ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1785/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secția Civilă, la 11 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B., a chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 983.452,56 RON reprezentând sume datorate în baza relațiilor contractuale dintre părți.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1516, art. 1530 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 739/2020 din 22 iulie 2020, Tribunalul Vaslui, secția Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 739/2020 din 22.07.2020, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum aceasta a fost formulată.

Pârâta-intimată C. S.A. a formulat întâmpinare și apel incident solicitând respingerea apelului formulat de reclamantă cu consecința menținerii sentinței civile nr. 739/22.07.2020 a Tribunalului Vaslui ca legală și temeinică, precum și admiterea apelului incident sub aspectul prescripției extinctive și obligarea apelantei-reclamante la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 36/2021 din 29 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B., și a admis apelul incident formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 739/22.07.2020 pronunțate de Tribunalul Vaslui, secția Civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 835.512,63 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare în cuantum de 147.927,92 RON, actualizată cu rata inflației până la data plății efective.

Prin Decizia nr. 2463 din 17 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei civile nr. 36/2021 din 29 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

După casare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Iași, secția Civilă, sub nr. x/2019*.

Prin Decizia nr. 49/2023 din 01 februarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă și a admis apelul incident formulat de apelanta-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 739/22.07.2020 pronunțate de Tribunalul Vaslui, secția Civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că:

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta C. S.A.

A respins, ca fiind prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei la plata sumei de 835.512,63 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare în cuantum de 147.927,92 RON calculată conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, actualizată până la data plății efective în funcție de rata inflației.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că înțelege să invoce motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., apreciind, pe de o parte, că decizia recurată nu este motivată întrucât, deși aceasta a invocat o serie de aspecte în susținerea respingerii celor afirmate de pârâtă, instanța nu le-a analizat, iar pe de altă parte, cele reținute de instanța de apel în considerente sunt nefondate raportat la materialul probator existent la dosarul cauzei, reprezentând o interpretare proprie a acestora, neconformă cu realitatea și normele legale.

Detaliind, recurenta-reclamantă a învederat că este greșită interpretarea dată de instanța de apel materialului probator existent la dosarul cauzei, în sensul că din partea pârâtei, confirmarea de sold din 24 mai 2017 nu este dată de contabilul-șef al acesteia.

În aceste condiții, a susținut că, în lipsa unei dovezi contrare, semnătura de pe confirmarea de sold este prezumată că aparține persoanei însărcinate cu reprezentarea societății în această chestiune.

A afirmat că prezumția de legalitate a confirmării de sold este dublată și de modalitatea consacrată între societăți prin care s-au confirmat și în trecut soldurile debitoarei pârâte, achitate de altfel de către aceasta, prin semnarea de către aceeași persoană care a semnat și confirmarea de sold în discuție.

Pe de altă parte, a învederat că, în temeiul art. 249 C. proc. civ., susținerea contrară din partea debitoarei pârâte în sensul că documentul nu a fost semnat de persoana îndrituită din cadrul societății, trebuia să fie probată de aceasta, sarcina probei fiind, așadar, răsturnată, de vreme ce afirmația aparținea debitoarei pârâte (în sensul că semnătura nu ar aparține reprezentantului său legal, dar aparține totuși unei persoane din cadrul societății pârâte).

A mai invocat recurenta-reclamantă și nerespectarea dispozițiilor art. 302 C. proc. civ. de către instanța de apel care, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit fie să cheme reprezentantul legal al pârâtei să semneze în fața instanței, fie să efectueze o expertiză grafoscopică.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că deși a invocat aspecte esențiale care vizau însăși contestarea confirmării de sold de care depindea analiza excepției invocate de debitoarea pârâtă, instanța de apel nu s-a aplecat asupra acestora.

În acest context, recurenta-reclamantă a înțeles să reitereze apărările invocate în fața instanței de apel constând în ipoteza semnării confirmării de sold din 24 mai 2017 de către un reprezentant al C. S.A. care nu avea calitatea de administrator statutar, respectiv teoria "mandatului aparent".

Astfel, cu privire la confirmarea de sold din 24 mai 2017, a arătat că aceasta reprezintă un înscris sub semnătură privată, un act juridic care aparține C. S.A., fiind semnat și ștampilat de un reprezentat al acesteia, cu privire la care s-a creat aparența de drept că are abilitarea legală și/sau statutară în acest sens.

