ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 137/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secția Civilă la 18.07.2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A, societate în reorganizare judiciară, prin administratorii judiciari C.. și D.. și pe pârâtul E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata către reclamantă a sumei de 567.609,71 RON, compusă din suma de 401.969,71 RON, datorată în temeiul contractului de credit nr. x încheiat la 09.03.2012 și din suma de 165.640 RON, datorată potrivit contractului de credit nr. x din 26.06.2012, pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei. A mai solicitat obligarea pârâților și la plata accesoriilor aferente debitului, calculate până la momentul plății, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 04.06.2019, Tribunalul Vaslui, secția Civilă a dispus, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, suspendarea judecării acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și a disjuns cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul E., care a fost înregistrată pe rolul aceleiași instanțe, sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 244/18.03.2020, pronunțată în dosarul nou-format, Tribunalul Vaslui, secția Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii și, reținând în esență că, raportat la starea de fapt conturată de toate probele administrate, condițiile prevăzute de art. 1.357-1.359 C. civ. nu sunt îndeplinite, a respins ca neîntemeiată acțiunea și cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, A. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin cererea de apel, reclamanta a arătat că nu atacă dispozițiile de respingere a excepțiilor, iar pe fondul cauzei, adițional temeiurilor de drept indicate în primă instanță, a invocat prevederile art. 73 lit. e) și pe cele ale art. 144

2

din Legea nr. 31/1990.

Prin decizia nr. 466/14.10.2020, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul și a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 3.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și, pe fond, admiterea acțiunii.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit probele administrate, reținând o situație de fapt eronată.

A mai arătat că la soluționarea apelului au fost aplicate greșit normele legale cu privire la motivele care au fost calificate ca fiind invocate pentru prima dată în apel.

Referitor la celelalte motive de apel, privind netemeinicia și nelegalitatea hotărârii, autoarea căii de atac a afirmat că instanța de apel a îmbrățișat dezlegarea dată la fond, fără a motiva decizia dată.

A mai subliniat că, în contra celor reținute de curtea de apel, actele la care a făcut trimitere în susținerea apelului au fost depuse la judecata fondului cauzei în combaterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului E., acestea fiind analizate cu ocazia dezlegării date excepției de către judecătorul fondului, iar în apel nu a făcut decât să evidențieze modul în care actele și faptele ar fi trebuit să fie încadrate în drept, potrivit art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă a reiterat argumentele prezentate prin cererea de apel cu privire la îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât.

Astfel, a afirmat că în temeiul calității de director și președinte al adunării generale a asociaților, între intimatul-pârât și angajații societății care au semnat documentele depuse pentru acordarea ajutorului de stat a existat un raport de subordonare, care, în opinia sa, excludea obligativitatea dovedirii actului de instigare morală și îi permitea să direcționeze, să supravegheze și să controleze activitatea acestora în exercitarea funcțiilor sau însărcinărilor conferite pentru realizarea interesului său.

În acest context, a invocat dispozițiile art. 73 lit. e) și pe cele ale art. 144

2

din Legea nr. 31/1990.

Referitor la existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, autoarea căii de atac arată că din probele administrate în dosarul penal a rezultat că E. s-a aflat în culpă cu privire la producerea prejudiciului material, fiind cel care a coordonat activitatea S.C. B. S.A.

Recurenta-reclamantă a mai reclamat și interpretarea nelegală a prevederilor art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 838/2010, susținând că, potrivit actelor de urmărire penală, S.C. B. S.A. se încadra în aceste prevederi, potrivit art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 838/2010.

Cu privire la existența vinovăției, a arătat că, spre deosebire de art. 998 din C. civ. de la 1864, dispozițiile noului C. civ. nu mai condiționează explicit angajarea răspunderii civile de greșeala autorului, limitându-se la constatarea existenței unei încălcări prin acțiune ori inacțiune a drepturilor, dar și a intereselor legitime ale altor persoane, culpa fiind prezumată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 8 martie 2021, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca netimbrat, în ipoteza nedepunerii de către recurenta-reclamantă a dovezii achitării taxei judiciare de timbru.

A mai arătat că recursul este nul, întrucât motivele invocate nu se încadrează în cele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte și-a prezentat punctul de vedere.

La termenul din 10.11.2021, constatând că recursul este legal timbrat și că motivele de nelegalitate se circumscriu cazurilor de casare de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă l-a admis în principiu, în condițiile art. 493 alin. (7) din același cod, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării pe fond.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, este de notat că asupra susținerilor intimatului-pârât din perspectiva cărora s-a arătat că recursul este nul, instanța supremă s-a pronunțat prin încheierea din 10.11.2021, astfel că, raportat la art. 235 C. proc. civ., coroborat cu art. 494 și art. 482 din același cod, analiza lor nu mai poate fi reluată.

