ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 540/2022

Ședința publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1.270, art. 1516, art. 1430, art. 1443 și urm. și art. 1538 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 4431 din 5 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței și, în consecință, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă nr. 627 din 26 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția lipsei calității de reprezentanți a pârâtei B. S.R.L., pentru avocat E. și avocat F., invocată de reclamantă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. S.R.L. și D. S.R.L., s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. București în contradictoriu cu aceste pârâte, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 9.849,36 de RON către pârâta B. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 24.06.2020 s-a respins cererea formulată de către apelanta-reclamantă privind efectuarea unei adrese către Baroul București și a fost amânată judecarea cauzei pentru termenul din data de 16.09.2020, pentru ca reprezentantul intimatelor pârâte să ia legătura cu administratorii societăților intimate B. S.R.L., C. S.R.L. și D. S.R.L., în vederea prezentării la termen pentru lămurirea aspectelor legate de semnăturile existente în contractele de asistență juridică.

Prin decizia civilă nr. 420/A din 16 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantă

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că prin încheierea din 24 iunie 2020 instanța de apel a respins în mod greșit cererea recurentei de a se emite o adresă către Baroul Timiș pentru a se comunica numerele alocate reprezentantului convențional al pârâtelor și, în consecință, a soluționat greșit excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant și lipsei calității de reprezentant.

Conform recurentei, prin adresa din 29.09.2020, emisă de Baroul Timiș, se dovedește că avocatului pârâtelor nu i-a fost alocată serie unică pentru formularele pe care le poate emite în sistem propriu, astfel că nu sunt valabile contractele de asistență juridică încheiate, ceea ce determină lipsa calității de reprezentant a apărătorului pârâților.

Împrejurarea că persoanele fizice care dețin calitatea de administratori ai intimatelor au semnat contractele de asistență juridică nu are relevanță sub aspectul legalității, din punct de vedere al formei contractelor stabilite prin Statutul profesiei de avocat.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susține greșita interpretare și aplicare a legii, în sensul că, deși situația dedusă judecății aparține materiei comerciale, care este guvernată de legea specială, respectiv Legea nr. 31/1990, totuși, cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant, a fost aplicat dreptul comun, respectiv C. civ.

Întrucât legile speciale, respectiv Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 26/1990 conțin reglementări speciale în materia opozabilității actelor juridice încheiate de administratorul societății comerciale și a calității de reprezentare, în cauză nu sunt incidente prevederile C. civ., respectiv art. 1309, în raport cu care instanța de apel a constatat greșit că numitul G. a avut calitatea de reprezentant al recurentei, în condițiile în care unicul reprezentant legal al recurentei este H., astfel cum rezultă din actul constitutiv al societății.

Recurenta susține că din interpretarea art. 1887 C. civ. rezultă că toate dispozițiile legale care reglementează diferitele tipuri de societăți sunt considerate norme speciale care se aplică cu prioritate, prin urmare C. civ. este dreptul comun care se aplică doar în completarea reglementărilor speciale, ori de câte ori nu contravine acestora.

Mai arată recurenta că în materie comercială, teoria mandatului aparent și cea a administratorului de fapt, care nu figurează înscris în registrul comerțului, argumente pe care se întemeiază decizia recurată, nu își găsesc aplicarea, deoarece vin în concurs cu legile speciale în materie, respectiv Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 26/1990. Numai pe cale de excepție, doar în situația expresă a depășirii limitelor reprezentării de către administratorul înscris în registrul comerțului, s-ar putea susține aplicarea acestora, însă situația dedusă judecății excede ipotezei de aplicare a acestei excepții.

Potrivit recurentei administratorul aparent este definit de art. 817 C. civ., însă această dispoziție legală nu guvernează raporturile comerciale în cauză întrucât potrivit art. 794 coroborat cu art. 792 alin. (3) C. civ., se aplică oricărei administrări a bunurilor altuia, cu excepția cazului în care actul constitutiv sau împrejurările concrete impun aplicarea unui regim juridic de administrare.

