ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2035/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secția Civilă la 18 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B. S.A. și C., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea acestora la plata sumei de 567.609.71 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin faptele culpabile precum și a accesoriilor aferente, calculate până la momentul plății.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 219-224 C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 1357-1359 C. civ.

Prin întâmpinare au fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei de interes.

Prin încheierea pronunțată la 04.06.2019, Tribunalul Vaslui, secția Civilă a respins cererea reclamantei de modificare a acțiunii, prin chemarea în judecată și a altor persoane în calitate de pârâți, a suspendat judecata cauzei în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și a disjuns cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul C., formând dosarul nr. x/2019.

Urmare a îndeplinirii integrale a obligațiilor prevăzute în planul de reorganizare și reinserția societății B. S.A. în activitatea economică, Tribunalul Vaslui, secția Civilă, la cererea pârâtei, prin încheierea pronunțată la 08.12.2020, a dispus redeschiderea judecății dosarului nr. x/2018, reținând că motivul care a determinat suspendarea judecații a încetat.

Prin sentința civilă nr. 697 din 26 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vaslui, secția Civilă a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâta B. S.A., ca neîntemeiată; a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A, ca inadmisibilă și a obligat reclamanta la plată către pârâtă a sumei de 5.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost promovată și obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată, din fond și apel.

Prin decizia civilă nr. 483 din 20 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 697/26.05.2021, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă, hotărâre pe care a păstrat-o, și a dispus obligarea apelantei-reclamante la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și, în consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost promovată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din fond, apel și recurs.

În motivare, recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit legea, fiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Detaliind, susține recurenta-reclamantă că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, în speță instituția răspunderii civile, raportat la dispozițiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, reținând că, în cazul în care între părți există un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, cel păgubit are calea acțiunii în răspundere contractuală și nu a acțiunii în răspundere delictuală.

În acest sens, arată că, deși instanța de apel, în analizarea cererii de apel, a avut în vedere excepția de la regulă, respectiv situația în care neexecutarea contractului constituie în același timp o infracțiune, cel păgubit are posibilitatea de a opta între acțiunea în răspundere civilă contractuală și cea delictuală, greșit a reținut că recurenta-reclamantă, prin formularea cererii de declarație de creanță în cadrul procedurii insolvenței societății B. S.A., a optat pentru răspunderea contractuală și, drept urmare, nu mai poate urma altă cale, raportat și la faptul că, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/2006, o acțiune în răspundere delictuală formulată de un creditor pentru sume admise în procedura insolvenței și reduse prin planul de reorganizare, este inadmisibilă.

Mai susține autoarea recursului că, atât instanța de fond cât și cea de apel, nu au ținut cont de momentul constituirii ca parte civilă în cadrul dosarului penal, coroborat cu data declarației de creanțe și data aprobării, respectiv modificării planului de reorganizare al societății B. S.A.

Astfel, pe de o parte, arată că, la momentul deschiderii procedurii insolvenței împotriva pârâtei (sentința civilă nr. 555/F din 12.09.2012, pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2012), aceasta nu avea cunoștință de existenta dosarului penal nr. x/2011, cererea de înscriere la masa credală a pârâtei debitoare în insolvență fiind făcută 16.10.2012, astfel că nu poate fi pusă în discuție o opțiune între răspunderi, declarația de creanță fiind greșit considerată de instanța de apel drept o veritabilă cerere de chemare în judecată întemeiată pe răspundere civilă contractuală iar, pe de altă parte, planul de reorganizare a fost confirmat prin sentința nr. 303/06.09.2016 și ulterior modificat, prin sentința civila nr. 1281/13.09.2017, ambele pronunțate de Tribunalul Vaslui.

Cu privire la dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Vaslui, privind pe învinuitul C., administrator al societății B. S.A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 8 alin. (1) si art. 9 alin. (1) lit. b) si c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, arată autoarea recursului faptul că, în cursul cercetărilor, s-a constituit parte civilă pentru suma de 567.609,71 RON (suma de 401.969,71 RON pentru Contractul de credit nr. x/09.03.2012, respectiv 165.640 RON pentru Contractul de credit nr. x/26.06.2012).

De asemenea, arată că, prin Ordonanța de clasare din 04.06.2018, comunicată la 21.06.2018, cu privire la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv că fapta nu este prevazută de legea penală, întrucât nu a fost comisă în scopul obținerii unui folos patrimonial injust, B. S.A. îndeplinind condițiile legale de eligibilitate cerute de H.G. nr. 838/2010, precum și faptul că s-a menținut măsura asigurătorie a sechestrului dispusă prin Ordonanța procurorului din 11.05.2018 asupra sumei de 1.876,938 RON aflată în contul B. S.A., măsură care, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. a) teza finală C. proc. pen., încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției.