De asemenea, având în vedere că argumentele autoarei căii de atac din memoriul de recurs vizează condițiile răspunderii civile delictuale, se impune a se preciza că prejudiciul pretins în litigiul de față a fost recuperat parțial de către recurenta-reclamantă, astfel: 80% din valoarea creditului restant de la Fondul de Garantare a Creditelor Rurale, iar suma de 56.097,11 RON a fost achitată potrivit planului de reorganizare al societății B. S.A.

Prin memoriul de recurs autoarea căii de atac a criticat decizia recurată sub aspectul nemotivării ei, al interpretării greșite a probelor prin reținerea unei situații eronate și al aplicării greșite a legii la soluționarea motivelor de apel, determinat de calificarea dată de instanța de prim control judiciar motivelor de apel întemeiate pe art. 73 lit. e) și art. 144

2

din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, nelegalitatea hotărârii atacate a fost invocată și din perspectiva aplicării greșite de către instanța de prim control judiciar a normelor de drept material referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale.

Logica juridică impune analiza prioritară a criticilor recurentei-reclamante privind calificarea temeiurilor de drept invocate în apel ca fiind temeiuri de drept noi, întrucât în măsura în care s-ar constata că acestea nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată, această concluzie (semnificând lipsa analizei lor în apel) s-ar răsfrânge și asupra celorlalte critici de nelegalitate a căror examinare ar deveni inutilă.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel în mod greșit ar fi reținut că motivele de apel invocate cu privire la art. 73 lit. e) și la art. 144

2

din Legea nr. 31/1990 ar fi fost invocate pentru prima dată în apel.

În argumentare, a arătat că înscrisurile la care a făcut trimitere în apel au fost depuse în primă instanță în combaterea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât, iar în etapa apelului doar a arătat modul în care încadrarea în drept ar fi trebuit să se realizeze de către prima instanță în raport cu actele și faptele, potrivit art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ., pe care l-a evocat.

Pornind de la aceste considerații preliminare, Înalta constată că deși recurenta-reclamantă a invocat in terminis dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire aceste critici, ele pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de pct. 5 al articolului precitat, întrucât, în realitate, autoarea căii de atac susține încălcarea unor norme de procedură.

În continuare, reclamanta A. S.A. a formulat o acțiune al cărei obiect principal a fost configurat ca pretenție de acoperire a prejudiciului înregistrat ca urmare a săvârșirii de către pârât a faptei civile delictuale reclamate și a fost fundamentată în drept pe dispozițiile de drept material care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale.

Din această perspectivă, cauza acțiunii presupunea analiza exclusivă a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1.357-1.359 C. civ., demers, de altfel, efectuat de tribunal în soluționarea cauzei și necontestat de către părți.

În apel, reclamanta, adițional motivelor de apel care au vizat îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, a invocat, în susținerea temeiniciei acțiunii sale, și art. 73 lit. e) și art. 144

2

din Legea nr. 31/1990, care reglementează răspunderea administratorilor față de societate pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun.

În acest context, instanța de prim control judiciar a reținut că raportat la cele judecate în primă instanță, motivele de apel întemeiate pe dispozițiile legale sus-indicate nu au legătură cu hotărârea tribunalului, fiind invocate pentru prima dată în apel, așa încât, în temeiul art. 478 și art. 479 C. proc. civ., a apreciat că nu poate proceda la examinarea chestiunilor legate de antrenarea răspunderii intimatului-pârât în temeiul Legii nr. 31/1990.

Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care este expresia principiului disponibilității, "obiectul și limite procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ce stabilește limitele efectului devolutiv al apelului la ceea ce s-a judecat în primă instanță, "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată (...)".

În speță, așa cum s-a arătat mai sus, prima instanță a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe normele de drept comun, care nu a vizat și angajarea răspunderii intimatului-pârât prin prisma dispozițiilor legii speciale în materia societăților, Legea nr. 31/1990, invocată de reclamantă pentru prima dată în apel.

În aceste condiții, instanța de prim control judiciar în mod corect a interpretat și aplicat dispozițiile art. 478 C. proc. civ. și a stabilit că invocarea art. 73 lit. e) și art. 144

2

din Legea nr. 31/1990 pentru prima dată în apel reprezintă o modificare a cauzei acțiunii asupra căreia instanța de prim control judiciar nu se poate pronunța în faza apelului, în care controlul legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe este limitat la ceea ce s-a judecat în prima etapă procesuală.

Modificarea cauzei cererii de chemare în judecată nu poate fi efectuată oricând în cursul judecății, ci numai în condițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., nefiind posibil să fie primită direct în apel.

Admiterea unei teze contrarii ar înfrânge principiul disponibilității și cel al contradictorialității, precum și dreptul la apărare al părții adverse, care s-ar afla în imposibilitate de a formula apărări pe alte aspecte decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată și ar fi privat de unul dintre cele două grade de jurisdicție devolutive recunoscute de legislația română.

