ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2595/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, formulată la 6 iulie 2017 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L., C. S.R.L. și D. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 74.910 Euro, reprezentând 341.589,6 RON, la cursul BNR de la 27.06.2017, 1 euro fiind 4,56 RON, cu titlu de penalități de întârziere calculate de 31.08.2014 și până la executarea parțială a obligației, respectiv 24.02.2017.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1.270, art. 1516, art. 1430, art. 1443 și urm. și art. 1538 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 4431 din 5 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței și, în consecință, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă nr. 627 din 26 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția lipsei calității de reprezentanți a pârâtei B. S.R.L., pentru avocat E. și avocat F., invocată de reclamantă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. S.R.L. și D. S.R.L., s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. București în contradictoriu cu aceste pârâte, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 9.849,36 de RON către pârâta B. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, la 28 august 2019, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat anularea hotărârii atacate, iar referitor la critica privind nemotivarea sentinței a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, în ipoteza în care nu se va constata incidența acestui motiv, schimbarea în parte a hotărârii apelate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea de ședință din 24.06.2020 s-a respins cererea formulată de către apelanta-reclamantă privind efectuarea unei adrese către Baroul București și a fost amânată judecarea cauzei pentru termenul din data de 16.09.2020, pentru ca reprezentantul intimatelor pârâte să ia legătura cu administratorii societăților intimate B. S.R.L., C. S.R.L. și D. S.R.L., în vederea prezentării la termen pentru lămurirea aspectelor legate de semnăturile existente în contractele de asistență juridică.

Prin decizia civilă nr. 420/A din 16 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantă.

La 14 noiembrie 2020, împotriva acestei decizii și a încheierii de ședință din 24 iunie 2020, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului.

Prin decizia nr. 540 din 8 martie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 24 iunie 2020 și a deciziei civile nr. 420/A din 16 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, A. S.R.L. a formulat contestației în anulare, solicitând admiterea acesteia, și, în consecință, anularea deciziei atacate.

În motivarea contestației în anulare, cu referire la incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea arată că neobservarea de către instanța de recurs a împrejurării că A. S.R.L. a executat obligațiile prevăzute în contractul principal și nu pe cele din actul adițional nr. x din 21.07.2015, deoarece nu există nicio dovadă în acest sens, constituie o eroare materială, ce se circumscrie motivului de anulare invocat.

Redând considerente ale deciziei pronunțate în recurs, susține că argumentele instanței vizând executarea voluntară a obligațiilor stabilite în sarcina contestatoarei prin Actul adițional nr. x din 21.07.2015 sunt nereale și contravin însuși conținutului literar al respectivului act, precum și ansamblului probator administrat în cauză.

Totodată, împrejurarea menționată în considerente și susținută de intimată, în sensul că la data de 14.09.2015 contestatoarea a achitat suma de 34.000 euro + TVA, este, de asemenea, nereală.

Faptul că A. S.R.L. a efectuat această plată, subliniază contestatoarea, nu semnifică acceptarea actului adițional, așa cum eronat s-a reținut, ci doar îndeplinirera unei obligații stabilite prin contractul principal.

Precizează că, din extrasul de cont din data de 14.09.2015, rezultă că respectiva plată în valoare de 185.822,95 RON reprezintă contravaloarea facturii proforme 55 (factură dosar fond), care are ca obiect plasă nod, emisă în baza contractului de execuție lucrări, astfel cum rezultă insurmontabil din înscrisurile depuse.

Ca atare, solicită a se constata incidența erorii materiale cu privire la pretinsa executare a obligațiilor în baza Actul adițional nr. x/21.07.2015, prin neobservarea mențiunii privind obiectul plății din extrasul de cont anterior precizat, probatoriile administrate dovedind că plata a fost efectuată în baza prevederilor art. 3.4. din Contract, modificat prin Actul adițional nr. x/19.06.2014.

În plus, mai arată contestatoarea, instanța de recurs a omis să observe lipsa însușirii Actului adițional nr. x/21.07.2015 prin orice modalitate, în contextul în care administratorul legal a semnat contractul principal și nu administratorul de fapt.

Astfel, având în vedere această împrejurare coroborată cu cele anterior enunțate privind executarea obligațiilor în baza contractului principal și nu ca urmare a actului adițional nr. x, apreciază că motivarea instanței de recurs este contrară circumstanțelor factuale.

Susține, totodată, omisiunea instanței de recurs de a observa împrejurarea că A. S.R.L. a solicitat îndeplinirea întocmai a obligațiilor din contractul principal, precum și omisiunea instanței de recurs de a observa împrejurarea privind neacordarea termenului suplimentar de finalizare reținut prin adresa din 02.02.2017.