Prin urmare, susține recurenta că în cauză dispozițiile dreptului comun nu sunt incidente deoarece actul constitutiv și legile speciale impun aplicarea regimului de administrare specific societăților comerciale.

În continuare, recurenta consideră că prin decizia atacată se încalcă statuările Deciziei nr. 24/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, întrucât instanța de apel a făcut confuzie între puterea de a administra societatea și cea de reprezentare.

Recurenta arată că doar puterea de reprezentare este cea care comportă o dezbatere în raporturile cu terții, atributul gestiunii manifestându-se în raporturile dintre administrator și societate.

Prin urmare, susține că d-na H. este administratorul societății cu puteri de reprezentare, înscrisă la registrul comerțului ca semnatară a contractului intervenit între părți. Ca atare, nu se poate reține buna-credință a intimaților pentru că aceștia au ignorat mențiunile publice, oficiale și opozabile terților.

Potrivit recurentei teoria mandatului aparent aplicată de instanța de apel nu este incidentă în cauză, întrucât nu există niciun fel de mandat acordat domnului G., astfel că situația nu se încadrează în regula reglementată de alin. (1) al art. 1309 C. civ., care prevede că între reprezentant și terț nu produce efecte contractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1309 alin. (2) C. civ., aceasta reprezentând o excepție de strictă interpretare, care nu este aplicabilă situației de fapt, întrucât nu sunt îndeplinite exigențele sale, respectiv ca reprezentatul să-l fi determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite.

Conform recurentei, împrejurarea de care se prevalează pârâta în sensul că nu ar fi cunoscut lipsa puterii de reprezentare a d-lui G. reflectă lipsa de diligență culpabilă a acesteia.

Recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a teoriei mandatului aparent întrucât probatoriul administrat în cauză nu relevă nicio faptă a recurentei corespunzătoare ipotezei normei prevăzute la art. 1309 alin. (2) C. civ., care să fie aptă să-l determine pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta, situația dedusă judecății fiind guvernată de regula instituită prin dispoziția legală anterior menționată.

Având în vedere că prețul și modalitatea de plată au fost stabilite prin contractul principal, semnat de administratorul societății, împrejurarea că a fost efectuată o plată în baza prevederilor contractuale nu poate justifica incidența teoriei mandatului aparent, în condițiile în care respectiva plată era prevăzută prin contract.

Recurenta arată că în conformitate cu prevederile art. 1295 C. civ., puterea de a reprezenta rezultă fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz, printre exigențele legale neregăsindu-se teoria mandatului aparent, astfel cum în mod greșit se motivează în decizia recurată.

Motivarea instanței de apel privind faptul că numitul G. s-a comportat ca un administrator de fapt al recurentei sau cel puțin ca o persoană însărcinată cu derularea contractului de către reclamantă, încalcă prevederile legii societăților care nu conțin această instituție a administratorului de fapt, reținută de instanță. De asemenea, motivarea referitoare la asimilarea terțului G. cu o persoană însărcinată cu derularea contractului nu poate justifica în mod temeinic puterea de reprezentare, care este conferită de lege numai administratorului legal desemnat înregistrat în registrul comerțului, în conformitate cu art. 70 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit recurentei calitatea de unic reprezentant legal a dnei H. este opozabilă pârâtei, atât prin îndeplinirea formalităților legale de înscriere la registrul comerțului, dar mai ales pentru că pârâta a cunoscut acest fapt încă de la momentul încheierii contractului. Opozabilitatea a fost îndeplinită mai ales prin comunicările directe dintre părți realizate prin actele încheiate.

Toate aceste împrejurări conduc la concluzia că prezumția puterii de reprezentare a administratorului societătii nu a fost răsturnată, deoarece situația de fapt se caracterizează prin absența vreunui mandat legal de reprezentare dat d-lui G., iar pârâta cunoștea și avea obligația de a cunoaște persoana care deține calitatea de reprezentant legal al societății.

