ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4896/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei din data de 07.09.2016, emisă de pârât, și admiterea în tot a cererii de plată a despăgubirii nr. 20757/04.12.2015, respectiv pentru suma de 22.403,89 RON.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata penalităților de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art. 38 din Ordinul A.S.F. nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 22.403,89 RON, de la data scadentei obligației de plata (24.07.2015) și până la data achitării efective a debitului principal.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința nr. 743 din 5 noiembrie 2019, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat art. 2 din Decizia nr. 1659/24.08.2016 cu privire la respingerea cererii de plată a reclamantei pentru suma de 22403,89 RON și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 22.403,89 RON cu titlu de diferență la despăgubire, respingând celelalte pretenții solicitate.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta A. S.R.L și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind, în privința soluției asupra capătului de cerere privind penalitățile de întârziere, că hotărârea atacată este rezultatul interpretării și aplicării greșite a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și a art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, respectiv încălcare art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Potrivit recurentei, contrar celor reținute de prima instanță, pârâtul este dator ca pe lângă diferența de despăgubire neachitată, să îi plătească și penalitățile de întârziere prevăzute de lege pentru că s-a stabilit că este în culpă pentru reducerea nejustificată a despăgubirilor, în plus, normele legale ce reglementează modul de instrumentare a dosarelor de daună, precum și plata despăgubirilor, nu se aplică în mod selectiv.

În acest sens, a făcut trimitere la dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, apreciind că aceste din urmă prevederi trebuie coroborate cu art. 1535 din C. civ.

Or, prima instanță a înțeles în mod corect să facă trimitere la Norma ASF nr. 23/2014 în privința debitorului principal, însă în ceea ce privește penalitățile de întârziere aceasta a reținut greșit că sensul normei de drept se restrânge doar la persoana asigurătorului, neaplicându-se și Fondului.

În opinia părții, Fondul datorează penalități de întârziere și pentru faptul că Legea nr. 213/2015 prevede în mod expres că creanțele decurgând din asigurare cuprind și dobânzile/penalitățile de întârziere datorate în virtutea contractelor de asigurare obligatorie sau facultativă încheiate de societățile de asigurare (art. 18 alin. (2) din Lege), așadar, chiar legea specială prevede posibilitatea obligării Fondului la dobânzi și dreptul acestuia de a le recupera ulterior în cursul procedurii de faliment.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la art. 4 alin. (1) lit. a) din Lege și a arătat că limitele răspunderii întemeiate pe existenta unei polițe RCA nu sunt reglementate contractual, ci rezultă din prevederile Normei ASF în vigoare la data producerii riscului asigurat.

Or, prima instanță a contopit în mod nepermis dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014 cu dispozițiile Legii nr. 85/2014, omițând să observe că despăgubirile datorate de Fond nu sunt stabilite în cadrul dosarului de insolvență privind pe B. S.A. așa încât acesta nu beneficiază de dispozițiile de excepție ale art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, sub aspectul exonerării de la plata penalităților de întârziere.

Prin urmare, Fondul este ținut întocmai ca și asigurătorul de răspundere civilă aflat în faliment și pentru care garantează plata indemnizațiilor/despăgubirilor, să îl despăgubească integral pe păgubit, respectiv să plătească creditorilor de asigurări toate sumele cuvenite, obligația asigurătorului aflat în insolvență de a despăgubi integral persoana prejudiciată devine obligația proprie a FGA.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, art. 2, art. 12, art. 13 și art. 14 din Legea nr. 213/2015, precum și a prevederilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, a apreciat că autorității nu i se pot aplica normele legale incidente (art. 51 alin. (1), (3) și 6 din Norma nr. 23/2014), fără a se ține scama de obligațiile Fondului în ce privește propria analiză în instrumentarea dosarelor de daună, obligații impuse de art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, în realizarea scopului pentru care a fost înființat.

În cauză, prima instanță a invocat dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, însă fără a le corobora cu celelalte dispoziții ale legii referitoare la scopul pentru care a fost înființat, respectiv acela de a asigura un ultim mecanism de acordare de despăgubiri în situația insolventei unui asigurător.

