ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2178/2023

Ședința publică din data de 26 octombrie 2023

Deliberând asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secția civilă la data de 14 decembrie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constatate că a operat rezoluțiunea unilaterală a contractului de vânzare-cumpărare x/05.07.202x din culpa pârâtei și să se dispună repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei să restituie suma de 430.500 RON retrași din contul reclamantei la data de 09.11.2021. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalității de 430.500 RON, în conformitate cu capitolul "răspunderea contractuală", lit. b), din contractul x/05.07.2021.

Prin sentința civilă nr. 780/2022 din data de 29 iunie 2022, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă a fost respinsă, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă. De asemenea, a fost respinsă cererea reclamantei A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, iar în baza art. 453 alin. (1), cu raportare la art. 452 C. proc. civ., s-a respins, ca nefondată, și cererea pârâtei B. S.R.L. de obligare a reclamantei A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea ei în parte, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, și pârâta B. S.R.L. a formulat apel, solicitând anularea în parte a sentinței atacate, în ceea ce privește respingerea ca nefondată a cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanță și, pe cale de consecință, obligarea intimatei-reclamante la plata sumei de 20.230 RON cu acest titlu.

Prin decizia civilă nr. 571/2022 din 16 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2021, au fost respinse ambele cereri de apel formulate împotriva deciziei civile nr. 780/29.06.2022 pronunțate de Tribunalul Vaslui, secția civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal reclamanta A. S.R.L., respectiv recurs incident pârâta B. S.R.L.

Prin recursul principal, reclamanta, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

După prezentarea detaliată a parcursului procesual al cauzei, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, următoarele:

Instanța de apel a încălcat prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ., care a condus la o interpretare greșită a prevederilor contractuale și la reținerea culpei sale pentru neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare. Mai mult, regula pacta sunt servanda este una imperativă, cu privire la care părțile pot deroga doar în cazul anumitor excepții, care sunt prevăzute de legislația relevantă și sunt de strictă interpretare. Or, clauzele contractuale prevăd în mod clar că prima obligație era a cumpărătorului, care trebuia să comunice un plan de livrări către vânzător, urmând ca acest plan să fie agreat de cel din urmă, în funcție de programarea recoltărilor, ceea ce nu s-a întâmplat, în mod greșit instanțele de fond apreciind că societatea reclamantă ar fi interpretat clauzele contractuale în mod excesiv, deși cocontractantul a fost cel care a redactat contractul.

În cadrul aceluiași motiv de casare a invocat și încălcarea prevederilor art. 1266 C. civ.

În raport de faptele evidențiate, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut ca fiind conformă clauzelor contractuale explicația pârâtei privind comunicarea unei notificări de livrare în baza cantității de cereale disponibile, avându-se în vedere și modalitatea de colaborare din contractele anterioare, context în care instanța de apel a interpretat în mod greșit acest aspect, deoarece colaborarea a fost una defectuoasă, în sensul că deși avea programate încărcări, cumpărătorul nu a trimis numărul de vehicule planificate (a se vedea în acest sens mesajele din perioada 11-15 septembrie).

Pe de altă parte, clauzele contractuale și regulile Free Carrier stabilesc obligația intimatei de a prelua bunurile vrac din loc. Vetrișoaia, obligație care trebuia realizată în perioada 20.09.2021-20.10.2021.

În continuare, în susținerea cererii de recurs, a arătat că instanțele de fond au reținut în mod greșit prevederile art. 1517 C. civ. - excepția de neexecutare, motivând că recurenta ar fi trebuit să își execute propria obligație contractuală și să răspundă solicitării intimatei din data de 15.10.2021, precum și să execute cel puțin parțial contractul în perioada stabilită inițial.

Din cercetarea judecătorească a reieșit faptul că intimata-cumpărătoare nu a solicitat o programare pentru livrare și nici nu a avut intenția să trimită un mijloc de transport în vederea încărcării; doar în această situație intimata ar fi executat obligațiile contractuale și un eventual refuz de livrare sau rămânere în pasivitate din partea vânzătorului ar fi angajat în mod corect răspunderea contractuală a acestuia din urmă.