Cauza dedusă judecății se circumscrie situației de exceptare de la protecția terților, reglementată de teza finală a art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și a Deciziei din 03.02.2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesului legii, prin care s-a statuat că, atât în cazul persoanelor fizice, cât în cel al persoanelor juridice, atunci când pretinsul mandatar nu are împuternicire sau depășesc limitele împuternicirii, obligația astfel asumată este inopozabilă presupusului mandant.

Recurenta susține că a dovedit că dl. G. nu deține calitatea de reprezentant al acesteia dar și faptul că pârâta B. S.R.L. cunoștea sau avea posibilitatea cunoașterii reale a persoanei ce deține calitatea de reprezentant legal, respectiv d-na H..

Împrejurarea că terțul G. a purtat o corespondență electronică, care nu provine din domeniul electronic al recurentei nu poate echivala cu deținerea atribuției de reprezentare legală, în absența oricărui mandat de reprezentare.

Ansamblul probator administrat în cauză dovedește inexistența unui comportament determinant, ceea ce atrage, contrar raționamentului instanței de apel, inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 1309 alin. (2) C. civ., care reprezintă excepția de strictă interpretare de la regula instituită de alin. (1) al aceluiași articol, acesta fiind incident în cauză.

În conformitate cu prevederile art. 1309 C. civ., dacă reprezentantul încheie un act juridic în lipsa împuternicirii sau depășind împuternicirea ce i-a fost dată, actul încheiat nu produce efecte în persoana reprezentatului, cu două excepții, respectiv în cazul reprezentării aparente și în cazul ratificării reprezentării. Or, situația relevată nu se încadrează în niciuna dintre cele două excepții. În plus, nu a existat niciun mandat de reprezentare cerut de textul legal, iar simpla participare a unei persoane la o consiliere tehnică nu poate atrage calitatea de reprezentant legal.

Motivarea deciziei recurate prin care se arată că această situație îi este imputabilă în mod exclusiv reclamantei, aceasta fiind cea care a creat aparența pentru pârâtă, determinând-o să considere în mod rezonabil că tratează cu un reprezentant al acesteia, reflectă o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, reglementat de prevederile art. 6 din CEDO, în contextul în care întreaga motivare reflectă dezechilibrul procesual în analizarea probelor administrate.

Având în vedere considerentele de fapt și de drept privind lipsa calității de reprezentare a d-lui G., în mod greșit s-a argumentat că adresa emisă la 02.02.2017 și semnată de acesta, care nu este reprezentantul legal al reclamantei, produce efecte juridice, din perspectiva termenului pentru executarea lucrării.

Recurenta susține că potrivit art. 10 din contract modificarea termenului de execuție prevăzut în contract s-ar realiza doar prin act adițional, semnat în condiții similare încheierii contractului. De asemenea, această adresă nu este asumată de reclamantă, nefiind dată și semnată de un reprezentant legal al acesteia.

Totodată, recurenta susține că nici termenul de 20.02.2017 nu a fost respectat, întârzierea în executarea lucrării fiind cauzată de pârâta B. S.R.L., contrar celor reținute de instanța de apel.

Potrivit recurentei motivarea deciziei în sensul că penalitățile de întârziere solicitate au natura juridică a unor daune-interese moratorii, care pot fi acordate doar în situația în care depășirea termenului contractual convenit este culpabilă, este străină de izvorul obligației, ceea ce determină aplicarea greșită a art. 1535 alin. (1) C. civ.. Stipularea clauzei penale elimină evaluarea judiciară a daunelor interese, creditorul nefiind obligat să dovedească existența și întinderea prejudiciului, fiind suficient să probeze simplul fapt al neexecutării, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației.

Motivarea privind solicitarea recurentei de modificare a proiectului inițial, în sensul măririi înălțimii structurii metalice nu corespunde realității și încalcă principiul forței obligatorii a contractului, impus de art. 1270 C. civ., fiind greșită. Recurenta nu a solicitat modificarea proiectului, ci a insistat pentru respectarea prevederilor contractuale în conformitate cu art. 2.1 din contract.

