurenta-pârâtă în susținerea acestei critici rezidă din împrejurarea că instanța de apel, deși a considerat că reclamanta nu poate obține și penalități de întârziere și dobânzi penalizatoare, a apreciat că sunt două perioade, respectiv până la 31.01.2015 penalitățile sunt prescrise, fiind acordate penalitățile pentru perioada 1.02.2015-15.06.2016, contrar Legii nr. 469/2002.

În raport de prevederile Legii nr. 469/2002, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel trebuia să constate că nu mai puteau fi acordate dobânzi penalizatoare ulterior datei de 7.04.2012.

Un ultim motiv de recurs invocat vizează faptul că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat greșit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ce consacră principiul "accesorium sequitur principale".

În opinia recurentei-pârâte, raționamentul instanței de apel este nelegal, art. 1 alin. (2) Decretul nr. 167/1958 statuând că "Dreptul la acțiune privind drepturile accesorii se stinge odată cu dreptul la acțiune privind un drept principal", dispoziție ce nu poate fi interpretată în sensul că, nu doar stingerea, ci și întreruperea dreptului la acțiune privind un drept principal ar atrage întreruperea termenului de prescripție privind dreptul accesoriu.

Instanța de apel a statut în mod greșit că nu este posibil ca dreptul accesoriu sa se stingă integral anterior dreptului principal, acest argument fiind infirmat atât de jurisprudență, cât și de literatura de specialitate.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că introducerea acțiunii nu conduce invariabil și la întreruperea prescripției cu privire la accesoriu, în raport de prevederile art. 1 alin. (1) și (3) și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-pârâtă susține că acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 nu a întrerupt termenul de prescripție cu privire la penalitățile de întârziere.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că reclamanta A. S.R.L. a completat petitul acțiunii din dosarul nr. x/2010 cu o cerere privind acordarea penalităților de întârziere în anul 2013, cerere respinsă pentru nerespectarea prevederilor art. 132 vechiul C. proc. civ.. Totodată, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea, formularea cererii nu a avut efect întreruptiv cu privire la posibilitatea reclamantei de a solicita accesorii.

Ca atare, dreptul de a solicita accesorii la debitul principal a luat naștere la data de 23.11.2010 și s-a prescris la 23.11.2013.

O ultimă critică vizează faptul că reclamanta nu putea obține penalitățile de întârziere solicitate, cuantumul maxim al penalităților fiind atins încă din data de 7 aprilie 2012, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că prin contractul de antrepriză părțile, cu puterea legii, au convenit că penalitățile de întârziere vor fi în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, iar față de dispozițiile Legii nr. 469/20028, cuantumul total al acestora nu putea să depășească debitul principal.

Raportat la cuantumul total de 356.500 euro al garanției de bună-execuție, penalitatea pe zi de întârziere era în cuantum de 713 euro, prin urmare, în 500 de zile de întârziere s-a ajuns la plafonul maxim al penalităților de întârziere care puteau fi cerute contractual și legal - plafon atins în 7 aprilie 2012.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a făcut o separare, artificială, a penalităților de întârziere în penalitățile până la 31.01.2015, prescrise, și penalitățile cerute de reclamantă în intervalul 1.02.2015-15.06.2016.

Recurenta-pârâtă arată că penalitățile de întârziere aferente perioadei 23.11.2010 -7 aprilie 2012 fac parte din prima perioadă, care apare ca fiind prescrisă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 26 mai 2021, cu citarea părților.

La 24 mai 2021, intimata-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L., Înalta Curte reține următoarele:

Se impune a se arăta că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Înalta Curte reține că în susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă invocă faptul că decizia recurată nu este motivată sau este motivată superficial.

Aceste critici se subsumează motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, din această perspectivă urmând a fi efectuată analiza lor.

Procedând la analiza motivului de recurs menționat, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casație și justiție constată că instanța de apel a analizat argumentele părților și a expus considerente concise și clare cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Critica recurentei-pârâte în sensul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii va fi, de asemenea, înlăturată.

Înalta Curte reține că prin argumentele expuse, recurenta-pârâtă își exprimă, de fapt nemulțumirea cu privire la soluția excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și cu privire la soluția pronunțată de curtea de apel pe fondul cauzei, aspecte care nu se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Prescripția extinctivă este o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situații juridice ocrotite de lege, care, în condițiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obține protecția judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la acțiune.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar conform art. 3 alin. (1) din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă conform regulii stabilite de art. 7 din același decret.

Totodată, în raport de prevederile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, "Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii".

Relevante în soluționarea recursului sunt și dispozițiile art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, "În cazul cînd prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecata ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripție nu începe să curgă cît timp hotărîrea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, pînă la îndeplinirea ultimului act de executare".

În considerarea acestor dispoziții legale, nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte, în sensul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind un drept accesoriu începe să curgă odată cu termenul de prescripție a dreptului material la acțiune privind dreptul principal, deoarece prescripția nu poate să curgă înainte de a se naște însuși dreptul supus prescripției.

Textul art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevede că odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesoriile acestuia, fără ca din aceste dispoziții legale să poată fi trasă concluzia, contrar dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție ar fi unul singur atât pentru dreptul principal, cât și pentru accesoriile sale.

Penalitățile de întârziere, ca și dobânzile sunt prestații periodice, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligația principală trebuia să fie executată, însă nu a fost.

În acest caz sunt relevante și prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat, fiecare zi de întârziere în executare generând o prescripție distinctă a dreptului la acțiune cu privire la aceste prestații succesive.

Penalitățile de întârziere au caracterul unor daune-interese moratorii stabilite convențional, iar, în speță, debitul principal a fost acordat printr-un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească, respectiv prin decizia civilă nr. 2048A/06.12.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010, ce rămas irevocabilă la 22.11.2017 prin respingerea recursurilor de către Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărâre în raport de care se calculează termenul de prescipție.

Prin urmare, perioada pentru care pot fi solicitate penalitățile de întârziere este reprezentată de o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în mod legal curtea de apel reținând că penalitățile aferentei perioadei 01.02.2015-15.06.2016 nu sunt prescrise.

Sub aspectul întreruperii prescripției, nu poate fi reținut argumentul recurentei-pârâte în sensul că sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, notivat de faptul că în dosarul nr. x/2010 cererea prin care reclamanta a solicitat penalitățile de întârziere a fost respinsă ca tardiv formulată.

Articolul 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 statuează în sensul că "Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea"

Astfel cum Înalta Curte a arătat anterior, în speță, debitul principal a fost acordat printr-un titlu executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 2048A/06.12.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010, astfel că nu poate fi reținută incidența art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme cererea de chemare în judecată cu privire al debitul principal a fost admisă.

Critica ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002 nu pot face obiectul analizei, Înalta Curte reținând că a fost invocată omisso medio, întrucât pârâta nu a formulat o astfel de apărare în fața instanței de apel.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2013 din 26 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2013 din 26 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2021.