ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1488/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Totodata, reclamanta a solicitat obligarea celor doi pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1270, art. 1271, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1518, art. 1527 din C. civ., art. 59, art. 95 si art. 126 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 442 din 21 februarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, prescripției dreptului material la acțiune și de neexecutare a contractului (calificată ca apărare de fond), ca neîntemeiate, a luat act că reclamanta renunță la capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere și a admis acțiunea. În consecință, a obligat pârâta C. să plătească reclamantei suma de 374.234,06 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x seria x din data de 01.11.2016 emisă în baza contractului de analiză de business nr. 171 din 03.11.2015, și pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 93.558,51 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x seria x din data de 01.11.2016 emise în baza contractului menționat.

Totodată, tribunalul a obligat pârâții să plătească reclamantei suma totală de 10.379,05 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu interpret.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2175 A din 24 decembrie 2019, a respins apelurile formulate de pârâți.

Curtea a reținut că prima instanță a concluzionat în mod corect că beneficiarii reali ai activității desfășurate de către reclamanta A. S.R.L. până la data de 3 noiembrie 2015, în legătură cu negocierea și încheierea contractului de vânzare părți sociale, au fost pârâții din prezentul litigiu. Astfel, instanța a motivat că transferul părților sociale ale societății D. S.R.L. determină consecințe în patrimoniul asociaților vânzători, iar nu al societății, împrejurare care justifică, nemijlocit, și poziția exprimată de reprezentantul legal al cumpărătoarei, dar și clauza nr. 2.5.2. pct. iii) din contractul de vânzare cumpărare din 03.11.2015.

În aceeași măsură, Curtea reține ca fiind fundamentată și constatarea primei instanțe potrivit căreia contractul de analiză business nr. 171 din 3.11.2015 a acoperit și activitatea pe care societatea a continuat să o presteze în favoarea pârâților și după data de 3.11.2015 pentru întocmirea rapoartelor de "due diligence" și pentru finalizarea contractului de vânzare.

În ceea ce privește excepția de neexecutare, instanța de apel a motivat că reclamanta și-a îndeplinit obligația de a asigura serviciile de consultanță pentru perfectarea vânzării părților sociale, acestea fiind prestate și după data de 3 noiembrie 2015.

Referitor la critica privind soluționarea excepției nulității contractului de analiză business nr. 171 din 3.11.2015, instanța de apel în mod corect a constatat că această apărare nu a fost cuprinsă într-o cerere de anulare/constatare a nulității actului pentru a fi calificate ca o cerere reconvențională.

Totodată, curtea de apel a reținut că partea reclamantă a probat pretențiile sale, iar instanța de fond a evaluat în mod temeinic și legal dovezile propuse.

Apelanții-pârâți au solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată în fața instanței de apel, invocând motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel nu respectă cerințele art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât nu a fost analizată critica privind nulitatea contractului de analiză de business nr. 171 din 03.11.2015, provocând părților o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin al doilea motiv de nelegalitate prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții arată că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că serviciile nu au fost prestate pentru societatea D. S.R.L. ci exclusiv în beneficiul recurenților, în calitate de vânzători ai părților sociale, și nu a dat dezlegare cauzei în ceea ce privește solicitarea de constatare a nulității contractului, reținând că este o apărare distinctă care nu a fost formulată în condițiile art. 209 din C. proc. civ.

Deși instanța de apel a reținut că nu s-a pronunțat asupra cererii pârâților de constatare a nulității contractului de analiză de business nr. 171 din 03.11.2015 întrucât nu este formulată în condițiile art. 209 din C. proc. civ., recurenții susțin că o astfel de argumentare este contradictorie, deoarece în ipoteza invocării nulității prin întâmpinare, aceasta are un caracter reconvențional și a fost formulată în termen.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate, recurenții precizează că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii întrucât, pe de o parte, instanța de apel a reținut că intimata a fost mandatată de recurenți să presteze servicii de analiză financiar-contabilă și fiscală, consultanță și negociere în procesul de vânzare a părților sociale deținute de aceștia la societatea D. S.R.L. și să ducă la îndeplinire toate prevederile raportului de "due diligence" financiar și fiscal pentru perioada 01.01.2010-30.09.2015 în baza contractului nr. x din 21.08.2015, care a fost ulterior reziliat, iar, pe de altă parte, a constatat ca aceste servicii au fost efectuate potrivit contractului de analiză de business nr. 171 din 03.11.2015.

În expunerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții arată că încheierea contractului de analiză de business nr. 171 din 03.11.2015 a fost fictivă, fiind realizată cu încălcarea condițiilor esențiale de validitate prevăzute de art. 1179 din C. civ.

În opinia recurenților, sancțiunea aplicabilă contractului de analiză de business nr. 171 din 03.11.2015 este nulitatea, deoarece obiectul acestuia este distinct față de obiectul raportului obligațional. Totodată, recurenții susțin că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu poate analiza valabilitatea contractului.

Mai arată recurenții că deși contractul de analiză de business nr. 171 din 03.11.2015 a fost încheiat în decembrie 2015, în cuprinsul acestuia se prevăd drepturi și obligații ale părților de executat până la data încheierii cesiunii părților sociale.

Recurenții susțin că instanța de apel a aplicat în mod greșit răspunderea civilă contractuală, întrucât refuzul de a achita sumele invocate de intimată este consecința neprestării serviciilor de către aceasta.

În susținerea motivului de nelegalitate recurenții arată că, pe de o parte, instanța nu a analizat în niciun fel succesiunea și valabilitatea actelor, reținând că apărarea este lipsită de temeinicie, în condițiile în care aceștia nu au investit instanța de judecată cu o cerere în constatarea nulității contractului, iar, pe de altă parte, instanța reține că recurenții nu au invocat nulitatea pe cale de excepție, nefiind administrată niciun fel de dovadă în susținerea unei eventuale nulități a contractului.

La 21.09.2020 intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea cererii de recurs iar, în subsidiar, respingerea cererii de recurs ca nefondată.

La 1 octombrie 2020 recurenții au formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimată, prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului, au reiterat criticile formulate inițial și au solicitat admiterea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

La 23 februarie 2021 recurenții au depus puncte de vedere la raport prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului invocată de intimată prin întâmpinare și admiterea recursului.

Prin încheierea din 30 martie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimată prin întâmpinare și a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, având în vedere faptul că motivele din cererile de recurs sunt identice, Înalta Curte le va analiza și va răspunde criticilor formulate prin considerente comune.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4 al alin. (1) din art. 488 din același cod, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea atacată nu cuprinde analiza criticilor apelanților-pârâți privind constatarea nulității contractului de analiză de business nr. 171/03.11.2015, instanța de apel nesocotind astfel normele de procedură prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În realitate, Înalta Curte constată că această critică nu se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât recurenții nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la sancțiunea nulității hotărârii.

Critica recurenților privind încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. pentru lipsa motivelor pentru care s-a înlăturat apărările privind constatarea nulității contractului se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la motivul invocat în apărare de apelanți, privind nulitatea contractului de analiză de business nr. 171 din 03.11.2015.

Instanța de apel a reținut că recurenții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, afirmând contextual despre contractul de analiză de business nr. 171 din 03.11.2015 că "a fost numai aparent încheiat, deși nu îndeplinea condițiile esențiale de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ., sancțiunea aplicabilă fiind nulitatea".

Instanțele de fond au constatat în mod întemeiat că această apărare nu a fost cuprinsă într-o cerere de anulare/constatare a nulității actului, fiind formulată în justificarea excepției de neexecutare a contractului, respectiv a obligației de plată a prețului.

Potrivit principiului disponibilității prevăzut la art. 9 și 22 alin. (6) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că pârâții nu au înțeles să învestească instanța cu o cerere reconvențională, în condițiile art. 209 din C. proc. civ., și nu au propus probe, cu respectarea termenului legal, apte să înlăture aparența de legalitate a convenției părților, nefiind cazul unei calificări greșite a actului de procedură.

Critica recurenților privind motivarea contradictorie a instanței de apel referitoare la formularea în termen a solicitării de constatare a nulității este nefondată, întrucât cererea nu a fost formulată pe cale reconvențională ci ca apărare în cadrul excepției de neexecutare a contractului, care presupune existența unei convenții valabile.

