ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1096/2020

Ședința publică din data de 23 iunie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 20 martie 2017 pe rolul Tribunalului Timiș, sub număr de dosar x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună constatarea nulității Contractului de leasing imobiliar nr. 01/28 februarie 2006, repunerea în situația anterioară și restituirea sumelor achitate de către reclamant cu titlu de "rate de leasing" în cuantum de 622.879,27 RON la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încheierii contractului de leasing imobiliar și până la data restituirii efective, cu mențiunea că până la data de 31.12.2016 dobânda legală era în cuantum de 409.231,68 RON. S-a solicitat și plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 372/PI din 20 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., invocată de pârâta S.C. C. S.A. prin întâmpinare și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamantul A., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A respins ca rămasă fără obiect excepția lipsei de interes a reclamantului A. invocată de pârâta S.C. C. S.A. prin întâmpinare.

A respins excepția lipsei de interes a reclamantului B. invocată de pârâta S.C. C. S.A. prin întâmpinare.

A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.

A constatat nulitatea absolută a Contractului de leasing imobiliar nr. 01/28.02.2006.

A dispus repunerea părților în situația anterioară și restituirea către reclamant a sumei de 622879,27 RON achitate în baza contractului de leasing.

A respins în rest cererea.

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 24906 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 497/NLP/PI din 7 mai 2018, pronunțată în dosar nr. x/2018, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, s-a respins cererea de completare a dispozitivului formulată de petenta D., în contradictoriu cu intimații A., B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 372/PI din 20 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, atât reclamanții A. și B., cât și pârâta S.C. C. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 565/A din 1 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a fost respins apelul declarat de reclamanții A. și B..

Prin aceeași decizie a fost admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A., a fost schimbată hotărârea apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.A., având ca obiect constatare nulitate contract de leasing imobiliar nr. 1/28 februarie 2006.

Au fost obligați intimații-reclamanți A. și B. să-i plătească apelantei-pârâte S.C. C. S.A., suma de 10.953 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 565/A din 1 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Fără a-și încadra criticile în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă și menținerii sentinței civile nr. 372/PI din 20 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă.

După scurte referiri cu privire la admisibilitatea căii de atac exercitate și la situația de fapt, recurenții susțin, în esență, că instanța de apel a îngrădit drepturile reclamantului și s-a pronunțat asupra unor aspecte de fapt ce nu au fost menționate și nici solicitate prin acțiunea introductivă și nici de către pârât, prin demersurile procedurale efectuate.

Se arată că, în speță, nu s-a pus în discuție sancționarea societății prin dizolvarea și radierea acesteia, ci sancționarea actelor încheiate în mod fraudulos prin nerespectarea dispozițiilor legale aplicabile societăților ce desfășoară activitate de creditare sub forma "leasing-ului financiar", consecința ce intervine fiind constatarea nulității actelor încheiate, respectiv a Contractului de leasing financiar nr. 01/28.02.2006.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 17 martie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., Completul de filtru, în unanimitate, a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La data de 30 aprilie 2020, recurenții au formulat punct de vedere la raport prin care și-au reconsiderat și structurat criticile în raport de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., acestea prezentând un evident caracter de noutate în raport cu cele din cererea inițială de recurs.

Noile critici aduse deciziei atacate, formulate prin punctul de vedere la raport, nu vor fi analizate, întrucât au fost formulate cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 248, raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., reținând următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, partea care a exercitat calea de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, în sensul unei reevaluări a situației de fapt.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al titularului căii de atac cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În expunerea argumentelor, deși recurenții au invocat faptul că instanța de apel s-a pronunțat pe aspecte ce nu au fost solicitate, aceștia au relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

În susținerea recursului s-a făcut formal referire la aplicabilitatea Legii nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege incidente, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii recurate, iar nu doar reiterarea susținerilor de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv. Prin urmare, toate susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs care nu conțin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel și care și-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, nu pot constitui o motivare legală a recursului.

Din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greșelile identificate și imputate instanței de apel și nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În speță, nu se poate considera că afirmațiile din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Criticile expuse de recurentă nu pot fi încadrate și analizate prin prisma dispozițiilor care conțin o enumerare expresă și limitativă a motivelor de recurs, prin dispoziții speciale, de strictă interpretare, nefiind posibilă o devoluare a fondului, cum se solicită, în realitate, prin modul în care a fost concepută motivarea căii de atac.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situația în speță, din moment ce susținerile recurenților vizează netemeinicia afirmată a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, soluție dispusă în apel.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenții nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 565/A din 1 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 565/A din 1 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iunie 2020.