ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1692/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 20.10.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 343.429,45 euro (echivalentul în RON la cursul afișat de B.N.R. la data plății efective), reprezentând diferența de plată pentru lucrările de construcții și montaj executate în baza contractului de antrepriză generală nr. 36/10.10.2013 încheiat între părți, precum și la plata sumei de 122.500 euro, cu titlu de daune-interese, calculate conform art. 4.5 din contract, pentru nerespectarea condițiilor contractuale, vizând punerea la dispoziție a frontului de lucru; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere prevăzute la art. 9.1 din contract, calculate de la data scadenței plăților, respectiv 02.12.2014, până la data plății efective (cuantificate provizoriu, până la data formulării acțiunii, la suma de 489.216 euro), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1678/30.05.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, în ceea ce privește capetele de cerere vizând daunele-interese calculate conform art. 4.5 din contractul de antrepriză generală și penalitățile de întârziere prevăzute la art. 9.1 din contract și, în consecință, a respins pretențiile privind plata daunelor-interese calculate conform art. 4.5 din contract pentru perioada 10.10.2013-13.06.2014, și cele privind plata penalităților de întârziere calculate conform art. 9.1 din contract în raport de daunele-interese menționate anterior, ca fiind prescrise; a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 16.631,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel, referitor la capetele de cerere privind daunele-interese și penalitățile tribunalul a reținut că părțile, chiar dacă nu au stipulat în contract niciun termen pentru predarea frontului de lucru, au stabilit că data predării este cea a semnării convenției, 10.10.2013. A mai reținut că reclamanta începuse lucrările cu mult timp înainte de 13.06.2014 și chiar dacă s-ar reține ipoteza conform căreia predarea ar fi avut loc la această dată (13.06.2014), pretențiile sub acest aspect sunt prescrise, având în vedere data promovării acțiunii, 20.10.2017, context în care se stinge și dreptul la acțiune privind accesoriile, potrivit art. 2.503 C. civ.

În ceea ce privește capătul de cerere principal, tribunalul a reținut că reclamanta nu a probat emiterea unor facturi cu respectarea prevederilor contractuale de la art. 3.7 și art. 6.6. și nici executarea lucrărilor suplimentare. Astfel că, în condițiile în care reclamanta nu contestă plățile în avans efectuate de către pârâtă, față de neîndeplinirea propriilor obligații ce îi reveneau reclamantei conform dispozițiilor contractuale nu se poate determina în concret valoarea eventualei diferențe de preț datorată de pârâtă, motiv pentru care dând eficiență art. 249 C. proc. civ. a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 343.429,45 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate și neachitate, la care se adaugă și penalități.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1140/A/20.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru a pronunța astfel, curtea de apel a reținut că, potrivit susținerilor reclamantei frontul de lucru a fost predat la 13.06.2014, ceea ce ar însemna că s-a depășit termenul de predare agreat, de asemenea, potrivit susținerii acesteia, ca fiind 09.10.2013, context în care aceasta era îndreptățită să solicite despăgubiri cuantificate pe fiecare zi de întârziere, începând cu 09.10.2013 și calculate până la data executării obligației, 13.06.2014.

Instanța de apel a mai reținut că prejudiciul solicitat se generează pentru fiecare unitate de timp, în sensul art. 2.503 și 2.525 C. civ., astfel că neexecutarea, calculată pe zile, generează un prejudiciu distinct pentru fiecare unitate de timp și, pe cale de consecință, un drept la acțiune distinct, supus prescripției raportate la data la care s-a născut.

Așadar, întrucât cea mai recentă neexecutare se plasează la data de 12.06.2014, iar acțiunea a fost introdusă la 20.10.2017, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a reținut ca fiind prescris dreptul la acțiune în ce privește daunele-interese și penalitățile, conform art. 2.500 coroborat cu art. 2.517 C. civ.

A mai reținut că, termenul de prescripție de la recepția lucrărilor începe să curgă exclusiv pentru plata contravalorii lucrărilor executate, nicidecum pentru orice alte pretenții derivând din raporturile contractuale.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lucrărilor executate, instanța de apel a reținut că, contrar interpretării intimatei-pârâte, contractul nu s-a încheiat pentru un preț global (forfetar) în sensul art. 1.867 C. civ., ci la un preț estimat, în sensul art. 1.865 și 1.866 C. civ., având în vedere art. 3.3 din contract, situație în care nu se pune în discuție un preț fix, nemodificabil, ci un preț variabil, pe care însă antreprenorul trebuie să îl justifice.