Recurenta susține că argumentul instanței de apel privind desfășurarea într-un ritm alert al raporturilor contractuale în materie comercială, astfel încât nu li se poate solicita în mod rezonabil părților să efectueze verificări amănunțite ale reprezentanților acestora, încalcă prevederile art. 5 din Legea nr. 26/1990 precum și principiul universalității legii, instituit de art. 15 din Constituția României.

De asemenea, motivarea deciziei în sensul că în această materie nu li se poate cere părților să facă verificări amănunțite eludează principiul opozabilității față de terți de la data efectuării înmatriculării și mențiunilor în registrul comerțului, ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial, potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990.

Verificarea registrului comerțului este obligatorie potrivit prevederilor legale, iar lipsa de diligență în acest sens constituie culpa intimatei. Având în vedere că legea impune opozabilitatea față de terți a înregistrărilor din registrul comerțului, hotărârea judecătorească nu poate ignora aceste prevederi legale, care sunt în vigoare și guvernează raporturile juridice dintre părți.

Recurenta susține că s-a dat o greșită calificare contractului intervenit între părți, în sensul că nu se ține seama de dubla natură a contractului, astfel cum rezultă din art. 2.1. din Contractul nr. x din 12.05.2014, respectiv de vânzare-cumpărare, dar si de montaj.

În considerarea calității contractului ca fiind de vânzare-cumpărare, părțile au instituit obligația transmiterii proprietății, însă motivarea deciziei recurate se bazează doar pe obligația de finalizare a contractului, fără a face niciun fel de referire la neîndeplinirea obligației de transmitere a proprietății.

Prin urmare, recurenta arată că este încălcat principiul forței obligatorii a contractului dintre părți, instituit de art. 1270 C. civ.

De asemenea, motivarea hotărârii nesocotește prevederile art. 2280 C. civ., potrivit cărora fideiusorul se obligă față de creditorul altei persoane să execute obligația asumată de acea persoană în situația în care respectivul debitor nu-și va executa el însuși obligația pe care și-a asumat-o. Recurenta consideră că fidejusiunea unei obligații principale se întinde la toate accesoriile acesteia, pârâții răspunzând astfel pentru penalitățile de întârziere solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În consecință, recurenta susține că dintr-o justă interpretare a prevederilor art. 2290 alin. (1) C. civ. ar fi rezultat în mod corect respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimaților C. și D. S.R.L., care dețin calitatea de fideiusori, garanți ai debitoarei-intimate B. S.R.L..

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată nu este motivată corespunzător cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu încălcarea condiției privind procesul echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Astfel, instanța de apel nu face referire concretă la probele administrate în cauză și nu arată motivele pentru care au fost avute în vedere numai probele administrate de intimați și fiind ignorate susținerile proprii.

Motivarea în drept face referire doar la prevederi neaplicabile raporturilor juridice dintre părți, deoarece fac parte din dreptul comun în materie, iar nu din legile speciale care guvernează raporturile comerciale și nu cuprinde o argumentare, care să demonstreze, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată.

Argumentele menționate în considerente nu se raportează, pe de o parte, la susținerile și apărările ambelor părți, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății și se omite examinarea comparativă a probelor contradictorii și considerentele pentru care s-au reținut unele și s-au înlăturat altele.

Potrivit recurentei decizia recurată nu argumentează înlăturarea criticii din apel vizând neîndeplinirea obligației contractuale de transmitere a proprietății asupra structurii metalice, reglementată de art. 2.1. din Contractul de vânzare cumpărare și montaj nr. 106/12.05.2014, care nu a fost îndeplinită până în prezent.

Instanța de apel nu indică în concret probele pe care se întemeiază considerentul vizând modificările contractuale reținute pentru constatarea culpei recurentei privind răspunderea contractuală.

