ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2578/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/06.06.2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

a) cartea de identitate a mașinii în original;

b) talonul mașinii semnat și ștampilat de societatea de leasing, pe verso, având și mențiunea "înstrăinat către A.";

c) factura de cumpărare a mașinii (pe baza căreia societatea de leasing a achiziționat mașina de la dealer la începutul contractului);

d) eventuale documente aferente importului, dacă este cazul;

e) document de regularizare în vamă (dacă este cazul);

f) factura de transfer de proprietate de la Finanțator la Client;

g) fișa de înmatriculare cu viză și copie a certificatului de atestare fiscală al finanțatorului în termen de valabilitate.

Reclamanta a depus la dosar cerere completatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a formulat două noi capete de cerere: să se constate că între părți a intervenit excepția de neexecutare a contractului în ceea ce privește obligațiile de plată ale reclamantei; să se constate că nu a intervenit rezilierea contractului de leasing conform notificării de reziliere nr. 24192 din 11.06.2018, nefiind îndeplinite condițiile contractuale și legale de intervenire a sancțiunii rezilierii contractului de leasing din culpa reclamantei, de asemenea, nefiind aplicabile nici dispozițiile contractuale privind rezilierea privind plata daunelor-interese.

Prin sentința civilă nr. 1996/29.10.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a anulat, ca netimbrată, cererea completatoare având ca obiect constatarea că între părți a intervenit excepția de neexecutare a contractului în ceea ce privește obligațiile de plată ale reclamantei și să se constate că nu a intervenit rezilierea contractului de leasing conform notificării de reziliere nr. 24192 din 11.06.2018.

A respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 16.632,63 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu excepția capătului nr. 4. A solicitat și cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1240 A din 10 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C., ca nefondat; a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 8.767,38 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 1240 A din 10 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că, în principal, înțelege să critice hotărârea instanței de apel, întrucât aceasta nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse capetele de cerere nr. x, 7 și 8 din cererea introductivă, astfel cum aceasta a fost formulată; de altfel, nici în cuprinsul hotărârii primei instanțe nu sunt arătate motivele pentru care aceste capete de cerere au fost respinse.

Recurenta a susținut că, în speță, contrar considerentelor instanței de apel, autovehiculul nu s-a aflat în posesia utilă a sa.

Astfel, a arătat că posesia este o stare de fapt diferită de proprietatea bunului care este o stare de drept, în baza contractului de leasing, recurenta, în calitate de utilizator și posesor al bunului, trebuind să se bucure de bunul ce face obiectul posesiei ca și cum ar fi proprietar.

Folosința este atributul dreptului de proprietate oferit posesorului în sensul de a utiliza bunul direct si nemijlocit, prin putere proprie și în interes propriu, folosința trebuind să fie neîntreruptă și liniștită, asigurată în cazul de față de către intimată, prevăzută atât contractual în art. 1.1 dar și legal în art. 9 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 51/2007 privind leasingul financiar.

Chiar dacă a avut posesia bunului, lucru necontestat, recurenta a susținut că nu a avut folosința netulburată asupra autovehiculului, deoarece pe toată durata cuprinsă între data rezilierii unilaterale din 2013 și până în prezent, intimata-pârâtă nu a procedat la predarea înscrisurilor cu ajutorul cărora să își poată exercita neîngrădit atributele proprietății.

Ipoteza potrivit căreia posesia și implicit folosința bunului ar fi fost exercitate de către recurentă, ca urmare a împrejurării că executarea silită a fost suspendată prin încheierea de ședința pronunțată în dosarul nr. x/2013, nu poate fi reținută, deoarece cel puțin între data rezilierii unilaterale a contractului de leasing, respectiv 23.01.2013 și data de 24.10.1013 când a fost admisă cererea de suspendare la care face trimitere instanța de fond, intimata-parata nu a asigurat folosința liniștită a bunului respectiv ca urmare a demarării procedurilor de recuperare și executare silită.

Recurenta a susținut că nu poate fi reținut nici argumentul potrivit căruia a avut folosința constantă și neîntreruptă a autovehiculului ce făcea obiectul contractului de leasing, deoarece în perioada cuprinsă între 23.01.2013 - 02.11.2016 au fost emise un număr de 29 rovignete de câte o zi.

Totodată, faptul că au fost mandatate persoane fizice pentru recuperarea autovehiculului din posesia recurentei este dovedit prin dosarele penale care au urmat acestei situații de fapt, recurenta fiind obligată să apeleze la organele de urmărire penală, dar și să blocheze autovehiculul din circulație.

Nici răspunsul ARR prin care se comunica faptul că pentru autovehiculul ce făcea obiectul contractului de leasing au fost emise continuu licențe în perioada 04.09.2008-08.05.2019 nu este determinant, din moment ce înscrisurile depuse de către recurentă relevă o altă situație de fapt, contrară celei prezentate de A.R.R., autovehiculul a fost defect, iar licențele de transport au fost obținute numai scriptic, fără a se face uz de acestea prin transportul efectiv cu autovehiculul în cauză.

