ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2279/2019

Ședința publică din data de 4 decembrie 2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A., au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună constatarea nulității contractului de leasing imobiliar nr. 07/01.08.2007, repunerea în situația anterioară și restituirea sumelor achitate de către reclamant cu titlu de "rate de leasing" în cuantum de 575.764,86 RON la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încheierii contractului de leasing imobiliar și până la data restituirii efective, cu mențiunea că până la data de 31.12.2016 dobânda legală era în cuantum de 273.200,43 RON, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă prin sentința civilă nr. 273/PI din 27.02.2018, așa cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 29.03.2018, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B. - A., și C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și a obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 273/PI din 27.02.2018, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă prin decizia civilă nr. 563/A din 01.10.2018.

Împotriva acestei decizii reclamanții B. și A. au declarat recurs solicitând modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului.

În argumentarea cererii de recurs recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că deși prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității contractului de leasing financiar încheiat de S.C. D. S.A. în lipsa autorizațiilor necesare, instanța de prim control judiciar i-a respins apelul, reținând în mod eronat că dacă o societate nu-și mai poate îndeplini obiectul de activitate, deoarece nu este autorizată, sancțiunea care intervine este dizolvarea și radierea sa.

În acest sens, au susținut că, potrivit art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 28/2006, în vigoare la data încheierii contractului de leasing financiar a cărui nulitate s-a solicitat, "înființarea instituțiilor financiare nebancare se notifică Băncii Naționale a României în termen de 30 de zile de la data înmatriculării în registrul comerțului", iar potrivit alin. (2), instituțiile financiare nebancare pot desfășura activitățile specifice prevăzute în obiectul de activitate numai după primirea de la Banca Națională a României a documentului care atestă înscrierea în registrul general.

De asemenea, au evocat dispozițiile art. 25 alin. (2) și art. 65 din Legea nr. 93/2009 și au subliniat că intimata avea obligația notificării B.N.R., cu privire la înființarea instituției financiare nebancare în termen de 30 de zile de la data înmatriculării în registrul comerțului.

Or, potrivit adresei emise de B.N.R., aceasta nu este înscrisă în registrul general al instituțiilor financiare nebancare, împrejurare ce relevă că aceasta nu a respectat procedura de notificare prevăzută de lege pentru a desfășura activități de creditare și a încheia contracte de leasing financiar.

În acest context, recurenții-reclamanți au arătat că prin cererea de chemare în judecată nu au pus în discuție sancționarea societății cu privire la activitatea desfășurată, ci, raportat la lipsa autorizației, au solicitat constatarea nulității contractului de leasing financiar nr. 07/01.08.2007.

Cu toate acestea, susțin recurenții reclamanți, instanța de apel s-a pronunțat pe aspecte ce nu au fost solicitate, sancționarea societății, fără să clarifice situația actelor juridice încheiate de societatea de leasing în mod ilicit, deși prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat să se constate nulitatea unui astfel de act.

Recurenții-reclamanți au subliniat că instanța de apel a reținut în mod corect că intimata nu a deținut autorizați și că, odată cu expirarea termenului menționat la art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 28/2006, nu a mai avut permisiunea de a desfășura activitate de creditare cu titlu profesional și de a încheia contracte noi, însă a omis să se pronunțe asupra valabilității actelor încheiate în perioada în care a desfășurat activitatea de creditare fără autorizație.

Totodată, recurenții-reclamanți au susținut că, atât potrivit art. 207 alin. (2) din noul C. civ., cât și art. 966 și art. 968 din C. civ. anterior, sancțiunea ce intervine în cazul actelor încheiate în mod fraudulos este nulitatea absolută.

De asemenea, recurenții-reclamanți consideră că instanța de apel a reținut în mod eronat că art. 66 din O.G. nr. 28/2006 este clar, în sensul că "această activitate trebuie să aibă titlu profesional, adică de a fi singura activitate comercială pe care societatea o desfășoară sau mai bine zis de a fi unicul obiect de activitate". Aceasta, întrucât acest text de lege nu impune condiția unicității obiectului de activitate al societății, ci arată că pentru a desfășura activități de creditare, in sensul leasing-ului financiar, este obligatorie procedura de înscriere și autorizare de către B.N.R., pe lângă îndeplinirea cumulativă a celorlalte condiții prevăzute în legea specială aplicabilă.