Decizia atacată conține argumente contradictorii, deoarece, pe de o parte se aplică dreptul comun în materie, cu eludarea domeniului de reglementare al dreptului comercial, respectiv prevederile C. civ., iar, pe de altă parte, în a doua parte a considerentelor se motivează că în domeniul comercial, reglementat de legi speciale în materie, aplicabile cu prioritate, respectiv, precum Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 26/1990.

Motivarea deciziei este confuză, neclară, neconvingătoare, care nu corespunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care viciază garanția imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție.

La 11.10.2021, intimații C. S.R.L. și B. S.R.L. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 24 iunie 2020 și a deciziei civile nr. 420/A din 16 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și a acordat termen la 08.03.2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile recurentei privind respingerea în mod greșit de instanța de apel a excepțiilor lipsei dovezii calității de reprezentant și lipsa calității de reprezentant, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit recurentei, din adresa din 29.09.2020, emisă de Baroul Timiș, rezultă că avocatul intimaților nu i-a fost alocată serie unică pentru contractele de asistență emise în sistem propriu și personalizat și prin urmare, acestea sunt lipsite de valabilitate, întrucât nu respectă Statutul profesiei de avocat. În consecință, susține recurenta că lipsa de valabilitate a contractelor de asistență juridică determină și lipsa calității de reprezentant a apărătorului intimaților.

Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a respins excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului intimaților, întrucât la dosarul de apel se regăsesc împuternicirile avocațiale care fac dovada mandatului convențional acordat, iar la termenul de judecată de la 16.09.2020, reprezentanții legali ai intimaților au confirmat că au semnat contractele de asistență judiciară.

Critica privind lipsa de valabilitate a contractelor de asistență juridică a intimatelor depășește limitele unei excepții privind lipsa calității de reprezentat care pot fi analizate de o instanță, în sensul art. 82 și art. 245 C. proc. civ.. Înalta Curte constată că instanța de apel nu a fost învestită cu o cerere de constatare a lipsei de valabilitate a contractelor de asistență juridică, de altfel nici nu ar fi putut fi învestită cu o astfel de cerere, inadmisibil a fi formulată direct în calea de atac a apelului.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod just instanța de apel prin încheierea din 24.06.2020 a respins cererea recurentei prin care se solicitau informații Baroului Timiș întrucât nu este utilă soluționării excepției invocate și, în consecință, în mod corect a respins excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului intimaților.

Criticile recurentei privind considerentele contradictorii din hotărârea recurată referitoare la faptul că, deși se reține incidența C. civ., care constituie dreptul comun în materie, ulterior se constată că sunt aplicabile dispozițiile din materia comercială, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și sunt nefondate.

Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate constată că instanța de apel în stabilirea termenului pentru executarea lucrărilor a reținut în temeiul art. 1309 alin. (2) C. civ. că dl. G. s-a comportat ca un administrator în fapt al reclamantei, creând această aparență pentru pârâta intimată, care a considerat, în mod rezonabil, că tratează cu un reprezentant al acesteia.

Ulterior, în decizia recurată instanța analizează actul adițional nr. x din 21.07.2015, prin care a fost majorată valoarea contractului și constatând că nu este semnat de apelanta-reclamantă, reține totuși existența acestuia ca negotium juris din executarea sa parțială și din corespondența părților. Totodată, instanța de apel a subliniat că în materie comercială raporturile contractuale se derulează într-un ritm alert, pe baza încrederii dintre partenerii contractuali, nefiind timp suficient pentru a se efectua verificări privind reprezentanții părților.

Prin urmare, se constată că nu există o contradicție între considerentele hotărârii recurate privind mandatul aparent prevăzut de art. 1309 alin. (2) C. civ., exercitat de dl. G. și cele referitoare la specificul raporturilor contractuale în această materie, care nu permit părților să verifice reprezentanții legali ai partenerilor contractuali. Prin urmare, instanța de prim control judiciar nu a infirmat aplicarea dispozițiilor din C. civ. referitoare la mandatul aparent.

Totodată, recurenta invocă nemotivarea deciziei recurate susținând că aceasta nu cuprinde argumentele prin care să demonstreze convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată prin raportare la probele administrate.