Având în vedere soluția din Ordonanța de clasare, văzând și prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., susține autoarea recursului că promovarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală în temeiul art. 1357 - 1359 C. civ. este admisibilă față de prejudiciul rămas nerecuperat, sumele încasate în cadrul derulării planului de reorganizare fiind imputate asupra altor credite.

Invocând jurisprudența secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deciziile nr. 2905/27.09.2013, respectiv nr. 1558/04.10.2016, arată recurenta-reclamantă că raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la special, în sensul că răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile. Astfel că, dacă într-o situație dată nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.

Or, nerespectarea obligațiilor contractuale prin declararea necorespunzătoare a efectivului de păsări vândute, consideră recurenta- reclamantă că reprezintă un caz de culpă, ce se subscrie obligațiilor prevăzute de art. 8.1 din convențiile de credit, cu următorul conținut: "Prezentarea de către client de documente și/sau furnizarea de informații și declarații incomplete/false și/sau omisiunea de a comunica Băncii documente și informații în scopul de a induce în eroare Banca". Mai arată recurenta-reclamantă că instanța de apel, prin menținerea soluției pronunțate de prima instanță, de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, a dat o interpretare netemeinică și nelegală acestei excepții.

În acest sens, înțelege să evoce aspecte doctrinare cu privire la deosebirea dintre răspunderea contractuală și cea delictuală, cu privire la posibilitatea opțiunii între acțiunea contractuală și cea delictuală, arătând totodată, că în practica judiciară s-a conturat atât regula potrivit căreia, în cazul în care între părți a existat un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil a se apela la răspunderea delictuală, ci doar la cea contractuală, cât și excepția ca, în cazul în care neexecutarea contractului reprezintă în același timp și o infracțiune, persoana prejudiciată poate alege între acțiunea civilă contractuală și cea delictuală.

De asemenea, susține că, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (2) C. proc. pen., atunci când partea prejudiciată înțelege să alăture acțiunea civilă celei penale, se aplică regulile răspunderii civile delictuale și nu ale celei contractuale, iar din momentul în care partea a făcut această alegere, nu mai poate reveni asupra ei decât în cazul în care instanța civilă a fost sesizată mai înainte de începerea procesului penal și nu a fost pronunțată nicio hotărâre.

Mai arată recurenta-reclamantă faptul că, potrivit normelor procesual penale ale art. 28 alin. (1) teza a doua, instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, ceea ce reprezintă, în accepțiunea sa, o deplasare a concepției noului cod de la teoria unicității culpei penale și civile, la teoria dualității acestor culpe și, în atare condiții, instanța civilă poate constata existența unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanța penală nu a constatat existența unei culpe penale a acestuia.

În încheiere, raportat la situația de fapt, consideră că nu poate fi reținută motivația instanțelor de fond și apel privind admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, având în vedere că prejudiciul nu a fost recuperat, iar în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 219 - 224 C. civ. și art. 1357 1359 din același act normativ, solicitând admiterea recursului, iar în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost promovată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., art. 483 - 500 și urm. din C. proc. civ.

La 13 ianuarie 2023, astfel cum atestă dovezile de înmânare aflate la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A.

La 13 februarie 2023 (a se vedea corespondența electronică de la fila x, respectiv plicul aflat la fila x purtând ștampila cu data poștei), intimata-pârâtă, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității, netimbrării (invocând faptul că până la momentul formulării întâmpinării nu a avut acces la lucrările dosarului și nu a putut verifica dacă recursul a fost formulat în termen, respectiv dacă este legal timbrat) și excepția nulității recursului (invocând nemotivarea acestuia/neîncadrarea criticilor în niciunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), solicitând, în principal, admiterea excepțiilor, respingerea recursului ca tardiv formulat, respectiv anularea acestuia ca netimbrat, iar în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

La 21 februarie 2023, astfel cum atestă dovada de înmânare aflată la fila x, întâmpinarea a fost comunicată la sediul social al recurentei.

La 24 februarie 2023, recurenta-reclamanta A. S.A. a depus, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, reiterând întregul conținut al cererii de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 25 mai 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu și-au exprimat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepțiile netimbrării, tardivității și nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, constată următoarele:

Analizând excepția netimbrării recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, instanța supremă o va respinge, întrucât recursul este legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON, conform art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, dovada achitării taxei regăsindu-se la dosarul de recurs.

