ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1293/2020

Ședința publică din data de 25 iunie 2020

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 21.09.2016, pe rolul Judecătoriei Avrig, sub nr. x/2016, reclamantul A., domiciliat în jud. Sibiu, în contradictoriu cu pârâtul B., domiciliat în Sibiu, solicită ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 121.000 euro reprezentând îmbogățire fără justă cauză prin executarea patrimoniului reclamantului în baza unei clauze penale constatată nulă în mod definitiv și în lipsa unui titlu executoriu; înființarea sechestrului asigurător asupra imobilului înscris în CF Tălmaciu x top. x (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x) și situat în Tălmaciu, str. x; cu obligarea intimaților la cheltuieli de judecată în caz de opunere.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1345 și urm. C. civ., art. 952 și urm. C. proc. civ.

La data de 10.10.2016, pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, necompetența materială a instanței Judecătoriei Avrig față de valoarea invocată de reclamant în cererea sa, solicitând admiterea acestei excepții și trimiterea cauzei spre soluționare Tribunalului Sibiu, secția civilă; iar în subsidiar, dacă debitul indicat în motivarea cererii este sub limita de competență a Tribunalului Sibiu, excepția necompetentei teritoriale, în temeiul art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., dat fiind domiciliul pârâtului, în orașul Sibiu.

Prin sentința civilă nr. 765/15.11.2016, Judecătoria Avrig, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Avrig și, pe cale de consecință a declinat competența soluționării prezentei cauze în favoarea Tribunalului Sibiu, secția civilă.

Ca urmare a declinării, prin sentința civilă nr. 164/2018, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., și, în consecință, a fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantului A. suma de 57500 euro, cu titlu de despăgubiri.

S-a dispus înființarea sechestrului asigurator asupra construcțiilor înscrise în Cf x Tălmaciu, cad x TOP. x, situate administrativ în Tălmaciu, strada 1 Mai nr. 10, județul Sibiu în favoarea creditorului A. până la concurența sumei de 57500 euro, cu condiția plății de către creditor, în termen de 5 zile de la pronunțarea hotărârii, a unei cauțiuni în cuantum de 10.000 euro, care va fi consemnată la Trezoreria Statului, la C. sau la orice altă instituție de credit care efectuează astfel de operațiuni, la dispoziția instanței.

Au fost respinse celelalte cereri și a fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantului A. suma de 9090,24 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, solicitând schimbarea soluției, admiterea în întregime a acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei de 121.000 euro, reprezentând îmbogățire fără justă cauză, la care să se adauge dobânda legală calculată de la data pronunțării hotărârii primei instanțe și până la data plății efective.

În drept, reclamantul a indicat dispozițiile art. 466, 470, 478 alin. (5) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 879/2 octombrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția 1 civilă, a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 164/2018, pronunțată de Tribunalul Sibiu și a fost obligat apelantul să plătească intimatului B. suma de 4.650 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, motivul de casare pe care își întemeiază cererea de recurs fiind cel prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

Apreciază recurentul că instanța de apel a reținut în mod greșit că intimatul și-ar fi restrâns executarea silită la o creanță de 82.500 euro, deoarece, în realitate, ultima licitație organizată de executorul judecătoresc a început la prețul de 75% din valoarea stabilită în urma evaluării imobilului, în conformitate cu prevederile legale, respectiv de Ia suma de 82.500 euro. Evident că imobilul adjudecat la suma de 82.500 euro avea o valoare mai mare la momentul adjudecării.

Se susține că instanța de apel a motivat greșit că "nu pot fi primite argumentele reclamantului privind valoarea reală a bunului adjudecat în contul creanței, pentru că prezenta acțiune este una în despăgubire și nu este o contestație la executare", întrucât s-a invocat că la momentul adjudecării valoarea reală a imobilului era mai mare decât suma de 82.500 euro.

Apreciază recurentul că niciun text de lege nu impune că pentru îmbogățirea fără justă cauză se ia în considerare suma dată pentru adjudecarea imobilului, ci îmbogățirea fără justă cauză se referă la o pierdere patrimonială și, ca atare, patrimoniul este constituit din valoarea imobilului și nu din suma de 82.500 euro.

De altfel, se susține că, imobilul adjudecat care a aparținut patrimoniului recurentului a avut și are o valoare mai mare de 82.500 euro, iar prin efectul adjudecării, i s-a micșorat patrimoniul personal cu o valoare mai mare decât cea reținută greșit de instanțele de fond și de apel, fiind încălcate dispozițiile art. 1.345 C. civ. potrivit cărora, cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii suferite de cealaltă persoană.

Cu privire la respingerea solicitării de acordare a dobânzii legale, deși instanța a motivat decizia pe disp. art. 478, alin. (3) C. proc. civ., recurentul apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 478 alin (5) C. proc. civ. din care rezultă că: "se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe".