Înalta Curte, analizând considerentele deciziei recurate constată că instanța de prim control judiciar a răspuns criticilor din apel, respectiv a reținut că hotărârea primei instanțe este motivată în fapt și în drept și a expus argumentele privind respingerea excepțiilor lipsei calității de reprezentant a avocatului pârâtei și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor C. S.R.L. și D. S.R.L.

De asemenea, analizând probele administrate instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a reținut că numitul G. a reprezentat societatea reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 1309 alin. (2) C. civ., că reclamanta și-a însușit prin executare actul adițional nr. x din 21.07.2015, prin care a fost majorată valoarea contractului și că a emis adresa din 02.02.2017, prin care a fost prelungit termenul de predare a lucrării.

În considerarea celor menționate, nefiind cazul unei nemotivări sau a unor considerente contradictorii, contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură, criticile invocate nefiind în măsură a determina aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi respins ca nefondat.

Criticile recurentei privind greșita interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel prin reținerea ca fiind incidente a dispozițiilor din dreptul comun, respectiv C. civ., în condițiile în care situația dedusă judecății aparține materiei care guvernate de legea specială, respectiv Legea nr. 31/1990, cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale speciale, respectiv Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 26/1990, care conțin reglementări privind opozabilitatea actelor juridice încheiate de administratorul societății și a calității de reprezentare, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1309 C. civ.. În aprecierea recurentei aceste dispoziții ar fi aplicabile doar în situația depășirii limitelor reprezentării de către administratorul înscris în registrul comerțului.

În cauză, instanța de apel analizând probele administrate a constatat că, în raporturile juridice dintre părți, numitul G. s-a comportat ca un administrator de fapt al societății reclamante, societatea pârâtă considerând, în mod rezonabil, că tratează cu un reprezentant al acesteia. În acest sens, instanța de apel a aplicat teoria mandatului aparent potrivit art. 1309 alin. (2) C. civ., constatând că prin adresa din 02.02.2007, semnată de numitul G., termenul de finalizare a lucrărilor a fost prelungit.

Înalta Curte constată că dispozițiile C. civ. nu vin în concurs cu legile speciale invocate de recurentă, întrucât în cauză s-a reținut art. 1309 alin. (2) C. civ. privind teoria mandatului aparent ca o aplicație a principiului validității aparenței în drept pentru o persoană care a acționat ca administrator de fapt al societății și nu urmare a depășirii limitelor exercitării funcției de administrator potrivit art. 55 alin. (1) din Legea 31/1990.

Prin urmare, situațiile premise fiind diferite sunt aplicabile dispoziții legale care nu sunt în concurs, nefiind încălcat principul specialia generalibus derogant.

Criticile recurentei privind încălcarea prin hotărârea recurată a statuărilor din decizia nr. 24/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, întrucât instanța de apel a făcut confuzie între puterea de a administra societatea și cea de reprezentare, nu sunt fondate.

Conform recurentei doar puterea de reprezentare este cea care comportă o dezbatere în raporturile cu terții, atributul gestiunii manifestându-se în raporturile dintre administrator și societate, iar situația în cauză se încadrează la dispozițiile art. 1309 alin. (1) C. civ., care prevăd că între reprezentat și terț nu produce efecte contractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, fără însă a avea împuternicire.

Prin decizia nr. 24/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, s-a analizat dacă, după expirarea mandatului administratorului unei societăți pe acțiuni, acesta mai poate reprezenta societatea în condițiile în care mandatul său nu a fost prelungit în mod expres și nici nu a fost numit un alt administrator.

Prin urmare, situația analizată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii este diferită de cea din dosar, întrucât în cauză numitul G. nu a deținut funcția de administrator la societatea recurentă.

Totodată, Înalta Curte, verificând decizia recurată constată că instanța de apel nu a făcut o confuzie între puterea de a administra societatea și cea de reprezentare. Puterea de a administra societatea vizează atribuțiile administratorului în gestiunea activității societății, în schimb puterea de reprezentare se manifestă în raporturile societății cu terții, în care prevalează principiul ocrotirii terților de bună-credință din nevoia de securitate a raporturilor juridice.