A mai reținut că, în speță, nu există situații de lucrări, astfel că antreprenorul nu poate justifica costurile pe care l-ar fi suportat executând lucrarea, iar posibilitatea complinirii lipsei situațiilor de lucrări prin efectuarea în cauză a expertizei în construcții, având ca obiectiv identificarea lucrărilor executate în anul 2014, deși susținută în primă instanță, a fost abandonată în apel, reclamanta preferând să critice soluția primei instanțe referitoare la decăderea sa din dreptul de a propune proba, fără însă a solicita instanței de apel să administreze ea însăși, în vederea lămuririi situației de fapt afirmate, expertiza.

Instanța de apel a mai reținut că administrarea probei cu expertiza în fața primei instanțe ar fi condus, contrar opiniei apelantei-reclamante, la amânarea judecății în sensul art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., partea nefiind în măsură să prevadă necesitatea administrării, conform art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cât timp un deviz, reprezentând unicul înscris anexat cererii de chemare în judecată, nu echivalează unei situații de lucrări, iar un antreprenor nu ar trebui să opereze astfel de confuzii.

În final, a conchis că verificările făcute de organul fiscal nu constituie probe pertinente în susținerea existenței lucrărilor, pentru că raportul juridic de drept fiscal nu are autoritate în raportul juridic de drept comun.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2.523 C. civ., care reglementează prescripția extinctivă, dar și ale art. 1.270 și 1.243 C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, modificarea acestuia fiind supusă condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa.

Concretizând, a arătat că, în conformitate cu art. 4.5 din contractul de antrepriză încheiat între S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor și S.C. C. S.R.L., în calitate de beneficiar, "întârzierea la predarea frontului de lucru cu mai mult de 15 zile dă dreptul antreprenorului să solicite beneficiarului care se obligă să plătească cu titlu de daune interese o sumă egală cu 0,1% din valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere a predării frontului de lucru."

Or, amplasamentul de lucru i-a fost predat de către beneficiar la data de 13.06.2014, prin procesul-verbal de predare primire nr. x/13.06.2014, în condițiile în care, potrivit art. 4.1 din contract, acesta ar fi trebuit să fie predat la 09.10.2013.

În opinia recurentei, în mod nelegal și cu încălcarea dispozițiilor art. 2.523 C. civ., a reținut instanța de apel (paragraful 22 din decizia recurată) că "susținerea apelantei-reclamante în sensul că termenul de prescripție ar fi trebuit să curgă de la recepția lucrărilor este rezultatul unei confuzii: de la data recepției începe să curgă exclusiv termenul de prescripție pentru plata contravalorii lucrărilor executate, nicidecum pentru orice alte pretenții derivând din raporturile contractuale."

A subliniat recurenta că, atât timp cât pretențiile s-au născut dintr-un contract de antrepriză, potrivit art. 1.864 C. civ., era în măsură să își valorifice dreptul la daunele-interese convenite prin art. 4.5 din contract numai începând cu momentul finalizării lucrărilor (17.11.2014), când a fost încheiat procesul-verbal de recepție finală, astfel că de la această dată a început să curgă termenul de prescripție.

Or, de vreme ce termenul de prescripție a început să curgă la 17.11.2014 și s-a împlinit la 17.11.2017, cererea de chemare în judecată introdusă în data de 20.10.2017 a fost formulată în interiorul termenului de prescripție, astfel că este îndreptățită la plata daunelor-interese pentru perioada cuprinsă între 10.10.2013-13.06.2014, conform art. 4.5 din contract, precum și la penalitățile de întârziere calculate conform art. 9.1.

De asemenea, a susținut că instanța de apel, reținând că nu a făcut dovada că a executat lucrările și că și-a îndeplinit obligațiile contractuale, raportat la art. 3.7 și 6.6 din contract, întrucât devizul general de lucrări nu este semnat de intimata-pârâtă, a încălcat dispozițiile art. 1.270 și art. 1.243 C. civ.

Potrivit recurentei, în temeiul art. 1.178 C. civ., coroborat cu dispozițiile speciale care reglementează contractul de antrepriză, simplul acord de voință al părților era suficient pentru modificarea contractului, nefiind necesar ca acesta să îmbrace forma scrisă.