Sub un alt aspect, contestatoarea solicită a se constata că omisiunea instanței de recurs de a observa împrejurarea privind răsturnarea prezumției de bună credință a intimatei constituie o eroare materială, ce se circumscrie dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În acest context, arată, în esență, că Înalta Curte a reținut (pag. 12 alin. (3). pag. 13 alin. (5) din decizia contestată) incidența art. 1309 alin. (2) C. civ. privind teoria mandatului aparent ca o aplicație a principiului validității aparenței de drept pentru o persoană care a acționat ca administrator de fapt al societății, fără să observe că probatoriul administrat răstoarnă prezumția de bună credință a intimatei, deoarece lipsește dovada privind o minimă diligență de îndeplinire a obligației de verificare a administratorului legal al societății, înscris în registrul comerțului, care să susțină buna sa credință.

Declarația martorului G. privind lipsa calității sale de reprezentant al contestatoarei se coroborează pe deplin cu înscrisurile comunicate de ITM, dar și cu cele depuse de A. S.R.L. în acest sens.

Mai solicită a se constata că omisiunea instanței de recurs de a observa criticile vizând greșita calificare a contractului invocate prin cererea de apel, respectiv motivarea apelului de la pag. 15, 20 din cererea de apel se circumscrie prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile privind calificarea greșită a contractului în sensul că acesta are o dublă natură de vânzare - cumpărare, dar și de montaj, precum și cele privind greșita interpretare și aplicare a disozițiilor art. 2280 și 2290 C. civ. referitoare la obligațiile fidejusorilor, în opinia contestatoarei, în mod eronat instanța de recurs a apreciat că ar fi fost invocate omisso medio cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu ar fi fost formulate în apel (pag. 15 alin. (7), (8), (9) din decizia contestată), întrucât, susține contestatoarea, aceste motive au fost invocate în apel.

Cu referire la incidența art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., consideră că instanța de recurs, respingând recursul, a omis să se pronunțe asupra motivelor de casare nr. 7-10 și 11.3 din cerere.

Menționează că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de casare nr. 7 (pag. 13 din cererea de recurs), subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la opozabilitatea calității de unic reprezentant legal a dnei. H..

În ceea ce privește omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra motivului de casare nr. 8 (pag. 17 din cererea de recurs), subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil, consideră că instanța de recurs nu a răspuns argumentat acestui motiv de casare.

Astfel, simpla mențiune că motivul de recurs este nefondat nu corespunde exigenței art. 6 CEDO privind motivarea hotărârii, așa încât echivalează cu o nemotivare, ce reprezintă lipsa răspunsului la motivul de recurs invocat.

Contestatoarea invocă și omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra motivului de casare nr. 9.a), 9.b) (pag. 18 - 20 din cererea de recurs) subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând greșita calificare și lipsa efectelor juridice a adresei din 02.02.2017 datorită nesemnării acesteia de reprezentantul legal al A. S.R.L., precum și pentru că nu a fost îndeplinite condițiile prevăzute pentru a intra în vigoare prelungirea termenului pentru executarea lucrării, nefiind respectat termenul limită stipulat de finalizare de 20 februarie 2017, nici sub aspectul montajului, care a fost realizat cu 4 zile întârziere, dar nici sub aspectul realizării intergrale a obiectului contractului, întrucât nici până în prezent nu a fost transmisă în mod legal proprietatea asupra construcției, conform art. 2 din Contract, deoarece nu au fost predate toate documentațiile impuse de normele legale, aspect ce a fost ignorat în totalitate de instanța fondului.

Susține, totodată, omisiunea "esențială" a instanței de recurs de a se pronunța asupra motivului 10 de recurs (pag. 20-25 din cererea de recurs), subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1535 C. civ., 1538 -1539 C. civ., întrucât simpla întârziere în executarea obligației determină incidența clauzei penale, atunci când părțile au stipulat penalitatea pentru neexecutarea obligației la timp, așa cum este cazul în speță.

Precizează că prin motivul de casare nr. 10 (pag. 20-25 din cererea de recurs) a criticat motivarea privind natura juridică a penalităților de întârziere solicitate, de daune interese moratorii, care pot fi acordate doar în situația în care depășirea termenului contractual convenit este una culpabilă, deoarece este străină de izvorul obligației dintre părți, ceea ce determină greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1535 alin. (1) C. civ.

Menționează că prin clauza penală stipulată în contract, părțile au evaluat convențional întinderea despăgubirilor pentru neexecutarea la timp a obiectului contractului, astfel că simpla depășire a termenului de execuție atrage acordarea penalităților de întârziere.

Dintr-o corectă interpretare a probatoriilor administrate, subliniază contestatoarea, în cauză rezultă lipsa culpei sale, deoarece aceasta nu a adoptat un comportament contractual diferit față de cele stipulate în contractul principal și fără a solicita pretinsele modificări ale structurii, care nu există nici la finalizarea execuției.

Sub un ultim aspect, consideră că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de casare de la pct. 11.3 din cererea de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind nerespectarea prevederilor legale referitoare la obligativitatea verificărilor la registrului comerțului, care realizează funcția de opozabilitate față de terți, art. 5 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, coroborată cu prevederile art. 1480 C. civ.