În cauză, se reține că instanța de apel, în analiza adresei din 02.02.2017, prin care s-a prelungit termenul de predare a lucrării, a constatat, din probele administrate, că numitul G. s-a comportat ca un administrator de fapt al societății, creând astfel aparența că reprezintă societatea recurentă. Totodată, prin decizia recurată s-a analizat comportamentul intimatei-pârâte, respectiv dacă a acționat cu bună-credință, și a constatat că aceasta a avut reprezentarea faptului că numitul G. acționează în numele societății recurente, reținând incidența dispozițiilor art. 1309 alin. (2) C. civ. privind mandatul aparent.

Înalta Curte, reamintește că în considerarea specificului acestei căi de atac și în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., examinarea criticilor de netemeinicie este exclusă în recurs și totodată constată că în considerentele deciziei recurate s-a reținut incidența teoriei mandatului aparent, s-a analizat puterea de reprezentare a numitului G. în raporturile cu terții, în condițiile în care nu a avut împuternicire din partea societății recurente, și s-a constatat că prin comportamentul său s-a creat aparența că acesta acționează ca reprezentant al societății.

Prin urmare, se reține că instanța de apel nu a făcut confuzie între puterea de a administra societatea și cea de reprezentare, întrucât a analizat în mod expres puterea de reprezentare a societății în raporturile cu terții și nu atribuțiile în gestionarea activității societății.

Critica recurentei privind greșită aplicare a prevederilor art. 1309 alin. (2) C. civ. privind teoria mandatului aparent, aceasta reprezentând o excepție de strictă interpretare, nu este fondată.

În aprecierea recurentei nu există nicio faptă reală a sa care să fie aptă de a o determina pe intimată să creadă că numitul G. ar fi avut puterea de reprezentare a societății.

Potrivit dispozițiilor art. 1309 alin. (2) C. civ. "dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta".

Astfel, persoanele care s-au întemeiat cu bună-credință pe o aparență juridică, în particular, pe un mandat aparent, ar urma să sufere un prejudiciu dacă drepturile pe care credeau că le dobândesc dispar în momentul descoperirii situației reale.

În această ipoteză, cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului este menținerea, în favoarea terților, a drepturilor pe care s-au întemeiat, prin recunoașterea consecințelor respectivei stări de fapt.

În acest sens, legiuitorul a prevăzut că mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare din nevoia de securitate a raporturilor juridice și de protejare a terților de bună-credință.

În cauză, se constată că instanța de apel a reținut că numitul G. a avut o implicare majoră în derularea raporturilor contractuale dintre părți, respectiv a trimis mai multe email-uri în numele societății, a purtat negocieri privind încheierea, modificarea și executarea contractului, a semnat procesul-verbal de predare-primire și recepție a lucrării din 22.11.2016 și a semnat și ștampilat adresa din 02.02.2017 prin care a fost prelungit termenul de predare a lucrării.

Pe de altă parte, implicarea mandatarului aparent a fost confirmată de societatea recurentă prin îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract și actul adițional nr. x din 21.07.2015, confirmând astfel aparența sub care a acționat mandatarul.

Totodată, instanța de apel a constatat că pe adresa de prelungire a termenului de predare a lucrării, pe lângă semnătura mandatarului aparent se regăsește și ștampila societății recurente iar, cu privire la care aceasta nu s-a înscris în fals, confirmând astfel puterea de reprezentare a mandatarului aparent.

Prin urmare, din corespondența purtată între părți, documentele semnate în numele recurentei, negocierile purtate și plățile efectuate de societate, se constată că, în mod just, instanța de apel a reținut faptul că recurenta a fost cea care a creat această stare de aparență pentru intimata-pârâtă, care a considerat în mod rezonabil că numitul G. are puterea de reprezentare a acesteia, contrar celor susținute de recurentă.