A subliniat faptul că, fără a se putea indica numele și funcția deținută în cadrul C. S.A. de persoana semnatară a confirmării de sold din 24 mai 2017, pe de o parte, aceeași semnătură se regăsește și pe confirmarea de sold din 2 iunie 2016, iar pe de altă parte, ambele înscrisuri sunt ștampilate, aceste două elemente fiind de natură a crea aparența că persoana semnatară a acelor acte juridice și care a aplicat și ștampila societăți avea calitatea de reprezentat convențional al persoanei juridice.

A punctat că, în acest caz, terțul A. S.A., de bună-credință fiind, a avut reprezentarea faptului că mandatarul care a semnat confirmările de sold avea puterea de reprezentare, iar potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (2) C. civ., buna-credință este prezumată până la proba contrară, care în speță trebuia făcută de C. S.A.

A mai susținut recurenta-reclamantă că, sub aspectul analizat în prezenta cauză, C. civ. român validează credința persoanelor ce au tras concluzii legitime din observarea unei situații de fapt aparente, realitate consacrată în doctrină și jurisprudență sub denumirea de "mandat aparent".

În opinia acesteia, mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare, important fiind ca această credință a terțului în aparența juridică să fi fost cauzată de comportamentul mandantului, condiție ce era îndeplinită în cauză.

Tot cu privire la aparența de reprezentare, evocând prevederile art. 10 și art. 293 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei să depună la dosarul cauzei, pentru perioada 2014-2018, confirmările de sold emise și trimise creditorilor de pârâta-debitoare C. S.A. în cadrul procedurii de inventariere a patrimoniului acesteia, fișele analitice, balanțele analitice și sintetice, bilanțurile și notele explicative aferente acestora, fișa contului A. S.A., pentru a se putea observa semnăturile existente pe aceste documente și faptul că aceasta era de altfel și practica societății debitoare în relațiile cu terții contractanți.

În altă ordine de idei, a susținut autoarea recursului că instanța de apel nu a stăruit în aflarea adevărului și nici nu a sancționat pasivitatea pârâtei C. S.A., continuând a da câștig de cauză susținerilor neprobate ale acesteia.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., precum și toate celelalte texte de lege invocate în cuprinsul recursului.

Intimata-pârâtă C. S.A. nu a uzat de dreptul de a formula întâmpinare.

Analizând recursul promovat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B., prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipotezele avute în vedere de recurenta-reclamantă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

Astfel, se invocă faptul că deși a supus atenției instanței de rejudecare aspecte esențiale ce vizau însăși contestarea confirmării de sold din 24 mai 2017, de care depindea analizarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, instanța nu a procedat la analizarea acestora.

Instanța supremă subliniază că intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din analiza hotărârii recurate, se constată că decizia instanței de apel este motivată, prezentând atât structura tipică actului de procedură examinat iar, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arată probele verificate, modalitatea interpretării lor și conturează concluziile instanței devolutive de atac.

Astfel, instanța de apel, în rejudecare, reținând că este învestită cu soluționarea apelului principal formulat de reclamantă, ce privea fondul cauzei, respectiv cu apelul incident formulat de pârâtă, ce privea modul de soluționare a excepției prescripției extinctive, cu aplicarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., a procedat la analizarea cu prioritate a apelului incident.

În acest sens, instanța de rejudecare, raportat la prevederile art. 2500 alin. (1), art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (1), art. 2517 și art. 2523 C. civ., a reținut că, în cauză, ultima plată a fost efectuată la 04 iunie 2015, astfel că dreptul la acțiune s-a prescris 3 ani mai târziu, respectiv la 04 iunie 2018 și, cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la 11 martie 2019, a considerat întemeiată excepția prescripției extinctive.

De asemenea, instanța de apel a argumentat de ce nu a putut fi reținută apărarea reclamantei privind întreruperea cursului prescripției prin recunoașterea ce ar rezulta din confirmarea de sold din 24 mai 2017 arătând că pentru a întrerupe cursul prescripției, recunoașterea trebuie să îndeplinească mai multe condiții, printre care și aceea de a proveni de la persoana abilitată să exprime voința societății și nu de la alte persoane, precum un prepus al acesteia.

Ulterior, în baza analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, Curtea de Apel a reținut că, într-adevăr, confirmarea de sold este semnată de contabilul-șef al pârâtei și nu de administratorul statutar, înlăturând, totodată, ca nefondate, susținerile reclamantei în sensul că nu ar putea fi identificată persoana care a redactat și completat această situație, precum și faptul că nu ar fi fost contestată de pârâtă ca neaparținându-i.