Pentru a se reține incidența art. 1517 C. civ. este necesar ca vânzătorul să fie responsabil de neexecutarea contractului; or, în situația pendinte reclamanta consideră că neexecutarea contractului în perioada contractuală este imputabilă cumpărătorului, care nu a respectat prevederile contractuale asumate.

Din analiza tuturor clauzelor contractuale rezultă că principala obligație a reclamantei era de a pune la dispoziția pârâtei sau a unui alt transportator desemnat cantitatea de cereale necesară încărcării, obligație pe care reclamanta era în stare să o execute la acel moment, recoltarea fiind în curs și existând cantitatea de porumb contractată.

Instanța de judecată a reținut în mod greșit buna-credință a intimatei, în sensul că intimata a încercat în mod constant executarea contractului, însă aceasta a dorit să obțină o executare a contractului ulterior expirării perioadei de livrare tocmai pentru că în perioada iulie - octombrie 2021 prețul cerealelor a crescut.

Aceleași prevederi legale mai sus analizate au condus instanța de apel și la soluția de respingere a capetelor de cerere referitoare la obligarea pârâtei-intimate la restituirea sumei de 430.500 RON, respectiv plata de penalități în cuantum de 430.500 RON, conform clauzei contractuale din capitolul "răspunderea contractuală", lit. b) din convenția părților.

Intimata-pârâtă B. S.R.L., la data de 13 martie 2023, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă.

Totodată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtă B. S.R.L. a formulat recurs incident, solicitând casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce privește respingerea apelului incident referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată în fond, precum și a celor din apel, cu consecința schimbării acestei soluții.

După prezentarea parcursului litigios, în dezvoltarea motivului de casare invocat recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a reținut că deși societatea pârâtă a depus la dosar dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală seria x-71/03.03.2022 în valoare de 20.230 RON, precum și dovada plății acesteia din data de 04.03.2022, nu ar fi făcut dovada legăturii plăților efectuate cu procedura desfășurată în cauza de față, nefiind indicat în mod expres numărul de dosar în care au fost prestate serviciile de asistență și reprezentare juridică sau numărul de contract, evidențierea numărului facturii fiscale în extrasul de cont nefiind concludentă pentru a se stabili în concret plata acesteia.

Față de cele reținute de curtea de apel, pârâta-recurentă susține că aceste aspecte sunt nelegale întrucât, potrivit dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., dovada existenței și a întinderii cheltuielilor de judecată se face de către părți cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Consideră că această condiție este îndeplinită deoarece în ședința publică din 21 iunie 2022 a depus mai multe acte doveditoare, din care reiese în mod clar că în factura fiscală este precizat atât numărul de dosar, respectiv nr. x/2021, cât și numărul contractului de asistență și reprezentare juridică, respectiv nr. x/03.03.2022, care cuprinde, la art. 2 - onorariul, mențiunea că acesta are valoarea de 17.000 RON + TVA.

Mai mult, a susținut că motivarea instanței conform căreia nu există suficiente elemente de legătură între factura fiscală și extrasul bancar, evidențierea numărului facturii în extrasul de cont nefiind suficientă, este nelegală. În practica judiciară a fost reținut faptul că plata unei sume de bani, prin același ordin bancar, poate dovedi achitarea mai multor facturi.

Cu privire la motivarea Curții de Apel Iași prin care s-a arătat că, "în temeiul art. 453 C. proc. civ., în raport de soluția ce se va pronunța asupra apelului declarat de societatea pârâtă va fi respinsă cererea acesteia privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât nu se poate reține că societatea reclamantă a căzut în pretenții în înțelesul dispozițiilor art. 452 C. proc. civ..", a opinat că instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 453 C. proc. civ., potrivit cărora "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Cheltuielile de judecată solicitate în fața instanței de apel nu sunt aferente numai apelului formulat de către pârâtă, ci fazei unitare a apelului, care cuprinde ambele cereri de apel. Prin urmare, indiferent de soluția pronunțată în apelul formulat de societatea pârâtă, instanța trebuia să-i admită cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată în apel, motivat de culpa procesuală a părții adverse.