Intimatele nu au formulat întâmpinări.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor formulate, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondată contestația în anulare pentru considerentele care succed:

Fiind o cale de retractare, și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ. - contestația în anulare obișnuită sau de drept comun și de dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. - contestația în anulare specială.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Înalta Curte subliniază că prin eroare materială, în înțelesul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocat de contestatoare, se înțelege orice eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deși la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara etc.

Textul legal amintit vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de interpretare sau de aplicare a unor dispoziții legale ori de apreciere a probelor, aspecte pe care contestatoarea își fundamentează, în mod greșit, prezenta cerere.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de retractare pentru remedierea unor greșeli materiale, și nu pentru reformarea unor greșeli de fond, iar "erorile materiale" invocate de contestatoare ca fiind săvârșite de instanța de recurs nu pot fi încadrate în art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, A. S.R.L. critică soluția pronunțată în recurs, prin raportare la "ansamblul probator administrat în cauză", aducând în discuție aspecte de fond, precum și pretinse erori de judecată, ipoteze ce nu sunt permise în această cale extraordinară de atac.

Nici dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită nu este rezultatul unei omisiuni, astfel cum pretinde contestatoarea, iar contestație în anulare, dedusă judecății, este nefondată și din perspectiva dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În argumentarea contestației în anulare întemeiată pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., A. S.R.L. urmărește o rejudecare a fondului, în vederea obținerii unei soluții favorabile, aspect care excedează acestei căi extraordinare de atac.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent - dintre cele prevăzute expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

În concret, argumentele recurentei-contestatoare de la punctele nr. 7-10, 11.3 (denumite în mod artificial de către contestatoare ca fiind motive de casare) au fost subsumate motivului de casare reglementat expres de prevederile pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aspect precizat și în cuprinsul contestației în anulare, iar acest motiv de casare a fost luat în examinare de către instanța de recurs.

Neexaminarea distinctă a fiecărei critici, subsumate unui motiv de recurs invocat, nu reprezintă omisiune în înțelesul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., nu constituie un motiv de anulare a deciziei atacate, din moment ce instanța a răspuns criticilor în cuprinsul hotărârii atacate printr-un raționament juridic de sinteză și cercetarea lor în bloc.

Cererea recurentei A. S.R.L. a fost examinată din perspectiva tuturor criticilor de nelegalitate formulate și care au putut fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., știut fiind că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În considerarea controlului de legalitate declanșat prin recurs, instanța a examinat în mod real motivele de nelegalitate invocate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pe care s-a întemeiat calea de atac, arătând în mod expres în cuprinsul considerentelor din decizie motivele pentru care nu au putut fi primite criticile referitoare la probele administrate în cauză:

"în considerarea specificului acestei căi de atac și în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., examinarea criticilor de netemeinicie este exclusă în recurs".

Este știut că instanța de recurs se pronunță doar asupra motivelor de nelegalitate invocate, pe calea recursului neputându-se pune în discuție aspecte care țin de reaprecierea situației de fapt.

Se cuvine subliniat că, fiind o cale de atac de retractare, contestația în anulare formulată pentru remedierea unor pretinse erori de judecată, respectiv pentru modul în care au fost evaluate criticile în recurs, nu poate fi primită, legea neurmărind să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță.

Instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanța de recurs și-a motivat soluția.

Rațiunea anulării deciziei instanței de recurs, în situația admiterii contestației în anulare întemeiată pe art. 503 C. proc. civ., este aceea de a sancționa incompleta soluționare a cauzei ori a căii de atac a recursului, iar nu reaprecierea asupra soluției din dispozitiv ori a considerentelor.

Or, în speță, prevalându-se de "omisiunile" instanței de recurs de a analiza "motivele de casare nr. 7-10, 11.3" din cererea de recurs, în realitate, contestatoarea își manifestă nemulțumirea față de argumentele care au format convingerea instanței de recurs, ceea ce nu poate conduce la admiterea contestației în anulare de față, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În egală măsură, reanalizarea și rejudecarea inadmisibilității constatată ca urmare a neîndeplinirii cerințelor legale de promovare și susținere a căii de atac extraordinare a recursului, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., excedează contestației în anulare.

În concret, contestatoarea a susținut că în ceea ce privește criticile privind calificarea greșită a contractului în sensul că acesta are o dublă natură de vânzare - cumpărare, dar și de montaj, precum și cele privind greșita interpretare și aplicare a disozițiilor art. 2280 și 2290 C. civ. referitoare la obligațiile fidejusorilor, în mod eronat instanța de recurs a apreciat că ar fi fost invocate omisso medio.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât nu se relevă în mod real omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul de casare, ci se critică însăși soluția și motivarea acesteia, or, raționamentul judiciar nu poate fi cenzurat pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi deturnată de la scopul pentru care a fost instituită și transformată, astfel cum s-a arătat anterior, într-un recurs la recurs.

În mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat frecvent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

În același sens, Curtea de la Strasbourg a reținut că "supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase" (cauza Sebastian Taub c. România, Hotărârea din 12 octombrie 2006).

În consecință, constatând că argumentele contestatoarei nu se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 508 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 540 din 8 martie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 540 din 8 martie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2022.