Or, Fondul are atribuții stabilite de legea specială de analiză a cererilor de plată astfel încât sa asigure soluționarea în echitate a cererilor de plată pentru cazuri similare, înlăturând astfel posibilitatea unor plați ce ar conduce la o îmbogățire fără just temei, în detrimentul fondurilor bănești ale acestuia.

Având în vedere scopul constituirii și funcționarii Fondului, din prevederile legale menționate, rezultă că acesta este obligat să acționeze ca un profesionist și să procedeze la verificarea documentelor justificative ce constituie dosarul de daună aferent evenimentului asigurat, neputându-se astfel limita doar la plata sumelor pretinse, fără a efectua o analiză proprie, completă, temeinică și pertinentă a cererilor depuse.

Raportat la dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a arătat că Fondul este obligat la a analiza și instrumenta dosarele de daună conform condițiilor prevăzute de lege, iar pentru a evita discrepanțele dintre sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a se asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată formulate de aceștia a recurs la modalitatea de calcul prin intermediul sistemului C., sistem informatic acceptat atât de toți asigurătorii, cât și de unitățile service.

Prin urmare, a apreciat că în mod greșit prima instanță a înlăturat modalitatea de determinare de către FGA a cuantumului despăgubirii, în condițiile de "regie proprie", considerând, cu ignorarea dispozițiilor legale ce impun Fondului să facă o proprie analiză, că depunerea unui deviz de calculație reparativ emis de unitatea de specialitate îndreptățește petentul la obținerea întregii sume precizate de unitatea service.

Or, în lipsa unei analize proprii, a soluționării echitabile a cererilor de plată pentru cazuri similare, Fondul ar realiza doar plăți, fără analiză, ipoteză ce vine în contradicție totală cu dispozițiile Legii speciale nr. 213/2015, iar suma totală de daună depășește valoarea maximă de despăgubire în raport cu art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

3.3. Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtului, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea căii de atac exercitate de acesta.

3.4. Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantei, recurentul-pârât a solicitat respingerea căii de atac exercitate de reclamantă și admiterea recursului său.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul recurentului-pârât este nefondat.

Totodată, Înalta Curte constată că recursul recurentei-reclamante este fondat.

1.1. Cu privire la recursul formulat de pârât

Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin Decizia contestată, nr. 1659/24.08.2016, autoritatea publică pârâtă a admis cererea de plată formulată de către reclamantă pentru suma de 37.185 RON și a respins cererea de plată cu privire la suma de 22.403,89 RON, apreciind că această din urmă sumă, reprezentând diferența dintre suma solicitată prin cererea de plată și evaluarea întocmită de către Fond, nu se justifică, întrucât preturile practicate de unitatea service care a efectuat evaluarea despăgubirilor depășesc tarifele unităților service de reprezentanță ale mărcii autoturismului avariat.

Instanța de control judiciar reține, referitor la despăgubirile solicitate, că în mod corect judecătorul fondului a reținut că intenția legiuitorului este de recunoaștere a dreptului celui asigurat la despăgubire în mod integral.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, potrivit cărora, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Totodată, art. 12 alin. (2) teza finală din același act normativ prevede că, "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispun că, "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

În art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule se prevede:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule.

(7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate".

Din analiza prevederilor legale menționate rezultă că recurentul-pârât garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare.

Prima instanță în mod corect a reținut că în lipsa unui temei legal nu poate valida demersul autorității pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază serios, rezonabil, chiar și în contextul în care pentru a se efectua această operațiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service de reprezentanță.

În cauză, reclamanta a depus toate documentele justificative concrete impuse de textele legale sus-menționate, documente care dovedesc costul reparațiilor și întinderea daunei, respectiv Devizul de reparație nr. 130/08.07.2015și Factura fiscală nr. x/08.07.2015.

Potrivit art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA".

Astfel, limitele despăgubirilor sunt fixate în mod clar, fără a se include în această enumerare ipoteza solicitării unor prețuri mai mari pentru execuția lucrărilor de reparație decât cele practicate de unitatea service de reprezentanță, așa încât nu poate reprezenta temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către recurentul - pârât.

Altfel spus, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcție de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului și de limitele de despăgubire stabilite prin poliță, iar nu în funcție de un preț mediu practicat și nici de prețurile practicate de unitățile de reprezentanță.