Considerentele expuse nu vin în contradicție cu dispozițiile art. 22 C. proc. civ., întrucât rolul activ nu poate fi exercitat de către judecător decât în limitele învestirii sale de către părți și ale normelor legale ce guvernează procesul civil.

O pretinsă încălcare a acestor texte de lege ar fi putut fi reclamată în situația în care reclamanta ar fi suspus spre analiză tribunalului argumente apte să conducă spre ipoteza unei răspunderi a pârâtului în temeiul normei speciale; or, în lipsa unei astfel de cereri, în mod corect s-a apreciat că temeiul de drept nou invocat nu respectă cerințele impuse de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Nici alegațiile autoarei căii de atac potrivit cărora aspectele noi sesizate în apel ar fi fost invocate în fața primei instanțe, în momentul formulării apărărilor cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, nu pot fi reținute, întrucât examinarea înscrisurilor din dosar relevă că argumentele invocate în combaterea excepției au vizat actele pârâtului emise în calitate de director al societății, nu și răspunderea acestuia întemeiată pe prevederile art. 73 lit. e) și art. 144

2

din Legea nr. 31/1990.

Un alt motiv de recurs invocat de autoarea căii de atac este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect analizate de către instanța sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv și consistent al argumentelor părților, fără ca aceasta să presupună un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, desigur, nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile să influențeze soluția.

Analiza în detaliu a deciziei recurate relevă că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat atât cu privire la criticile apelantei care nu au fost deduse judecății în fața tribunalului, cât și cu privire la motivele pentru care aceasta și-a însușit considerentele reținute de prima instanță cu privire la neîntrunirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii pârâtului.

Este de notat că pentru a conchide în sensul celor stabilite de tribunal, instanța de prim control judiciar a expus și a analizat starea de fapt prin raportare la probatoriul administrat în cauză, prezentând în mod argumentat elementele care au configurat legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate de prima instanță.

Prin urmare, nu se poate susține că instanța de apel nu a expus argumentele care au dus la soluția pronunțată, în măsura în care analiza instanței de prim control judiciar s-a realizat exclusiv raportat la motivele de apel, la obiectul cererii de chemare în judecată, la probele administrate în cauză, precum și la considerentele reținute de prima instanță prin hotărârea apelată.

Așadar, criticile recurentei-reclamante nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că autoarea căii de atac critică decizia recurată din perspectiva aplicării greșite a legii la motivele noi invocate în apel și la analiza condițiilor răspunderii civile delictuale.

Față de considerentele expuse mai sus cu privire la ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analiza criticilor privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 73 lit. e) și art. 144

2

din Legea nr. 31/1990 nu se mai impune, având în vedere că în privința lor s-a reținut că reprezintă temeiuri noi de drept, care nu pot face obiectul controlului de legalitate în etapa devolutivă a apelului și, pe cale de consecință, nici în recurs.

Referitor la cel de-al doilea set de critici, instanța de recurs subliniază că nu pot fi analizate, întrucât nu se încadrează în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acele critici care subliniază greșita statuare asupra faptelor constatate de instanța de apel, precum și cele care privesc probatoriul administrat, actele de administrare ale intimatului-pârât, cele privind organizarea societății, persoanele care au semnat documentele depuse pentru acordarea ajutorului de stat, actele de urmărire penală și efectele produse de acestea în plan probatoriu.

Înalta Curte arată că această parte a motivelor de recurs excedează sfera motivelor de nelegalitate pentru care calea extraordinară de atac poate fi promovată, deoarece repunerea în discuție a interpretării probelor, ca fundament al stării de fapt, nu este posibilă în recurs, în cadrul căruia, în acord cu art. 483 raportat la art. 457 C. proc. civ., examinarea cauzei se rezumă la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, Înalta Curte reține că deși a reclamat încălcarea art. 219-224 și art. 1.357-1359 C. civ., recurenta-reclamantă a făcut trimitere la normelor de drept material arătate din perspectiva temeiniciei argumentelor sale pe fondul cauzei, fără a indica, în concret, modul în care acestea au fost încălcate sau greșit aplicate de către instanța de prim control judiciar.

Mai mult, elementele expuse în argumentarea incidenței acestui caz de casare nu reprezintă decât o reiterare a criticilor invocate în apel de către autoarea căii de atac.

Or, prezentarea din nou a motivelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., examinarea instanței de recurs fiind limitată de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Motivele de recurs trebuie să cuprindă critica hotărârii judecătorești recurate, nu doar reiterarea susținerilor părților de la judecata în fața instanței de prim control judiciar devolutiv.

Pe cale de consecință, pretinsa încălcare a normelor de drept material a fost invocată în mod formal.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată se dovedește legală, niciuna din criticile recurentei-reclamante nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 466/14.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2022.