ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 174/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20.04.2021 pe rolul Tribunalului Călărași, secția Civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună rezoluțiunea convenției de plată eșalonată, autentificată sub nr. x/12.11.2020 de C., din culpa pârâtei, să o oblige pe aceasta la plata sumei de 4.776.065 RON, reprezentând daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale, să constate compensația de drept a sumelor datorate de reclamantă pârâtei în temeiul convenției de plată eșalonată - în cuantum de 2.126.578,27 RON - cu suma de 4.776.065 RON, pe care pârâta i-o datorează și să oblige pârâta la plata către reclamantă a diferenței rezultate, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 02.02.2022, prima instanță a disjuns judecata ultimelor două capete de cerere și a dispus formarea unui nou dosar în care, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a dispus suspendarea judecății.

Prin sentința civilă nr. 410/27.06.2022, Tribunalul Călărași, secția Civilă a admis cererea, a dispus rezoluțiunea convenției de plată eșalonată autentificată sub nr. x/12.11.2020 de C. și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 56.813 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel, căile de atac fiind respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 269/A/21.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

B. S.R.L. a atacat cu recurs decizia instanței de apel, solicitând casarea ei în parte, în privința soluției date apelului propriu, și, în rejudecare, respingerea ca nefondată a cererii.

În motivare, autoarea căii de atac a afirmat că prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că, printr-o motivare contradictorie și străină de obiectul cauzei, curtea de apel a refuzat sancționarea încălcării de către tribunal a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, a afirmat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a normelor de drept material și a expus o motivare contradictorie, operațiuni în urma cărora a conchis asupra caracterului sinalagmatic al convenției de plată eșalonată autentificată sub nr. x/12.11.2020 de C.; a circumscris aceste critici motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

O primă critică a fost îndreptată împotriva considerentelor prin care instanța de apel a statuat că, față de obiectul convenției de plată eșalonată, există o strânsă legătură între obligația de a face - de predare a documentelor -, asumată de recurentă, și cea de achitare a sumelor restante, ce revine intimatei.

Autoarea recursului a arătat că instanța de apel a conturat fără justificare o echivalență patrimonială a celor două obligații, deși obligația de plată privea suma de 3.500.000 RON, compusă atât din debitele obiect al convenției de plată eșalonată, cât și din suma de 1.278.228,60 RON, ce formase obiectul unei convenții anterioare, încheiate în 20.08.2020.

A susținut că pct. 3 din pag. 2 a convenției de plată eșalonată modifică termenul de plată al sumei de 430.000 RON, prevăzut în convenția încheiată la 20.08.2020, act juridic ce nu a prevăzut în sarcina sa obligația de predare de documente. Totodată, a subliniat că, din preambulul convenției de plată eșalonată, rezultă că obiectul ei îl reprezintă plata facturilor emise în august- noiembrie 2020, în timp ce suma de 430.000 RON este parte a unei sume distincte.

A conchis, deci, că plata acestei sume nu este cauza juridică a obligației de predare a documentelor asumată potrivit convenției de plată eșalonată și, în consecință, neexecutarea ei nu poate determina rezoluțiunea convenției.

A evidențiat că instanța de apel a calificat greșit convenția de plată eșalonată drept contract sinalagmatic.

O altă critică a vizat interpretarea convenției de plată, detașat de contractul de prestări servicii încheiat de părți.

Recurenta a combătut statuarea curții de apel potrivit căreia verificarea raporturilor contractuale excedează obiectul învestirii, reprezentat de convenția de plată eșalonată.

În acest sens, a evidențiat că această convenție are ca izvor tocmai contractul de prestări servicii, iar rezolvarea corectă a chestiunii litigioase presupune înțelegerea mecanismului de executare a acestui contract; consecutiv, a criticat punctual analiza contractului realizată de instanța de apel, arătând că, în primul rând, erau facturate și apoi achitate serviciile de intimată și doar ulterior avea loc predarea documentelor de sortare, urmate de cele de trasabilitate.