Analiza comparativă efectuată de recurentul-pârât între prețurile practicate de unitatea service reparatoare și cel al reprezentanței, care, în opinia acestuia, a evidențiat o discrepanță considerabilă în ce privește tariful aferent manoperei lucrărilor, excedează limitelor obligației de diligență ce-i revine Fondului în aplicarea dispozițiilor art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014.

Așadar, prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 sunt pe deplin aplicabile, doar lipsa fondurilor bănești la momentul plății putând constitui un motiv temeinic pentru plata parțială, ceea ce nu se regăsește în cauză.

Prin urmare, recurentului-pârât îi revine obligația de a plăti indemnizațiile/despăgubirile rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

1.2. Referitor la recursul formulat de reclamantă

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a deciziei contestate și admiterea în tot a cererii de plată a despăgubirii nr. 20757/04.12.2015, respectiv pentru suma de 22.403,89 RON.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata penalităților de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art. 38 din Ordinul A.S.F. nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 22.403,89 RON, de la data scadentei obligației de plata (24.07.2015) și până la data achitării efective a debitului principal.

Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat art. 2 din Decizia nr. 1659 din 24 august 2016 cu privire la respingerea cererii de plată a reclamantei pentru suma de 22403,89 RON și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 22.403,89 RON cu titlu de diferență la despăgubire, respingând celelalte pretenții solicitate.

Instanța de control judiciar nu împărtășește soluția dată de judecătorul fondului asupra capătului de cerere privind penalitățile de întârziere solicitate, constatând că sunt fondate criticile recurentei în această privință, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din această perspectivă este relevantă Norma ASF nr. 23/2014 care la art. 38 din Capitolul III cu denumirea marginală Contractul de asigurare prevede:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Rezultă astfel că obligația de plată a penalităților de întârziere își are izvorul în contractul de asigurare.

Din punct de vedere al includerii penalităților de întârziere în categoria creanțelor de asigurare, instanță de control judiciar reține că sunt relevante prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări reprezintă creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări, creanțele Fondului de Garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanța de asigurare ca fiind creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului ca fiind acela de a garanta plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Totodată, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Fondul efectuează plăți în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

În concluzie, penalitățile de întârziere trebuie privite ca reprezentând creanță principală, alături de contravaloarea reparației autovehiculului, având în vedere că prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, sus-menționate, fac referire la plățile în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, fără a exclude penalitățile, așa încât prevederile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență reținute de prima instanță nu sunt incidente.

Prin urmare, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor prin întârzierea plății despăgubirii cuvenite, se impune obligarea pârâtului și la plata penalităților de întârziere.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul pârâtului ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, va admite recursul formulat de reclamantă, va casa în parte sentința atacată, va obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și la plata penalităților de 0,2 % pe zi de întârziere calculate la suma de 22.403,89 RON, începând cu data de 24.07.2015 și până la achitarea efectivă a debitului principal, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară,

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 743 din 5 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 743 din 5 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, în rejudecare, obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și la plata penalităților de 0,2 % pe zi de întârziere, calculate la suma de 22.403,89 RON, începând cu data de 24.07.2015 și până la achitarea efectivă a debitului principal.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Opinie separată

În dezacord cu opinia majoritară, am considerat că soluția legală care se impunea a fi dată în cauză era aceea de respingere și a recursului formulat de către reclamanta A. S.R.L.

Divergența de opinie a plecat de la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor legale incidente din perspectiva neincluderii a penalităților de întârziere în categoria creanțelor de asigurare.

Se reține, din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 (art. 3 alin. (1) lit. i) și în Legea nr. 213/2015 (art. 4 alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (5) și art. 13 alin. (1), că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Potrivit art. 2214 din C. civ., "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Astfel, se constată că penalitățile de întârziere nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, care ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reglementează în mod expres această instituție.

Se observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la penalitățile de întârziere/dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit.

De asemenea, Norma ASF nr. 16/2015 prevede în mod clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, în cauză recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Prin urmare, apreciez că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul culpabil al asiguratorului. pentru a căror recuperare partea are la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Așa fiind, am considerat, din perspectiva interpretării date prevederilor legale incidente, că soluția primei instanțe este corectă și cu privire la acest capăt de cerere.