Referitor la cheltuielile de judecată acordate în apel intimatului, apreciază că acestea sunt exagerate în raport de faptul că a existat un singur termen de judecată.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului declarat de către reclamant, pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și pentru netimbrare.

S-a arătat că dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevăd ca la cererea de recurs se va anexa dovada achitării taxei de timbru, iar dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. prevăd ca cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, iar recurentul nu a anexat taxa judiciară la cererea de recurs, ceea ce atrage nulitatea recursului.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul si dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar aliniatul 3 al aceluiași articol prevede ca mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), c) - e sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Solicită intimatul să se constate că recurentul afirmă în cadrul recursului formulat ca și-l întemeiază pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar nu precizează pe care dintre cele două motive prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. își întemeiază recursul, respectiv dacă hotărârea este dată cu încălcarea normelor de drept material sau este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, acestea fiind două situații juridice distincte.

Simpla indicare și citare a motivului prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a indica pe care dintre cele două motive își întemeiază recursul și fără a dezvolta efectiv respectivul motiv nu reprezintă o motivare efectivă, ci o lipsă de motivare a recursului, ceea ce atrage nulitatea lui în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. coroborat cu art. 486 alin. (3) C. proc. civ. si art. 489 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, s-a susținut că dispozitiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevăd ca recursul este nul atunci când motivele invocate de recurent în recurs nu se încadrează in motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se arată că, primul motiv invocat se referă la eventuala netemeinicie a hotărârii, neîncadrându-se in motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar al doilea motiv invocat de recurent se refera la respingerea capătului de cerere privind dobânda legala solicitata de domnul A. abia in apel, ca si capăt nou de cerere, in prința căruia instanța de apel a aplicat norme de procedură, deci nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Al treilea motiv de casare invocate de recurent se refera la cuantumul cheltuielilor de considerând ca sunt exagerate, motiv care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, pe fondul pricinii, a arătat că recursul formulat de către reclamant împotriva deciziei civile nr. 879/2018 pronunțată la data de 02.10.2018 de către Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2016 este nefondat pentru considerentele arătate pe larg în cuprinsul întâmpinării, ce au vizat situația de fapt și analiza textelor legale invocate în cadrul cererii de recurs.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 879 din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, magistratul raportor a apreciat că recursul este admisibil în principiu iar critica referitoare la aplicarea greșită a art. 1345 C. civ. se poate încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul acestui raport s-a arătat că recursul declarat în cauză este supus taxei judiciare de timbru în cuantum de 3215,66 RON, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. e) raportat la art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, dar prin încheierea camerei de consiliu din 21 februarie 2019 s-a admis cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de petentul A. și s-a dispus reducerea taxei judiciare de timbru aferentă cererii de recurs de la 3.215,66 RON la 1.600 RON, precum și eșalonarea acestei sume în 16 rate lunare, începând cu luna martie 2019. Petentul a depus la dosar două chitanțe care atestă plata parțială a taxei judiciare de timbru, câte 100 RON fiecare.

Raportul a fost comunicat părților pentru ca acestea să formuleze un punct de vedere la raport, așa cum s-a dispus prin rezoluția din 11 iunie 2019.

La data de 3 iulie 2019, intimatul pârât B. a depus la dosar punct de vedere la raport, în care a precizat faptul că nu este de acord cu concluziile raportorului, apreciind că recursul nu este admisibil în principiu, întrucât motivele invocate de către recurent nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de filtru, prin rezoluția din 25 septembrie 2019, s-a fixat termen la 7 noiembrie 2019, pentru discutarea admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 completul de filtru, apreciind că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, contrar susținerilor intimatului exprimate în punctul de vedere la raport și că motivele de recurs se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 879 din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursului, rămânând în pronunțare asupra cauzei la termenul din data de 25.06.2020.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, astfel că urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În susținerea cererii de recurs au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare privește exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

În speța de față, singurul motiv de nelegalitate, invocat în cadrul cererii de recurs, vizează încălcarea dispozițiilor art. 1345 C. civ. ce se referă la îmbogățirea fără justă cauză, potrivit căruia, "cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri."

În argumentarea acestui motiv de recurs se susține că imobilul adjudecat la suma de 82.500 euro avea o valoare mai mare la momentul adjudecării și că instanța ar fi trebuit să se raporteze la valoarea reală a bunului adjudecat în contul creanței, iar îmbogățirea fără justă cauză se referă la o pierdere patrimonială și, ca atare, patrimoniul reclamantului este constituit din valoarea imobilului și nu din prețul vânzării.