În acest context, a arătat că este adevărat că prin art. 3.3. din contract părțile au convenit ca prețul final să fie calculat pe baza situațiilor de lucrări, însă, pe parcursul derulării contractului, practica agreată de părți a fost în sensul că antreprenorul anexa drept document justificativ al facturilor emise o situație de lucrări semnată doar de acesta.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că a făcut dovada executării lucrărilor ce au constituit obiectul contractului, dar și că intimata a cunoscut depășirea bugetului cu suma de 131.756,33 euro, făcând trimitere la înscrisurile depuse la dosar în dovedirea acestor aspecte.

A subliniat recurenta că valoarea cheltuielilor directe efectuate în vederea realizării obiectului contractului, se ridică la suma totală de 2.167.170,06 RON (fără TVA), astfel cum rezultă din înregistrările sale, iar intimata a efectuat doar două plăți: una în cuantum de 248.000 euro, reprezentând avans, care urma să fie scăzută din valoarea finală a lucrărilor executate, potrivit art. 3.8 din contract și una de 190.000 euro, reprezentând lucrări.

Așa fiind, la momentul introducerii acțiunii, intimata îi datora suma de 343.429,45 euro pentru lucrările executare în temeiul contractului și rămase neachitate, în condițiile în care procesul-verbal de recepție nr. x/17.11.2014 atestă că lucrările executate respectă prevederile proiectului, fiind îndeplinite condițiile pentru efectuarea în mod corespunzător a recepției la terminarea lucrărilor.

În acest sens a arătat că sunt și dispozițiile art. 5 din Regulamentul privind recepția construcțiilor (H.G. nr. 273/1994), potrivit cărora "admiterea recepției certifică faptul că executantul și-a îndeplinit obligațiile în conformitate cu prevederile contractului de lucrări de execuție, ale documentației privind proiectarea, ale autorizației de construire/desființare, precum și ale documentației privind execuția", dar și ale art. 21 din același regulament, conform căruia "după încheierea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, investitorul nu poate emite alte solicitări de remediere de lucrări, penalizări, diminuări de valori și altele asemenea decât cele consemnate în procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor".

În final, a mai susținut că din raportul fiscal întocmit de A.N.A.F. pentru anul 2015, care reflectă rezultatul verificării pentru perioada 01.01.2014-30.06.2015, rezultă că trebuia să colecteze T.V.A. în sumă de 306.556 RON, prin raportare la valoarea totală a lucrărilor executate și nefacturate către intimata-pârâtă, respectiv la suma de 3.527.685 RON ce rezultă din admiterea recepției la terminarea lucrărilor de către intimată.

În opinia recurentei, în mod neîntemeiat a reținut curtea de apel că "verificările făcute de organul fiscal nu constituie probe pertinente în susținerea existenței lucrărilor, pentru că raportul de drept fiscal nu are autoritate în raportul juridic de drept comun".

Or, chiar în condițiile în care raportul de drept fiscal nu are autoritate de lucru judecat în raportul juridic de drept civil, această împrejurare nu este de natură să conducă spre concluzia că actele întocmite de organele fiscale nu pot fi folosite ca probe în cadrul procesului civil; acest raport fiscal conturează o realitate fiscală, astfel că este opozabil și intimatei.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 02.10.2019, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 01.07.2020, a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen în ședință publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Critica privind greșita aplicare a art. 2.523 C. civ., în argumentarea căreia recurenta arată că termenul de prescripție curge de la 17.11.2014, data finalizării lucrărilor, acesta fiind momentul de la care avea posibilitatea valorificării dreptului la daunele-interese convenite prin art. 4.5 și a penalităților în temeiul art. 9.1 din contract, cuantificate la suma de 122.500 euro, nu poate fi reținută.

În cauză, acțiunea în pretenții derivă din contractul de antrepriză generală nr. 36/10.10.2013, reclamanta solicitând antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei cu privire la debitul în cuantum de 343.429,45 euro, reprezentând diferența de plată pentru lucrările de construcții și montaj executate, precum și obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 122.500 euro, cu tilu de daune-interese, în temeiul art. 4.5 din contract, fiind reclamată predarea frontului de lucru de către pârâtă cu întârziere, respectiv la 13.06.2014, în loc de 09.10.2013, sume la care se adaugă penalitățile în cuantum de 0,1%, conform art. 9.1 din contract.

În etapele procesuale anterioare, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește capătul de cerere referitor la daune-interese și, totodată, au respins ca neîntemeiat capătul de cerere aferent debitul restant.