Nu în ultimul rând, nici rulajul de 785.049 km nu face dovada că recurenta a folosit autovehiculul ulterior anului 2013. Recurenta a folosit autovehiculul neîntrerupt pentru transport de persoane în perioada 2007-2013. Rulajul respectiv a fost acumulat în acea perioadă. Or, o medie de 100.000 km/an pentru un autovehicul folosit în transportul de persoane este absolut normal. Rulajul mașinii face tocmai dovada că nu am putut folosi autovehiculul ulterior anului 2013.

În considerarea acestor aspecte, recurenta a conchis că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1.350 și urm. C. civ., referitoare la principiul angajării răspunderii civile contractuale, intimata-pârâtă încălcându-și obligația esențială de a asigura folosința autovehiculului prin refuzul de a constata încetarea Contractului de leasing ca urmare a plăților, prin rezilierea unilaterală nelegală a acestui Contract și prin demersurile inițiate pentru recuperarea autovehiculului.

Recurenta a susținut că, în speță, criticile de recurs invocate se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța aplicând greșit art. 1.350 și urm. C. civ., rațiune pentru care recursul este fondat, hotărârea atacată impunându-se a fi casată.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, și, în principal, trimiterea cauzei instanței de apel în vederea rejudecării cauzei, iar, în subsidiar, rejudecând pricina pe fond, admiterea apelului, schimbarea sentinței tribunalului, în sensul admiterii cererii introductive, astfel cum a rămas a fi soluționată ca urmare a renunțării la judecarea capătului nr. 4, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a deciziei recurate; obligarea recurentei la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, însă se constată că acest motiv de recurs nu-și găsește incidența.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse capetele de cerere nr. x, 7 și 8 din cererea introductivă, astfel cum aceasta a fost formulată; și, de altfel, nici în cuprinsul hotărârii primei instanțe nu sunt arătate motivele pentru care aceste capete de cerere au fost respinse.

Or, pretinsa ignorare a capetelor de cerere privind constatarea că prețul a fost achitat integral (parte prin plată, parte prin compensație legală și judiciară) (capătul nr. 6 de cerere); obligarea pârâtei la transmiterea către reclamantă a dreptului de proprietate asupra autovehiculului (capătul nr. 7 de cerere) și la predarea tuturor documentelor necesare înmatriculării autovehiculului pe numele reclamantei (capătul nr. 8 de cerere) este o chestiune care nu poate fi examinată, deoarece a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât nu a fost supusă cenzurii și în apel, așa încât este invocată omisso medio; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanța de recurs să analizeze motive care ar fi putut fi invocate de reclamant pe calea apelului.

Totodată, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept cu care a fost învestită prima instanță, ci numai pe acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelantă.

Înalta Curte constată că hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, motivarea fiind clară și concisă.

Se reține că instanța de apel a avut în vedere criticile invocate de apelanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C., a făcut o analiză amănunțită și corectă a tuturor aspectelor cauzei în raport de situația de fapt și de drept a litigiului.

Invocând o pretinsă încălcare a prevederilor art. 1350 C. civ., se constată că recurenta nu formulează critici concrete de nelegalitate cu privire la hotărârea recurată, ci încearcă, prevalându-se de o cale extraordinară de atac, să obțină o nouă judecată pe fondul cauzei, prin stabilirea unei alte situații de fapt și prin reaprecierea probelor administrate (ex:

"nu poate fi reținut nici argumentul potrivit căruia a avut folosința constantă și neîntreruptă a autovehiculului ce făcea obiectul contractului de leasing, deoarece în perioada cuprinsă între 23.01.2013 - 02.11.2016 au fost emise un număr de 29 rovignete de câte o zi"; "nici răspunsul ARR prin care se comunica faptul că pentru autovehiculul ce făcea obiectul contractului de leasing au fost emise continuu licențe în perioada 04.09.2008 -08.05.2019 nu este determinant, din moment ce înscrisurile depuse de către recurentă relevă o altă situație de fapt"; "nici rulajul de 785.049 km nu face dovada că recurenta a folosit autovehiculul ulterior anului 2013" etc.).

Față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele în sensul că recurenta nu ar fi avut folosința constantă și neîntreruptă a autovehiculului ce făcea obiectul contractului de leasing, vizează dezlegări date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, aspecte ce nu pot forma obiectul analizei instanței de recurs, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel (din perspectiva caracterului devolutiv al apelului).

Înalta Curte subliniază că întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la stabilirea situației de fapt ori la modalitatea de analiză a probatoriului administrat în cauză nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a restabili situația de fapt, ceea ce, astfel cum s-a arătat, nu este permis în această fază procesuală.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 1240 A din 10 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. prin administrator judiciar C. la plata sumei de 7058,75 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă D. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 1240 A din 10 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. la plata sumei de 7058,75 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă D. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2022.