Astfel, în cauză se constată că instanța de apel în mod corect a aplicat teoria mandatului aparent potrivit art. 1309 alin. (2) C. civ., contrar celor susținute de recurentă, întrucât împrejurările de fapt relevate au determinat intimata-pârâtă să creadă că persoana cu care a corespondat a fost împuternicită de recurentă să încheie acte juridice, deși nu există niciun mandat în acest sens.

În justificarea aplicării teoriei mandatului aparent este și situația actului adițional nr. x din 21.07.2015, care nu poartă ștampila societății și nici semnătura reprezentantului legal și prin care părțile au convenit majorarea prețului contractului. Aspectele care au făcut obiectul negocierii cu numitul G. și consemnate în actul adițional evocat au produs efecte juridice prin executarea obligațiilor asumate de societatea recurentă-reclamantă.

În aprecierea recurentei, instanța de apel în mod greșit a reținut că numitul G. s-a comportat ca un administrator de fapt al societății, în condițiile în care puterea de reprezentare este conferită de lege numai administratorului înregistrat la registrul comerțului, în conformitate cu art. 70 din Legea nr. 31/1990.

Critica recurentei privind reținerea în mod greșit de instanța de apel a culpei acesteia în finalizarea lucrării și, în consecință, respingerea penalităților de întârziere, este nefondată.

Potrivit recurentei, argumentul instanței de apel privind solicitarea acesteia de modificare a proiectului în sensul măririi înălțimii structurii metalice nu corespunde realității și încalcă principiul forței obligatorii a contractului prevăzut la art. 1270 C. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat plata sumei de 74.910 Euro, cu titlu de penalități de întârziere calculate de le 31.08.2014, data până la care trebuia să predea lucrarea și până la executarea parțială a obligației, respectiv 24.02.2017, potrivit art. 11 din contract.

În cauză, instanța de apel a reținut din corespondența purtată între părți faptul că prelungirea termenului de livrare a avut loc tocmai pentru că recurenta a solicitat modificarea condițiilor agreate prin contract.

În consecință, se reține că în mod just curtea de apel a reținut că obligația de predare a lucrării la termen nu a fost îndeplinită din culpa intimatei-pârâte ci a fost consecința modificărilor proiectului. Astfel, nu pot fi reținute criticile recurentei privind încălcarea prin decizia recurată a forței obligatorii a contractului prevăzut la art. 1270 C. civ., deoarece recurenta a fost cea care a solicitat modificarea proiectului asumat de părți prin contract.

De asemenea, în mod corect instanța de apel a reținut că prin adresa din 02.02.2017 s-a acordat un termen suplimentar de finalizare la 20.02.2017 și s-a menționat că nu se vor percepe daune și dobânzi dacă lucrarea se va finaliza până la noul termen. Lucrarea a fost predată cu întârziere de 3 zile în raport cu termenul agreat, însă din cauza condițiilor meteorologice, astfel că și în această situație intimata-pârâtă și-a respectat obligația de predare a lucrări în termen, cererea recurentei de plată a penalităților de întârziere nefiind fondată.

Referitor la criticile privind calificarea greșită a contractului în sensul că acesta are o dublă natură de vânzare-cumpărare dar și de montaj, intimată nerespectând obligația asumată de transmitere a proprietății, precum și cele privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2280 și art. 2290 C. civ., referitoare la obligațiile fidejusorilor, sunt invocate omisso medio cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nefiind formulate și în apel, astfel încât instanța de apel să fi respins acest motiv sau să fi omis să se pronunțe asupra lui.

Dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind nici cazul unei excepții de la această regulă în cauză.

Prin urmare aceste critici sunt inadmisibile, cu consecința imposibilității analizei acestora, întrucât nu pot fi valorificate direct în calea extraordinară de atac, fără să fi fost supuse analizei instanței de apel, în raport cu dispozițiile imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 24 iunie 2020 și a deciziei civile nr. 420/A din 16 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 24 iunie 2020 și a deciziei civile nr. 420/A din 16 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 martie 2022.