Înalta Curte va respinge excepția tardivității depunerii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, constatând că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., având în vedere că decizia atacată a fost comunicată recurentei-reclamante la 25 noiembrie 2022, iar cererea de recurs a fost depusă la 21 decembrie 2022, la serviciul de curierat rapid, fiind înregistrată la Curtea de Apel Iași la 22 decembrie 2022 (dosar recurs), în condițiile în care termenul de recurs s-ar fi împlinit la 27 decembrie 2022, marți, zi lucrătoare.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cercetând cererea de recurs, instanța supremă reține că, nemulțumirea recurentei-reclamante rezidă în aceea că, deși acțiunea a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei, instanța de apel, menținând soluția pronunțată de instanța de fond, de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, nu a analizat condițiile răspunderii civile delictuale, considerând că, prin formularea declarației de creanță în cadrul dosarului de insolvență al pârâtei, cerere ce are valoarea unei cereri de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea contractuală, aceasta și-a exprimat opțiunea pentru răspunderea contractuală, nemaiputând urma calea unei acțiuni în răspundere delictuală, iar raportat la dispozițiile Legii nr. 85/2006, a concluzionat că o acțiune în răspundere delictuală formulată de un creditor pentru sume admise în procedura insolvenței și reduse prin planul de reorganizare, este inadmisibilă.

Se constată că, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în realitate, invocarea acestor motive de casare este pur formală, neputând fi reținută existența unei motivări propriu-zise a cererii de recurs, în sensul exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

În concret, în ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța supremă constată că recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării deciziei instanței de apel, în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare amintit, respectiv dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, dacă hotărârea cuprinde motive contradictorii, ori dacă cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Nici în ceea ce privește invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Astfel, cu toate că a invocat dispozițiile art. 219-244 C. civ. și ale art. 1357-1359 C. civ. privind condițiile necesare a fi îndeplinite în vederea atragerii răspunderii delictuale, argumentele recurentei vizează, în realitate, fondul pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată. Or, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă, cauza nefiind cercetată pe fond, în sensul stabilirii existenței unei fapte ilicite, a prejudiciului, legăturii de cauzalitate și vinovăției pârâtei.

Totodată, se constată că recurenta critică chestiuni de fapt, aspecte de temeinicie ale cauzei, afirmând că ceea ce au nesocotit atât prima instanță și cea de apel, a fost momentul constituirii ca parte civilă în cadrul dosarului penal, coroborat cu data declarației de creanță și datele aprobării, respectiv modificării planului de reorganizare, aspecte ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Or, recursul urmărește verificarea conformității deciziei atacate cu normele de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt pe baza analizării probatoriului fiind atributul instanței devolutive.

În altă ordine de idei, comparând cererea de recurs cu cererea de apel, se constată că o mare parte din așa-zisele critici de nelegalitate nu reprezintă altceva decât o reluare a susținerilor și argumentelor formulate în calea de atac devolutivă a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, însă, chiar dacă ne aflăm în situația în care, prin decizia instanței de apel, a fost menținută soluția primei instanțe, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanței de apel, fiind necesar ca autoarea recursului să arate, în concret, în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de însăși instanța de apel.

Astfel, având în vedere că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este formal invocat, recurenta urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanța de apel, o nouă verificare și interpretare a celor susținute în fața instanței de apel.

Prin urmare, susținerile recurentei-reclamante prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că au fost indicate și dispozițiile Legii nr. 85/2006, însă recurenta nu a arătat, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din acest punct de vedere, limitându-se la a susține că, deși instanța de apel a analizat apelul din perspectiva situației în care, dacă neexecutarea contractului constituie în același timp o infracțiune cel păgubit are posibilitatea de a opta între acțiunea în răspundere contractuală și cea delictuală, a considerat că prin formularea declarației de creanță în cadrul procedurii insolvenței B. S.A., reclamanta a optat pentru răspunderea contractuală și, prin urmare, nu mai poate urma altă cale.

Or, pentru ca un astfel de demers judiciar să fie analizat din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, este necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept material pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci acesta trebuie să arate, în concret, și în ce mod instanța de apel a nesocotit acea normă, dezvoltând critici de nelegalitate care să vizeze efectiv considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, în lipsa unor critici care să vizeze considerentele instanței de apel, instanța de recurs nu se poate substitui recurentei, formulând în locul său critici de nelegalitate care să vizeze în mod concret considerentele instanței de apel.

Concret, criticile formulate prin cererea de recurs ignoră considerentele pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția. Astfel, instanța de prim control judiciar nu a reținut, ca fine de neprimire a acțiunii în daune, neîndeplinirea condițiilor legale pentru ca partea să poată opta în favoarea răspunderii delictuale, în detrimentul celei contractuale. Dimpotrivă, considerentele decizorii vizează descărcarea debitoarei de orice obligații anterioare confirmării unui plan de reorganizare în procedura specială a insolvenței.

Prin urmare, majoritatea criticilor formulate prin cererea de recurs sunt străine de considerentele hotărârii atacate.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În considerarea celor ce preced, nefiind identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., văzând că recurenta-reclamantă A. S.A. nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 483/2022 din 20 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile netimbrării și tardivității recursului, invocate de intimata-pârâtă B. prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 483/2022 din 20 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2023.