Pentru a analiza acest motiv de recurs, urmează a se observa că situația de fapt a fost deja stabilită de către instanțele anterioare, instanța de recurs neavând competența de a o cenzura și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Ca atare, urmează a se lua act că instanțele anterioare au stabilit că între pârâtul B., în calitate de împrumutător, și reclamantul A., în calitate de împrumutat, s-a încheiat contractul de împrumut autentificat de Notarul public D. sub nr. 769/4 iulie 2008, prin care reclamantul a luat cu împrumut suma de 25.000 euro, la data încheierii contractului, și s-a obligat să o restituie la data de 20 decembrie 2008, în contract prevăzându-se că nerespectarea obligației de restituire atrage plata de penalități de întârziere de 0,4% pe zi.

Ca urmare a nerestituirii împrumutului la scadență, creditorul pârât a formulat cerere de executare silită pentru recuperarea sumei de 25 000 euro, debit rezultat din contractul de împrumut și pentru suma de 121 000 euro penalități de întârziere, ce a făcut obiectul dosarului execuțional 109/2010 al E., F. și G., iar prin procesul-verbal din data de 16 mai 2012 s-a realizat vânzarea silită a imobilului debitorului, situat în Tălmaciu, strada 1 mai nr. 10, județul Sibiu, creditorul adjudecând bunul la prețul de 82500 euro, în contul creanței sale.

Reclamantul debitor, prin cererea ce a făcut obiectul dosarului civil x/2013, a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei penale din contractul de împrumut, nulitatea procesului-verbal de vânzare la licitație și a încheierii de întabulare, iar prin decizia civilă nr. x/2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, pronunțată în acest dosar, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei penale din contractul de împrumut și au fost respinse cererile de constatare a nulității procesului-verbal de vânzare la licitație și a încheierii de întabulare, menționându-se că nu există motive de anulare a actelor de executare silită, chiar dacă executarea silită s-a desfășurat, parțial, pentru o sumă nedatorată.

Raportat la această situație, Înalta Curte, urmează a observa că procedura de executare silită a rămas pe deplin valabilă, constatându-se că debitorul datora în continuare suma împrumutată și nerestituită, fiind înlăturată doar suma reprezentând penalitățile, în privința cărora s-a declarat nulitatea clauzei penale.

Câtă vreme, cu autoritate de lucru judecat, s-a constatat valabilitatea procesului-verbal de vânzare la licitație, rezultă că în patrimoniul recurentului reclamant, nu mai exista imobilul în discuție, ci un drept de creanță, reprezentând prețul obținut ca urmare a vânzării acestuia prin procesul-verbal de vânzare la licitație, a cărui valabilitate a fost confirmată prin decizia anterior menționată.

Or, așa cum rezulta din Procesul-verbal de licitație din data de 16.05.2012 încheiat în dosarul de executare nr. x/2010, creditorul, cu aplicarea principiului disponibilității părților, principiu ce guvernează procesul civil, inclusiv în faza de executare silită, și-a restrâns creanța la suma de 82.500 euro și a adjudecat imobilul în contul acestei creanțe, în conformitate cu dispozițiile art. 512 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data licitației, potrivit cărora, când adjudecatar este un creditor, el poate depune creanța sa în contul prețului, fiind obligat, dacă este cazul, să depună diferența de preț.

Este adevărat că art. 1345 C. civ. ce se referă la îmbogățirea fără justă cauză vizează situația în care patrimoniul unei persoane a fost însărăcit fără drept, dar, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, în speță, pierderea patrimonială a recurentului pârât nu este constituită din imobilul casă și teren ce a aparținut acestuia, ci din valoarea de 82.500 euro cu care acesta a fost vândut la licitație publică, licitație care oricum ar fi avut loc pentru creanța ce reprezenta debitul principal nerestituit din datoria către creditor.

Susținerile că intimatul și-ar fi restrâns executarea silită la prețul de 82.500 euro la care a fost achiziționat imobilul, iar acesta reprezenta doar 75% din valoarea stabilită în urma evaluării imobilului, în conformitate cu prevederile legale în materia executării silite, nu pot fi primite de către instanța de control judiciar, câtă vreme, procedura executării silite nu a fost anulată, ba, mai mult, a fost confirmată de către o instanță judecătorească în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 97/2014 a Curții de Apel Alba Iulia, ce se bucură de autoritate de lucru judecat.

În aceste condiții, în mod corect instanțele anterioare au arătat că "nu pot fi primite argumentele reclamantului privind valoarea reală a bunului adjudecat în contul creanței, pentru că prezenta acțiune este una în despăgubire și nu este o contestație la executare" și că doar executarea silită a debitorului reclamant de către pârât pentru suma de 57500 euro, adică doar ceea ce excede împrumutului de 25000 euro, nerestituit, se încadrează în ceea ce se consideră a fi îmbogățire fără justă cauză, conform art. 1345 și urm. C. proc. civ.

Față de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs invocate, astfel cum au fost încadrate de recurent în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la criticile privind respingerea solicitării de acordare a dobânzii legale, se susține că în speță erau aplicabile dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. și nu art. 478 alin (3) C. proc. civ.