A afirmat că neînțelegerea naturii raporturilor contractuale a determinat concluzia că obligația de predare a documentelor se executa în precedența obligației de plată, iar această eroare a fost și sursa calificării greșite a convenției ca fiind una sinalagmatică, ignorându-se că, în realitate, ea reprezintă un act juridic unilateral în care sunt prezente obligații cu caracter reciproc, afectate de termene suspensive diferite și nu obligații interdependente.

În privința contractului de prestări servicii, autoarea căii de atac a menționat că acesta are un caracter sinalagmatic, care a fost, însă, greșit reflectat în decizia recurată.

A relevat că debitele de 2.260.741,06 RON și 430.000 RON, a căror achitare era stabilită prin art. 5, respectiv 3 din convenția de plată, reprezentau contraprestația serviciilor contractuale și nu a documentelor stabilite la art. 4; totodată, a subliniat că obligațiile stabilite prin convenția de plată sunt obiectul unor operațiuni juridice distincte, de amânare și eșalonare a scadenței, nu sunt interdependente și nu relevă prezența unui contract sinalagmatic, în definiția art. 1.171 teza I C. civ.

Un set subsecvent de critici a tratat concluzia instanței de apel în legătură neexecutarea nejustificată de către recurentă a obligației de a preda documentele; a subliniat că această concluzie relevă o motivare contradictorie și interpretarea și aplicarea greșită a art. 1.516 alin. (2), art. 1.517 și art. 1.549 alin. (1) C. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 20.06.2023, intimata a invocat excepția nulității recursului - respinsă de Înalta Curte în ședința din 31.01.2024 - și a solicitat, în subsidiar, respingerea lui ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta combate, prin primul motiv de recurs, respingerea criticii prin care, în apel, a afirmat nesocotirea de către tribunal a exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privind motivarea hotărârii judecătorești; deși o circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., critica va fi analizată doar prin prisma primei ipoteze de casare invocate, întrucât conturează nesocotirea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Critica este nefondată, în primul rând pentru că instanța de apel a răspuns, prin considerentele de la paginile 14-16 ale deciziei sale, obiecțiilor aduse de apelanta-pârâtă modului în care prima instanță i-a examinat apărările și a conchis că au fost respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Nu mai puțin, susținerile recurentei sunt irelevante în contextul în care nu a cerut prin apel anularea sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. și în care instanța de prim control judiciar a respins apelul, în temeiul alin. (1) al dispoziției legale menționate, statuând din nou asupra fondului, iar prin prezenta decizie, instanța de recurs va examina legalitatea acestei dispoziții.

Prin segmentul subsecvent al recursului, recurenta contestă caracterul sinalagmatic al convenției de eșalonare din 12.11.2020, întemeindu-se pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și în acest caz, lipsa oricăror argumente subsumate ipotezelor de nemotivare împiedică analiza din perspectiva celui dintâi motiv de casare, urmând a fi avut în vedere numai motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Autoarea recursului afirmă - dar nu argumentează într-o manieră proprie căii extraordinare de atac promovate - autonomia juridică a obligațiilor asumate prin convenția de plată eșalonată autentificată sub nr. x/12.11.2020 de notarul public D. din cadrul C. (în continuare, "convenția de eșalonare din 12.11.2020") și combate modul în care instanțele devolutive au aplicat-o în raport cu contractul de prestări servicii nr. x/07.01.2020 (în continuare, "contractul de prestări servicii") și cu convenția autentificată sub nr. x/20.08.2020 de notarul public E. (în continuare, "convenția din 20.08.2020").

Starea de fapt fixată de instanțele devolutive relevă că, în condițiile executării necorespunzătoare a obligațiilor din contractul de prestări servicii, părțile litigante au încheiat la 20.08.2020 convenția prin care au agreat achitarea în perioada 10.09-15.12.2020 de către reclamantă a sumei de 2.757.156,58 RON, contravaloarea serviciilor pentru care pârâta a emis facturi în perioada 25.05-31.07.2020.

La 30.09.2020, în dosarul de executare nr. 239/2020, în care Judecătoria Buftea a încuviințat executarea silită a convenției din 20.08.2020, executorul judecătoresc F. a dispus înființarea popririi asupra conturilor intimatei pentru recuperarea sumei de 2.757.156,88 RON, creanța datorată conform titlului executoriu.