În opinia recurenților, instanța de apel face confuzie între ce s-a solicitat, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de leasing financiar, întrucât a fost încheiat de o societate ce nu deține autorizație pentru desfășurarea activității de creditare și sancționarea societății, raportat la activitatea desfășurată ilicit.

Astfel, recurenții-reclamanți consideră că, instanța de apel a ignorat aspectele prezentate în apelul formulat, făcând referire doar la sancționarea societății prin intervenirea dizolvării și radierii acesteia, aspecte indicate în mod expres și limitativ în Legea nr. 31/1990, care nu este incidentă în cauză.

Mai mult, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de prim control judiciar a refuzat să se pronunțe asupra valabilității contractului de leasing financiar încheiat de intimată în lipsa autorizației, în condițiile în care a fost învestită expres cu o astfel de cerere, iar din cele reținute lipsa autorizației și desfășurarea ilegală a activității de creditare se poate desprinde concluzia că actele încheiate sunt ilegale.

Pentru aceste motive recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului cu consecința admiterii acțiunii introductive așa cum a fost formulată și precizată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intratul-reclamant C. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, solicitând admiterea excepției, iar pe fond admiterea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 05 iunie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 08 iulie 2019.

Prin încheierea din data de 16 octombrie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului-reclamant C., a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 01 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 4 decembrie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării criticilor invocate, se constată că recurenții-reclamanți nu au invocat în sprijinul cererii de recurs niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că susținerile recurenților-reclamanți potrivit cărora instanța de prim control judiciar nu a răspuns motivelor de apel vizând constatarea nulității contractului de leasing financiar imobiliar nr. 07/01.08.2007 și nu a clarificat situația actelor juridice încheiate de societatea de leasing în mod ilicit, deși prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat să se constate nulitatea unui astfel de act, vor fi analizate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar criticile vizând aplicarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 28/2006 vor fi încadrate în ipotezele prevăzute la pct. 8 al aceluiași articol.

Totodată, se impune a fi precizat că exigențele impuse de art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., au în vedere faptul că recursul este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim nivel de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului ci o examinare a legalității hotărârii.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, reținând în mod legal că la data încheierii contractului de leasing financiar, respectiv 01.08.2007, societatea pârâtă avea obligația de a se înscrie în Registrul general prevăzut de O.G. nr. 28 din 2006, aprobată prin Legea nr. 266 din 2006.

În cauză, se constată că hotărârea curții de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, instanța nefiind ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest aspect și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. ceea ce în prezenta pricină nu este cazul.

Simpla nemulțumire a recurenților-reclamanți cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceștia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unor contradicții, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, criticile recurenților-reclamanți nu susțin motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată.

În consecință, împrejurarea că recurenții-reclamanți sunt nemulțumiți de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. respectiv, absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenții-reclamanți au invocat faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile O.G. nr. 28/2006.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a făcut o judicioasă analiză și interpretare a dispozițiilor O.G. nr. 28/2006, reținând în mod corect că, întrucât nu au fost îndeplinite formalitățile prevăzute la art. 63, alin. (1) din O.G. nr. 28/2006, odată cu expirarea termenului menționat la art. 66 alin. (1) din actul normativ menționat, S.C. D. S.A. nu a mai avut permisiunea de a desfășura activitate de creditare cu titlu profesional și de a încheia contracte noi.

Totodată, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel că textul de lege prevăzut de art. 66 din O.G. nr. 28/2006 este clar în sensul că această activitate de creditare trebuie să aibă titlu profesional, adică de a fi singura activitate comercială pe care societatea o desfășoară sau mai bine zis de a fi unicul obiect al său de activitate.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 01 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2019.