Argumentul recurenților privind lipsa analizei cu privire la succesiunea și valabilitatea actelor în soluționarea cererii de nulitate a contractului este neîntemeiat, întrucât instanțele de fond au prezentat în mod corect istoricul actelor întocmite în cauză și au analizat solicitarea de constatare a nulității contractului, considerând că aceasta nu este formulată în condițiile art. 209 din C. proc. civ., fiind întrunite cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Totodată, critica recurenților privind considerentele contradictorii reținute de instanța de apel, care pe de o parte a motivat că cererea de plată a prețului din contractul de analiză de business nr. 171 din 03.11.2015 este întemeiată, întrucât au fost prestate activitățile prevăzute în acest contract, iar, pe de altă parte, reține că activitatea a fost prestată în temeiul contractului nr. x din 21.08.2015, în beneficiul societății D. S.R.L., este neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut că beneficiarii reali ai serviciilor prestate de intimată prin cele doua contracte au fost asociații vânzători ai părților sociale, fapt pe care aceștia l-au recunoscut inclusiv prin clauza nr. 2.5.2. pct. iii) din contractul de vânzare cumpărare din 03.11.2015, prin care au precizat în mod expres că "prețul de cumpărare a fost determinat în baza faptului că orice cheltuieli aferente încheierii prezentului contract (inclusiv dar fără a se limita la cheltuielile cu consultanții juridici sau financiari) vor fi suportate de vânzători din fonduri proprii și nu de către societate".

Mai mult, instanța de apel a reținut din corespondența purtată că această clauză este consecința negocierii contractului de vânzare a părților sociale, context în care administratorul societății cumpărătoare a menționat în mod expres că nu intenționează să plătească serviciile de consultanță juridică și fiscală prestate societății D. S.R.L. pentru perfectarea vânzării.

În consecință, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținut, întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului pârâților și de menținere ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurenți, sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dispoziții de strictă interpretare.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel, în mod greșit, nu a aplicat dispozițiile art. 1179 din C. civ., în sensul că încheierea contractului de analiză de business nr. 171 din 03.11.2015 a fost doar aparentă, cu încălcarea condițiilor esențiale de validitate ale contractului și, implicit, instanța nu a constatat nulitatea acestuia.

Înalta Curte reține că instanța de fond nu a fost învestită de către pârâți cu o cerere de constatare a nulității contractului întemeiată pe dispozițiile art. 1179 din C. civ. și probată corespunzător în legătură cu lipsa consimțământului valabil exprimat la încheierea convenției, pentru a putea analiza această critică.

Critica recurenților privind aplicarea în mod greșit de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1350 și 1556 din C. civ. privind răspunderea civilă contractuală, motivat de faptul că refuzul de a achita prețul contractului este consecința neprestării serviciilor de către intimata, este nefondată.

În mod corect instanța de apel a analizat excepția de neexecutare a contractului invocată de către recurenți și a reținut că nu este incidentă în cauză.

Astfel, instanța a constatat că pentru recurenți s-au prestat serviciile aferente facturilor invocate de intimată în baza contractului de analiză de business nr. 171 din 03.11.2015, probate prin corespondența existentă la dosar și raportul de "due diligence".

Din prevederile clauzei 2.5.2 pct. iii) din contractul de vânzare cumpărare din 03.11.2015 rezultă că serviciile au fost prestate în condițiile contractului de analiză de business nr. 171 din 3.11.2015, însă nu s-a respectat obligația de plată a facturilor emise de intimată, reprezentând prețul contractului.

Având în vedere faptul că recurenții fără justificare nu și-au îndeplinit obligațiile pe care le-au contractat în mod corect instanțele de fond au aplicat condițiile răspunderii contractuale și au obligat recurenții la plata pretului contractului.

Critica recurenților privind interpretarea probatoriului în dosar în legătură cu prestarea serviciilor intimatei până la data vanzării părților sociale, ține de temeinicia stării de fapt reținută de instanța de apel și nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, din perspectiva art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

În acest sens, trebuie subliniat că, în calea extraordinară de atac a recursului, nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat, recurenții nefiind în situația unei interpretări sau aplicări greșite a dispozițiilor de drept material privind răspunderea contractuală.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâții C. și B. împotriva deciziei civile nr. 2175 A din 24 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta C. și de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 2175 A din 24 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2021.