Analizând recursurile declarate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește faptul că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanței de recurs fiind limitată de situația de fapt stabilită de instanțele de fond (pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) și art. 488 din C. proc. civ.).

Față de aceste precizări, criticile recurentei-reclamante care urmăresc fie stabilirea unei alte situații de fapt ["instanța de judecată a reținut în mod greșit buna-credință a intimatei, în sensul că intimata a încercat în mod constant executarea contractului, însă aceasta a dorit să obțină o executare a contractului ulterior expirării perioadei de livrare (...)" și că greșit s-a stabilit existența "culpei reclamantei-recurente pentru neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare"], fie tind la o reevaluare a probelor administrate în fața celor două instanțe devolutive ["(...) context în care instanța de apel a interpretat în mod greșit acest aspect, deoarece colaborarea a fost una defectuoasă, în sensul că deși avea programate încărcări, cumpărătorul nu a trimis numărul de vehicule planificate - a se vedea în acest sens mesajele din perioada 11-15 septembrie"], nu vor fi examinate în cadrul recursului pentru că vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, așa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat, sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material, nesocotirea prevederilor art. 1270 alin. (1), art. 1266 și art. 1517 din C. civ.

Criticile nu sunt justificate întrucât, pe de o parte, prima instanță de control judiciar a reținut în mod corect că în interpretarea clauzelor unui contract civil și, implicit, în stabilirea situației de fapt, sunt relevante prevederile art. 1170 C. civ., potrivit cu care "Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație".

Pe de altă parte, clauzele contractuale trebuie interpretate în întreg contextul raporturilor comerciale dintre părți, fiind incidente în acest sens și dispozițiile art. 1266 din același cod:

"Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Prin urmare, nu li se poate reproșa instanțelor devolutive că în formarea convingerii judecătorilor cauzei cu privire la realitatea stării de fapt și-au întemeiat hotărârea pe analiza integrată a prevederilor contractuale și pe ansamblul probelor administrate. Or, din interpretarea clauzelor contractuale a rezultat că îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor care incumbau fiecăreia dintre părți presupunea o sincronizare ce nu putea fi atinsă decât prin dialogul permanent între reprezentanții celor două societăți, fiind de netăgăduit faptul că, potrivit uzanțelor, vânzătorul era cel care comunica, cu 1-2 zile anterior încărcării, numărul de autotrenuri necesar, în funcție de posibilitățile concrete de recoltare.

Așadar, nu se pune probleme încălcării nici a prevederilor art. 1270 alin. (1) C. civ., și nici a dispozițiilor art. 1266 din același cod, atât principiul forței obligatorii a contractului, cât și regula interpretării convențiilor după voința concordantă a părților și nu după sensul literal al termenilor trebuind verificate în funcție de modul particular în care părțile contractante au înțeles să dobândească drepturi, respectiv să își asume obligații civile.

Astfel, critica întemeiată pe aceste texte de lege este nefondată, instanța de apel aplicând corect respectivele dispoziții de drept material raportului juridic dedus judecății, nepunându-se problema încălcării efectului obligatoriu al contractului, indiferent cine a propus această formă de contract.

În mod corect a considerat instanța de apel că stabilirea unei succesiuni absolute în executarea obligațiilor contractuale inserate în capitolul "Paritate" este rigidă și de un formalism excesiv, incompatibil cu natura raporturilor juridice pe care reglementează și, oricum, contrar uzanțelor dintre părți.

Nici încălcarea prevederilor art. 1517 din C. civ. nu poate fi reținută.

Prealabil, se impune a se sublinia că norma pretins încălcată nu reglementează excepția de neexecutare, cum în mod judicios a arătat intimata prin întâmpinare.

În realitate, textul art. 1517 din C. civ., având titlul marginal - Neexecutarea imputabilă creditorului -, are următorul conținut:

"O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune". În alte cuvinte, posibilitatea creditorului de a uza de formele de valorificare a dreptului său este limitată, dacă neexecutarea obligației debitorului este urmarea propriei acțiuni sau omisiuni.