Aceste critici, vizând încălcarea unor reguli de procedură, nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, urmând a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurentul apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. și nu ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi".

Conform textului anterior citat, în calea de atac a apelului, instanța verifică numai ceea ce s-a judecat în primă instanță, neputând fi, de regulă, făcute cereri noi, respectiv formulate pretenții care nu au fost analizate de prima instanță ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la darea soluției.

Efectul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) și tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Principiul tantum devolutum quantum apellatum, dă expresie unei limitări a efectului devolutiv al apelului, unei reguli restrictive în privința devoluțiunii ori transmiterii cauzei către instanța de apel și stabilește că pricina se transmite către instanța superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanței inferioare a fost criticată.

Principiul tantum devolutum quantum judicatum este o altă regulă care limitează caracterul devolutiv al apelului, potrivit căreia apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță, neputându-se formula direct, în această cale de atac, cereri noi, respectiv nu se poate extinde cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Pe cale doctrinară, în interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate s-a stabilit că, instanța superioară este chemată să judece, să controleze numai ceea ce a judecat prima instanță, nefiind posibil să se modifice elementele de la prima instanță și nici să se formuleze cereri noi.

Este adevărat că, potrivit art. 478 alin. (5) C. proc. civ. se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe dar, prin aplicarea regulilor de interpretare logică, sistematică și gramaticală, ținând seama de sintaxa și morfologia propoziției sau frazei, de semantica termenilor sau expresiilor utilizate în textul interpretat, se impune concluzia că aceste dobânzi, rate, venituri trebuie să fi format obiectul judecății și în primă instanță; altfel, nu s-ar putea cere direct în apel ratele și dobânzile scadente după pronunțarea sentinței.

Or, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 21.09.2016, pe rolul Judecătoriei Avrig, sub nr. x/2016, reclamantul A., a solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 121.000 euro reprezentând îmbogățire fără justă cauză și înființarea sechestrului asigurător asupra imobilului înscris în CF Tălmaciu x top. x, cu obligarea intimatului la cheltuieli de judecată în caz de opunere.

Ca atare, nu a existat un capăt de cerere separat prin care să se solicite acordarea dobânzii legale până la data pronunțării sentinței instanței de fond, pentru a exista posibilitatea ca în apel să se solicite diferențele calculate ulterior pronunțării hotărârii de către Tribunalul Sibiu, ci aceasta este o solicitare distinctă, cu caracter de sine stătător, care nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ.

Referitor la susținerea potrivit căreia cheltuielile de judecată acordate în apel intimatului sunt exagerate, în raport de faptul că a existat un singur termen de judecată, se constată că aceasta nu reprezintă un motiv de recurs încadrabil în dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.

În acest sens, se observă că, prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov vizând o problemă de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 05 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În cadrul acestei decizii, obligatorie pentru instanțele judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-a arătat că, (34.) stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. (37.) În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 879 din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligat recurentul, ca parte căzută în pretenții în calea de atac a recursului, la plata către intimat a sumei de 2500 RON, cheltuieli de judecată reduse conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată în recurs, solicitate de intimat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că potrivit art. 451 la. 2 C. proc. civ., "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei".

Articolul sus arătat este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea să firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului. Aceasta soluție este conformă, prin raportarea sa la echitate, prevederilor art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului - pentru că dreptul la un proces echitabil implică și o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată, respectiv recunoașterea doar a acelor cheltuieli care au corespuns unor necesități procesuale rezonabile, nu și a celor care sunt rezultatul unui exercițiu abuziv al dreptului la apărare.

Onorariul avocatului reprezintă, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, un drept al acestuia și el se stabilește, potrivit art. 133 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, liber, între avocat și client, în limitele legii și ale statutului profesiei, fiind interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei.

Onorariul avocațial este stabilit inter partes, ținând seama de elemente cum ar fi: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.

Așa după cum rezultă, cu claritate, din prevederile art. 36 din Legea nr. 51/1995, în ceea ce privește raporturile juridice stabilite între avocat și client, orice imixtiune din partea vreunui organ al Statului este inadmisibilă, însă, în aplicarea textului art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistență judiciară, care își produce pe deplin efectele între părți, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei.

Înalta Curte, făcând o apreciere a proporționalității onorariului perceput de către apărător în faza desfășurată în fața instanței de recurs, raportat la pretențiile deduse judecății și complexității cauzei, constată că onorariul fixat de intimat cu apărătorul său este disproporționat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care va fi obligat recurentul cu acest titlu la suma de 2500 RON, cuantum care, pentru motivele enunțate anterior, se apreciază că este corespunzător complexității cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar și deplasărilor la instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 879 din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Obligă recurentul la plata către intimatul B. a sumei de 2500 RON, cheltuieli de judecată reduse conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2020.