Prin criticile expuse în recurs, recurenta apreciază că termenul de prescripție curge de la 17.11.2014, dată la care a fost semnat procesul-verbal de finalizare a lucrărilor, susținând că în mod eronat a fost respins ca fiind prescris capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata către ea a daunelor-interese în cuantum de 122.500 euro, conform art. 4.5 din contract, pentru predarea cu întârziere a frontului de lucru.

Contrar susținerilor recurentei, dreptul la plata daunelor-interese derivate din raporturile contractuale este în legătură cu o obligație reclamată ca fiind neexecutată la timp de către pârâtă, cea de predare a frontului de lucru, și nu în legătură cu obligația de finalizare a lucrărilor de antrepriză, obligații pentru care termenul de prescripție curge de la momente diferite, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că despăgubirile în cuantum de 122.500 euro pentru predarea cu întârziere a frontului de lucru, solicitate cu titlu de daune-interese, precum și penalitățile aferente au la bază prevederile contractuale, art. 4.5 și art. 9.1, astfel că dreptul recurentei de a le solicita se generează pentru fiecare unitate de timp, conform art. 2.503 și 2.525 C. civ., context în care cea mai recentă neexecutare se plasează la data de 12.06.2014.

Astfel, modalitatea de calcul a termenului de prescripție stabilită de către curtea de apel prin raportare la data de 13.06.2014, iar nu la momentul semnării procesului-verbal din 17.11.2014, ca moment al finalizării lucrărilor, este legală, dreptul de exercitare a acțiunii în ce privește capătul de cerere referitor la daunele-interese și penalitățile aferente fiind prescris, față de data introducerii acțiunii pe rolul instanței, 20.10.2017.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate reține nici critica vizând aplicarea greșită a art. 1.270 și art. 1.243 C. civ., prin prisma căreia recurenta apreciază că este eronată dispoziția de respingere a capătului de cerere referitor la pretențiile în cuantum de 343.429,45 euro, menținută în apel.

În argumentarea acestei critici, recurenta susține că pe parcursul derulării contractului, prin practica agreată de părți, a fost modificat art. 3.3 din contract, dovadă în acest sens fiind factura nr. x/26.02.2014, achitată de pârâtă la 11.03.2014, prin care părțile au convenit ca prețul final să se calculeze și pe baza unei situații de lucrări semnate de recurentă, context în care apreciază că a făcut dovada executării lucrărilor.

Analizarea pricinii de către instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv, a condus la concluzia că reclamanta deși reclamă că pârâta are obligația de a îi achita contravaloarea unor lucrări pe care susține că le-a executat, acesta nu a făcut dovada concretă a pretențiilor solicitate sub acest aspect, în condițiile în care la dosarul cauzei nu a administrat un probatoriu care să îi susțină afirmațiile.

Obligația de plată a pârâtei este determinată prin factura emisă de reclamantă însoțită de situația lucrărilor care vor conține cantitățile de lucrări exacte, conform proiectelor de execuție, potrivit art. 3.3 din contract, context în care necesitatea întocmirii acestora de către recurentă era esențială pentru a justifica pretențiile.

Părțile au obligația de a-și proba pretențiile și apărările, potrivit art. 249 C. proc. civ., astfel că simplele susțineri privind efectuarea unor lucrări de antrepriză, în lipsa unor documente justificative, nu sunt suficiente pentru a atrage răspunderea civilă contractuală a pârâtei la plata acestora.

Chiar dacă se invocă practica statornicită între părți, cel care o evocă trebuie să demonstreze în fața instanței de judecată repetabilitatea, durata și caracterul necontestat, claritate și consens, în caz contrar prevalând termenii din contractul scris.

Or, în cauză, recurenta solicită instanței să ignore obligațiile contractuale asumate de părți și condițiile din contractul de antrepriză aflat în discuție și să dea prioritate așa-zisei practici statornicite între părți, în lipsa demonstrării elementelor conexe sub acest aspect.

Argumentele referitoare la factura nr. x/26.02.2014, procesul-verbal de recepție nr. x/17.11.2014 și raportul de inspecție fiscală întocmit de organele fiscale în anul 2015 reprezintă chestiuni ce tind la o reevaluare a probatorului administrat în cauză, astfel că nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În considerarea celor ce preced, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei.

Întrucât recurenta este partea care a pierdut procesul, ea va fi obligată, în aplicarea art. 453 C. proc. civ., la plata sumei de 8.475,72 RON către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1140/A/20.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 8.475,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2020.