ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2229/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 5 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1554 alin. (1) C. civ.

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 957.807,59 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de pârâtă pe șantierele puse la dispoziție de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 186 din 29 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a constatat că între părți nu s-a încheiat un contract de antrepriză; a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate; a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.073,49 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 380 din 27 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamantă a sumei de 301.549,32 RON și la plata dobânzii legale, de la data primirii fiecărei sume din care se compune suma totală de restituit și până la data restituirii; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 3.374,94 RON; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva deciziei instanței de apel, B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii.

În concret, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că: niciun element al dosarului nu permite identificarea eventualelor lucrări efectuate de apelanta-pârâtă, pentru că părțile nu au întocmit vreun înscris (proces-verbal) prin intermediul căruia să fi fost recepționate/predate lucrările efectuate în regim de antrepriză.

Pe de altă parte, aceeași instanță a reținut că: este adevărat că din probele dosarului rezultă că anumiți lucrători ai apelantei-parâte s-au deplasat pe șantierele unde apelanta-reclamantă derula lucrări de antrepriză în folosul societăților belgiene; rezultă chiar din recunoașterile părților și din anumite confirmări furnizate de reprezentanții societăților belgiene că aceștia au efectuat anumite lucrări la fața locului; astfel, sunt foarte probabile cheltuielile efectuate de apelanta-pârâtă, care a susținut că a deplasat la fața locului mijloace de transport proprii.

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii și cu privire la facturile emise de această parte, care cuprindeau mențiunea "lucrări conform deviz".

În concret, a arătat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că: astfel de posibile lucrări nici măcar nu au fost indicate în mod unilateral de apelanta-pârâtă și că părțile s-au aflat în divergență pe toată perioada negocierii ce a avut loc între ele cu privire la prețul lucrărilor ce urmau a fi executate.

Pe de altă parte, aceeași instanță a reținut că: subsumat constatării privind lipsa raporturilor contractuale dintre părți, sunt veridice informațiile prezentate de apelanta-reclamantă, în sensul că deplasarea lucrătorilor și a mijloacelor auto proprii s-a efectuat în scopul testării capacității acestora de a face față ritmului de lucru și condițiilor de calitate solicitate de partenerii contractuali belgieni; în acest context, par veridice și susținerile apelantei-reclamante, în sensul că partea adversă îi solicită achitarea unor sume cu titlu de avans lucrări pe care urma să le efectueze pentru că, altfel, nu ar fi avut capacitatea de a se deplasa pe șantierele belgiene.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a subliniat că sunt contradictorii considerentele anterior evocate de vreme ce instanța de apel a reținut că din actele dosarului nu rezultă efectuarea lucrărilor de către această parte, după care a reținut că aceeași parte a efectuat lucrări pe șantierele belgiene.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1166, art. 1182 alin. (1)-(3), art. 1851 alin. (1), art. 1852 alin. (1) și (3) C. civ.

În concret, autoarea recursului a susținut că greșita aplicare a acestor dispoziții rezultă din faptul că, deși a existat o convenție între părțile în litigiu cu privire la executarea unor lucrări de către această parte în derularea unor contracte de antrepriză încheiate de intimata-reclamantă cu societățile belgiene, instanța de apel a reținut că nu a fost încheiat un contract de subantrepriză.

Recurenta-pârâtă a subliniat că instanța de apel a dispus în mod greșit obligarea sa la restituirea sumei de 301.549,32 RON, întrucât intimata-reclamantă a solicitat restituirea acestei sume doar în ipoteza respingerii primului capăt de cerere ca urmare a constatării că între părți s-a încheiat un contract de antrepriză în forma nescrisă, urmată de constatarea rezoluțiunii acestui contract.

În continuare, autoarea recursului a criticat considerentul prin care s-a reținut că prețul lucrării de subantrepriză s-a aflat în divergență pe toată perioada negocierii asupra cuantumului său.

În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a arătat că a existat acordul părților asupra tuturor elementelor contractului, inclusiv asupra prețului, acesta fiind de 20 euro/oră pe muncitor, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză.

După evocarea unor considerații teoretice referitoare la contractul de subantrepriză, aceeași parte a învederat că a existat consimțământul liber al părților în vederea prestării de servicii specifice acestui tip de contract.

Recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a obligat-o la restituirea sumei de 301.549,32 RON, în temeiul art. 1635 alin. (2) C. civ., deși intimata-reclamantă nu a invocat acest text de lege în susținerea pretențiilor sale. În plus, a arătat că instanța de apel nu a pus în discuția părților aplicarea acestui text de lege.

Cu privire la soluția dată cererii reconvenționale, autoarea recursului a învederat că a executat lucrările de subantrepriză, conform dovezilor aflate la dosarul cauzei, pe care le-a evocat în detaliu.

În acest context, recurenta-pârâtă a conchis că sunt întemeiate pretențiile sale ce formează obiectul cererii reconvenționale, întrucât art. 1856 C. civ. îi conferă o acțiune directă împotriva intimatei-reclamante, în calitate de beneficiară a lucrărilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 9 iulie 2019 .

Prin cererea depusă la 30 iulie 2019, recurenta-pârâtă a solicitat preluarea poziției sale procesuale de succesoarea C. S.R.L., în temeiul contractului de cesiune de creanță din 14 mai 2018.

Cererea respectivă și contractul de cesiune au fost comunicate intimatei-reclamante la 5 august 2019 .

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare la 1 august 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepțiile lipsei calității de reprezentant, lipsei capacității procesuale de folosință, lipsei calității procesuale active și nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte și societății C. S.R.L. la 5 august 2019 .