În același timp, instanța de apel a arătat argumentele pentru care nu a reținut apărarea reclamantei în sensul că pârâta ar fi fost decăzută din dreptul de a mai contesta semnătura de pe confirmarea de sold, reținând, pe de o parte, că atât decăderea din dreptul de a contesta înscrisul și existența mandatului aparent nu au fost invocate de reclamantă prin întâmpinarea la apelul incident, ci prin concluziile scrise depuse în termenul de pronunțare, contrar dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, că aceasta nu a contestat-o în sensul dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., ci a precizat că semnatura aparține tocmai persoanei menționate în înscris, contabilului-șef, și a făcut apărări cu privire la valoarea juridică, efectele și valoarea probatorie a înscrisului.

În continuare, respectând îndrumările date prin decizia de casare, instanța de rejudecare a procedat la a analiza existența mandatui aparent și a apreciat că această teorie nu poate fi reținută în cauză, de vreme ce reclamanta, profesionist, avea cunoștință de faptul că plățile între societățile comerciale erau efectuate în baza dispozițiilor persoanelor abilitate în acest sens și nu în temeiul unor confirmări de sold ce reprezentau simple transcrieri a unor evidențe contabile, eliberarea unui bon de confirmare a soldului, neputând fi asimilată unei recunoașteri a datoriei ce ar avea drept efect întreruperea prescripției.

De asemenea, instanța de rejudecare a solicitat pârâtei relații privind uzanțele existente între cele două societăți în litigiu, în sensul dacă plățile între acestea se efectuau pe baza unor confirmări de sold purtând ștampila societății și doar semnătura contabilului-șef, reținând că nici pârâta nu a comunicat relațiile solicitate și nici reclamanta nu a făcut dovada că, potrivit uzențelor dintre părți, bonurile de confirmare de sold ar fi avut valoare de recunoaștere a datoriei.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanța de apel, în rejudecare, a procedat la o analiză efectivă și concretă a tuturor susținerilor, respectiv a apărărilor formulate pe parcursul procesului și a înlăturat, argumentat, criticile aduse de către reclamantă în susținerea apelului său.

Așa fiind, teza lipsei motivării nu subzistă, motivarea instanței de apel explicând de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat în justificarea soluției pronunțate.

Înalta Curte mai subliniază că motivarea clară și accesibilă a instanței de apel răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în Cauza Ruiz Torija contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în Cauza Albina contra României).

Prin urmare, cu privire la criticile recurentei-reclamante privind lipsa motivării, se reține faptul că acestea nu susțin nemotivarea, ci vizează exclusiv modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că dezlegarea dată de Curtea de Apel prin hotărârea recurată este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, invocând greșita aplicare a prevederilor art. 249 C. proc. civ., a susținut inversarea sarcinii probei, respectiv a prevederilor art. 302 C. proc. civ., a învederat omisiunea instanței de a ordona probe noi, în virtutea rolului activ, în sensul că ar fi trebuit să-i solicite reprezentantului legal al pârâtei să semneze în fața instanței, sau să dispună efectuarea unei expertize grafoscopice.

Deși pentru analiza acestor critici a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă constată că, fiind în discuție aplicarea greșită a unor norme procedurale, sediul materiei este în realitate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analiza criticilor urmând a fi făcută din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, de vreme ce cazul de casare prev. de art. 488 pct. (8) C. proc. civ. are în vedere exclusiv nesocotirea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (substanțial), așa cum sunt cele din C. civ. sau celelalte acte normative care reglementează în substanța lor raporturi juridice dintre destinatarii normelor de drept.

Din perspectiva criticilor formulate și a prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază legalitatea deciziei instanței, argumentele invocate de către recurentă și subsumate acestui caz de casare neputând fi primite ca fondate.

Astfel, deși autoarea recursului susține că instanța devolutivă de atac a răsturnat sarcina probei, Înalta Curte reține contrariul, întrucât instanța de apel, prin confruntarea semnăturii de pe confirmarea de sold cu cea aplicată pe cererea de apel incident, a procedat la analizarea situației de fapt în concordanță cu susținerile ambelor părți litigante.

Astfel, în urma probatoriului administrat, a concluzionat că menționata confirmare de sold nu a fost asumată de persoana care avea dreptul de a reprezenta societatea debitoare, înscrisul neputând avea semnificația unui act de recunoaștere a creanței, înlăturând, totodată, apărările reclamantei privind întreruperea cursului prescripției prin recunoașterea întemeiată pe confirmarea de sold în discuție.