Din aceasta, la 12.11.2020, intimata continua să datoreze 1.278.228,60 RON, la care se adaugă suma de 2.260.741,06 RON, pe baza facturilor emise de pârâtă între 31.08-11.11.2020.

Acestea sunt circumstanțele în care părțile au încheiat convenția de eșalonare din 12.11.2020 care reglementează, deopotrivă, situația executării silite - prin clauza 2 -, sumele a căror plată incumbă reclamantei și sancțiunea în caz de neexecutare - prin clauzele 3, 5 și 6 -, ca și obligația pârâtei de comunicare a rapoartelor de sortare și a documentelor de trasabilitate, prin clauza 4.

Setul de critici în analiză, expuse în secțiunea III.1 a recursului, antamează chestiunea caracterului sinalagmatic al convenției din 12.11.2020 și aptitudinea neexecutării obligației de predare a documentelor de a determina rezoluțiunea ei.

Instanța de apel a relevat că prin convenția de eșalonare din 12.11.2020, independent de denumirea atribuită, părțile au intenționat să soluționeze sau să stingă diferendul determinat de neexecutarea obligațiilor care le incumbau din executarea contractului de prestări servicii.

Acest raționament, de altfel necombătut de autoarea recursului, este just.

În dimensiunea lui de negotium juris, actul juridic intitulat "convenție de plată eșalonată", autentificat sub nr. x/12.11.2020, reprezintă o tranzacție, prin care părțile au convenit asupra modului de stingere, prin concesii reciproce, a obligațiilor din contractul de prestări servicii, care erau scadente și neexecutate la data încheierii lui.

Convenția litigioasă are, contrar susținerilor recurentei, un caracter sinalagmatic, adjudecat atât prin prisma reciprocității concesiilor făcute de părți, cât și prin întrunirea simultană de către ele a calității de creditor și debitor.

Autoarea căii de atac evidențiază că obligația de plată a sumei de 430.000 RON nu poate constitui cauza juridică a îndatoririi de predare a documentelor și, deci, neexecutarea acesteia nu poate întemeia rezoluțiunea convenției în litigiu, deoarece suma menționată este reglementată nu de convenția de eșalonare din 12.11.2020, ci de cea din 20.08.2020, iar aceasta nu cuprinde obligația de remitere de înscrisuri.

Deși are o natură bivalentă - modificând actul încheiat de părți în 20.08.2020 cu privire la facturile emise în lunile mai- iulie, dar reglementând și obligațiile născute în perioada august- noiembrie 2020 -, convenția de eșalonare este un contract distinct, care produce efecte proprii, convergent dispozițiilor art. 1.270 alin. (1) și art. 2.267 C. civ.

Este real, deci, că suma de 430.000 RON pe care intimata (beneficiar în contractul de prestări servicii) s-a obligat să o remită recurentei (prestator) potrivit clauzei 3 din convenția de plată eșalonată reprezintă doar o parte din suma ce a făcut obiect al convenției din 20.08.2020 și este interdependentă doar cu obligația de a solicita suspendarea executării silite, prevăzută de clauza 2.

Această constatare nu denotă însă defectuozitatea deciziei recurate.

Dimpotrivă, curtea de apel evaluează în mod just caracterul rezolutoriu al neexecutării la 30.11.2020 a obligației de predare a documentelor, care a fost asumată de către prestator în temeiul clauzei 4, corelativ obligației beneficiarului, inserată în clauza 5, de plată a sumei de 2.260.741,06 RON în perioada ianuarie- martie 2021.

Părțile s-au plasat în consens în fața instanței de recurs, confirmând că actul juridic din care rezultă controversa lor nu poate fi detașat de contractul de prestări servicii.

În acord cu această poziție și cu instanța de prim control judiciar, Înalta Curte constată că succesiunea obligațiilor reglementate în convenție de clauzele 4 și 5 proiectează cronologia obligațiilor din contractul de prestări servicii; potrivit clauzei 5.6, prestatorul emite documentele care atestă tratarea și/sau valorificarea deșeurilor în 15 zile de la preluarea lor, în timp ce - conform clauzei 4.2 -, beneficiarul plătește în 30 de zile facturile pe care, însă, prestatorul le emite numai în primele zece zile ale lunii următoare celei în care deșeurile au fost preluate - conform clauzei 4.6.