C. S.R.L. a fost depus răspuns la întâmpinare la 14 august 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimata-reclamantă, precizând, totodată, că își însușește recursul declarat de recurenta-pârâtă.

Părțile nu au menționat dacă sunt de acord cu soluționarea recursului în completul de filtru.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

La 17 iulie 2020, societatea C. S.R.L. a formulat cerere de introducere în cauză a societății C. S.R.L., în calitate de succesor cu titlu particular al B. S.R.L., în temeiul art. 39 C. proc. civ.

La aceeași dată, C. S.R.L. a formulat punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, apreciind că recursul este admisibil, întrucât a fost formulat de mandatarul persoanei juridice, în conformitate cu dispozițiile art. 87 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepțiile care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 32 C. proc. civ., "orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condițiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenție și justifică un interes", dispoziții care se aplică, în mod corespunzător, și în cazul apărărilor.

Așadar, pentru promovarea oricărei cereri de chemare în judecată sau căi de atac, pârâtul trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a condițiilor sus menționate, astfel cum dispune alin. (2) al aceluiași articol normativ. Din perspectiva sistemului european al drepturilor omului în hotărârea Golder c. Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că pot fi aduse restricții dreptului de acces la justiție, întrucât acest drept, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și nevoile indivizilor.

Totodată, instanța supremă reține că art. 56 alin. (1) C. proc. civ. dispune în sensul că, "poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile", iar alin. (3) al aceluiași text normativ prevede că "lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului, actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință fiind lovite de nulitate absolută".

Capacitatea procesuală de folosință este acea parte a capacității procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual. Art. 244 C. civ. prevede că persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulității, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege, iar art. 251 alin. (1) din același cod dispune că persoanele juridice încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

În cauză, instanța supremă constată că recurenta-pârâtă B. S.R.L. a fost radiată din registrul comerțului la 27 februarie 2019, conform extrasului O.N.R.C nr. 384048/28.02.2019 aflat la dosarul de recurs, iar această parte a declarat recurs la 10 iunie 2019 .

Prin urmare, odată cu radierea, recurenta-pârâtă a pierdut, deopotrivă, capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu, încetându-și existența ca subiect de drept și nu mai poate sta în judecată, potrivit art. 56 alin. (1) C. proc. civ.

Excepția lipsei capacității procesuale de folosință este o excepție de fond, absolută și peremptorie, iar actele de procedură făcute de o persoană fără capacitate de folosință sunt nule.

Prin punctul de vedere depus la dosarul cauzei, avocatul recurentei-pârâte, domnul D., a învederat că recursul a fost formulat de către mandatarul avocat al B. S.R.L., în baza art. 87 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 88 din același cod.

Astfel, se reține că, potrivit art. 88 C. proc. civ., "mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil; mandatul dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului", iar potrivit art. 87 alin. (2) din același cod, "avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp și poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunțate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai față de parte. Susținerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri".

Înalta Curte reține că, în speță, recurenta-pârâtă B. S.R.L. fiind radiată de la 27 februarie 2019, nu mai are capacitate procesuală de folosință, lipsind aptitudinea acesteia de a fi titulară de drepturi și obligații pe plan procesual, respectiv de a fi parte în procesul civil, așa cum s-a arătat în considerentele mai sus expuse. În consecință, avocatul, chiar dacă a reprezentat partea la apel, nu mai poate face, după această dată, în mod valabil, acte sau operațiuni procedurale în numele societății radiate, nefiind îndeplinită dubla cerință impusă de art. 87 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, "păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp".

Totodată, cu referire la ipoteza de care se prevalează recurenta-pârâtă, se reține că dispozițiile art. 88 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cazul mandatului de reprezentare în justiție acordat de un mandant persoană juridică, dispozițiile invocate având un caracter expres și limitativ, referindu-se la persoana fizică, doar capacitatea de folosință a acesteia încetând prin moarte, conform art. 35 C. civ.

În cazul persoanelor juridice, puterea de a reprezenta încetează la data la care persoana juridică își încetează existența, concluzie care se impune în temeiul prevederilor art. 1307 alin. (2) C. civ.

Așa fiind, față de cele expuse și în considerarea prevederilor art. 56 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., prin avocat D., împotriva deciziei civile nr. 380 din 27 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pentru lipsa capacității de folosință.

Cu privire la cererea depusă la 30 iulie 2019, prin care recurenta-pârâtă a solicitat preluarea poziției sale procesuale de către succesoarea C. S.R.L., în temeiul contractului de cesiune de creanță din 14 mai 2018, instanța supremă, față de reținerea lipsei capacității procesuale de folosință a recurentei-pârâte, pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 56 alin. (3) C. proc. civ., va anula cererea de introducere în cauză a succesoarei C. S.R.L., ca fiind formulată de o persoană lipsită de capacitate de folosință.

Înalta Curte, având în vedere faptul că, la data promovării căii de atac a recursului, 10 iunie 2019, societatea B. S.R.L. era deja radiată, deci capacitatea acesteia de folosință încetase, reține că cererea de însușire a recursului, formulată de C. S.R.L. nu poate acoperi viciul fundamental al cerererii recurentei-pârâte, care nu a fost de natură prin ea însăși, să producă efecte juridice și, în consecință, o va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., prin avocat D., împotriva deciziei civile nr. 380 din 27 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pentru lipsa capacității de folosință.

Anulează cererea de introducere în cauză a succesoarei C. S.R.L., ca fiind formulată de o persoană lipsită de capacitate de folosință.

Respinge cererea de însușire a recursului, formulată de C. S.R.L.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.