Reține instanța supremă că potrivit dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac, instanța de recurs, învestită fiind cu o cale extraordinară de atac și limitată, în demersul său, la aspecte de legalitate, neputând cenzura modul în care judecătorii din apel au evaluat poziția procesuală a pârâtului.

De altfel, instanța de apel nu a făcut altceva decât să aplice principiul consacrat de art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia, de vreme ce reclamantul afirmă mai întâi o pretenție în justiție, sarcina probei revine în primul rând, acestuia (actor incumbit probatio). Altfel spus, recurenta-reclamantă era îndatorată să facă dovada existenței raportului juridic invocat și să solicite administrarea tuturor probelor pe care le considera utile soluționării cauzei, în timp ce pârâtul era obligat să probeze faptele ulterioare de natură să modifice sau să stingă raportul juridic respectiv.

În consecință, nu se poate reține o nelegalitate a deciziei de apel, instanța devolutivă de atac aplicând în mod corect dispozițiile art. 249 C. proc. civ. cu privire la sarcina probei.

În ceea ce privesc criticile privind nerespectarea procedurii verificării de scripte prevăzute de art. 302 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta-reclamantă impută instanței de apel faptul că nu a ordonat probe din oficiu or, prerogativele instanței în materie sunt subsidiare față de obligațiile părților de a-și proba pretențiile și apărările, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) și art. 254 alin. (1) C. proc. civ., iar nedispunerea din oficiu a unei probe care nu a fost propusă și administrată de părți în condițiile legii nu poate fi invocată ca motiv de nelegalitate în recurs, potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reamintește că procesul civil este un proces al intereselor private și de aceea rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilității și principiul contradictorialității. Aceasta înseamnă că rolul activ al instanței, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia, instanța neavând obligația de a ordona anumite dovezi câtă vreme părțile aveau mijloacele procesuale pentru a determina administrarea probelor pe care le apreciau necesare în vederea apărării propriilor interese.

Totodată, se impune a se preciza că norma de procedură prevăzută de art. 302 C. proc. civ. nu este incidentă în cauză, întrucât pârâta nu a contestat semnătura de pe înscrisul în discuție, în sensul reglementat de art. 301 C. proc. civ., ci, dimpotrivă, a susținut că aceasta aparține persoanei menționate în înscris, contabilului-șef, nedeclarându-l ca fiind fals.

Cum verificarea înscrisului conform procedurii prevăzute de art. 301-303 C. proc. civ. poate fi făcută de instanță prin simpla comparare a scrierii și semnăturii de pe înscrisul contestat cu scrierea și semnătura din alte înscrisuri necontestate, iar instanța de apel, în rejudecare, a procedat întocmai, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută nicio nelegalitate de ordin procedural din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 302 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că aspectele de neregularitate procedurală invocate de către recurentă nu sunt prevăzute de lege sub sancțiunea expresă a nulității, pentru a fi prezumată vreo vătămare părții interesate din proces și nici interesul ocrotit de legiuitor nu este unul de ordine publică, astfel că devin incidente dispozițiile art. 178 alin. (3) lit. b) și alin. (5) din C. proc. civ. conform cărora neregularitățile săvârșite în cursul judecății, trebuie invocate la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai invoca nulitatea relativă a actului. Or, așa cum se constată, recurenta nu a invocat în fața instanței de apel aspectele relevate în cererea de recurs privitoare la răsturnarea sarcinii probei, nu a solicitat nici verificarea de scripte și nici încuviințarea unei expertize grafice a scrisului, astfel că nu mai poate reitera aceste aspecte în recurs atât din perspectiva dispozițiilor mai sus-menționate cât și prin raportare la exigențele art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse.

În ceea ce privesc criticile de nelegalitate cu referire la existența teoriei mandatului aparent, constată instanța că acestea se fundamentează pe o situație de fapt diferită de cea reținută de instanța de rejudecare, ceea ce se urmărește în realitate, fiind reevaluarea de către instanța de recurs a materialului probator și reanalizarea situației de fapt însă, în calea extraordinară de atac a recursului, nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecății fiind limitat exclusiv la verificarea legalității hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Pentru aceste considerente, instanța supremă reține că instanța învestită cu soluționarea apelului, în rejudecare, urmând indicațiile oferite prin decizia de casare, în mod corect a dispus respingerea apelului principal formulat de reclamantă și admiterea apelului incident promovat de pârâtă, cu consecința schimbării sentinței civile apelate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerii, ca fiind prescrisă, a acțiunii reclamantei.

Constatând, așadar, că nu sunt incidente niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei nr. 49/2023 din 1 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei nr. 49/2023 din 1 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.