Or, în condițiile în care, în stabilirea stării de fapt, care nu mai poate fi reevaluată în recurs, instanțele devolutive au reținut că, potrivit uzanțelor dintre părți, vânzătorul era cel care comunica, cu 1-2 zile anterior încărcării, numărul de autotrenuri necesare, în funcție de posibilitățile concrete de recoltare, iar raportat la specificul contractului litigios este cert că pentru predarea cantității prevăzute în contract era necesar ca vânzătorul să asigure în prealabil recoltarea acesteia (adică, mai întâi reclamanta trebuia să asigure recoltarea și să predea bunurile și, cum aceasta nu avea unde să le depoziteze până la preluarea lor de către pârâtă, era necesar ca imediat după recoltare pârâta să asigure transportul acestora), ceea ce justifică pe deplin incidența art. 1517 C. civ., nu se poate reține greșita aplicare a acestei dispoziții normative, nefiind stabilită o neexecutare culpabilă a propriei obligații de către pârâtă, în raport de modalitatea defectuoasă în care reclamanta a înțeles să își execute propria obligație, aceasta fiind, de fapt, cauza determinantă pentru neîndeplinirea obligațiilor de către pârâtă.

Nici recursul incident nu este fondat, în dezvoltarea motivului de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deși unele critici se încadrează la pct. 5 al aceluiași text, pentru că se invocă încălcarea unor norme de procedură, analiza urmând să fie făcută din această perspectivă - recurenta-pârâtă susținând, în esență, că în mod nelegal nu i-a fost acordat onorariul de avocat în niciunul dintre ciclurile procesuale anterioare.

Cât privește onorariul solicitat pentru fond, instanța prim-control judiciar a reținut că deși în cuprinsul facturii fiscale sunt menționate numărul contractului de asistență juridică și numărul de dosar în care au fost prestate serviciile, nu identifică elemente suficiente de legătură între factura fiscală depusă la dosar și extrasul de cont anexat, existând inadvertențe între suma facturată și cea încasată, detaliile privind tranzacția fiind insuficiente pentru stabilirea acestei legături.

Înalta Curte constată că, în realitate, societatea pârâtă solicită ca instanța de recurs să reevalueze probele care au fost administrate și apreciate de către instanțele devolutive în această privință, lucru care, după cum s-a arătat deja, depășește limitele recursului, așa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, insatisfacția părții rezidă în modul în care au fost apreciate probele de către instanța de apel, apreciere care ar fi determinat pronunțarea unei soluții greșite sub aspectul cheltuielilor de judecată din fond, dar o asemenea analiză excede examenului de legalitate la care este limitată calea extraordinară de atac a recursului. Aceasta, motivat de împrejurarea că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept.

Nu în ultimul rând, nici critica privitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului nu poate fi primită, pentru că art. 453 din C. proc. civ. nu a fost greșit interpretat și aplicat, norma stabilind ritos că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Or, câtă vreme prima instanță de control judiciar a fost învestită cu două cereri de apel, ambele părți criticând pentru netemeinicie și/sau nelegalitate sentința tribunalului, iar prin decizia recurată niciunul dintre apeluri nu a fost admis, contrar susținerilor recurentei-pârâte, în mod legal acesteia nu i-au fost acordate cheltuieli de judecată.

Aceasta, nu doar pentru că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, fiind o cerere accesorie, nu poate fi admisă în condițiile în care cererea principală nu a fost admisă, ci și pentru că în această ipoteză niciuna dintre părți nu a câștigat procesul în raport cu cealaltă parte, așa cum pretinde articolul mai sus citat, afirmația recurentei în sensul că, indiferent de soluția pronunțată în apelul formulat de societatea pârâtă, instanța de apel trebuia să-i admită cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată în apel, motivat de culpa procesuală a părții adverse, neavând acoperire legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva deciziei nr. 571/2022 din 16 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Pentru argumentele prezentate mai sus, aflându-ne în prezența a două recursuri, ambele respinse, nu se pune nici problema acordării de cheltuieli de judecată în favoarea recurentei-pârâte.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta- reclamantă A. S.R.L. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 571/2022 din 16 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2023.