Este relevant și că obligația asumată de recurentă prin clauza 4 din convenția din 12.11.2020 privește deșeuri preluate de aceasta în lunile ianuarie- octombrie 2020, împrejurare care determină concluzia că, la data încheierii convenției de plată eșalonată, termenul de executare a obligației prevăzute de clauza 5.6 din contractul de prestări servicii era deja depășit sau se situa la limita împlinirii.

În concluzie, instanța de apel a validat în mod just dreptul autoarei demersului judiciar de a cere încetarea contractului din culpa prestatorului, întrucât, deși obligația recurentei de predare a documentelor nu are drept cauză juridică remiterea sumei de 430.000 RON de către intimată, clauzele 4 și 5 din convenție reflectă - în concordanță cu contractul de prestări servicii - că ea trebuia executată în precedența celei de plată a serviciilor.

Susținerile din secțiunea III.1. B) a memoriului de recurs, care argumentează o dinamică factuală diferită a raportului contractual, nu pot fi opuse dispozițiilor inechivoce ale convenției din 12.11.2020 și celor ale contractului de prestări servicii, din care rezultă că obligațiile prestatorului le precedă pe cele ale beneficiarului și sunt, astfel, înlăturate.

Următorul segment al recursului contestă concluzia instanței de control judiciar devolutiv în privința condiției neexecutării nejustificate ce trebuie întrunită pentru a fi dispusă rezoluțiunea judiciară; acesta va fi încadrat și analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deși evocă pretinsa încălcare a art. 1.516 alin. (2), art. 1.517 și art. 1.549 alin. (1) C. civ., recurenta combate exclusiv refuzul instanței de apel de a recunoaște neplății de către creditoare a prețului serviciilor ca și carențelor de calitate a deșeurilor predate efectul exonerator de răspundere în privința încălcării propriei obligații, prevăzut de art. 1.517 C. civ.

Critica este nefondată; în primul rând, este construită pe aceeași premisă, înlăturată anterior de instanța supremă ca fiind contrară actelor juridice încheiate de părți, că obligațiile documentare ce reveneau prestatorului trebuiau îndeplinite anterior obligației de plată ce revenea beneficiarului.

În al doilea rând, cu referire la calitatea deșeurilor, trebuie conchis că ridicarea lor prezumă conformitatea cu condițiile contractuale, câtă vreme, în caz contrar, recurenta se putea prevala de clauza 5.4 din contract și refuza încărcarea și transportul materialelor care nu respectă cerințele legale.

În aceste condiții, apărările promovate de autoarea căii de atac nu puteau fi învestite cu efectul exonerator urmărit.

Astfel cum a reținut în mod just instanța de apel, atât din perspectiva contractului de prestări servicii, cât și din perspectiva convenției din 12.11.2020, prima obligație care trebuia să se execute era cea de predare a documentelor și ea revenea recurentei.

Dintr-o altă perspectivă, riscul activităților de tratare și valorificare a deșeurilor, care precedau cu necesitate emiterea documentelor la care face referire clauza 5.6 din contractul de prestări servicii, a fost asumat de recurentă și nu de intimată, astfel încât aceasta din urmă era îndreptățită să invoce neexecutarea ei, pentru a obține rezoluțiunea convenției.

Aceasta, întrucât prestatorul și-a asumat un termen cert pentru predarea documentelor, atât în clauza 5.6 din contractul de prestări servicii, cât și în clauza 4 din convenția de eșalonare din 12.11.2020, detașat de orice obligație a beneficiarului.

În concluzie, neexecutarea acestei obligații a fost în mod just imputată recurentei, iar art. 1.517 C. civ. nu poate fi activat pentru a paraliza demersul de rezoluțiune inițiat, pentru că premisa normei evocate, legătura de cauzalitate care trebuie să existe între acțiunea/inacțiunea creditorului și obligația neîndeplinită de debitor, este absentă în cauză.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență G., împotriva deciziei civile nr. 269/A/21.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2024.